16 martie: A murit Jean Monnet, renumit politician al Europei postbelice. Legătura sa cu comerțul de coniac
0La data de 16 martie 1457 a avut loc decapitarea lui Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara și fratele lui Matia (Corvin). Este o zi neagră, în care s-au stins din viață numeroase personalități marcante autohtone și internaționale, printre care, politicianul francez, Jean Monnet și sculptorul Constantin Brâncuși. Totodată, a avut loc lansarea unui celebru film românesc.
1457: Execuţia lui Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara
Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al celebrului Iancu de Hunedoara și al Elisabetei Szilágyi, s-a născut într-o familie cu o puternică influență în politica Ungariei secolului al XV-lea. El a fost fratele mai mare al lui Matia, care ulterior avea să devină regele Ungariei sub numele de Matia Corvin.
De la o vârstă fragedă, Ladislau a fost implicat în campaniile militare ale tatălui său împotriva Imperiului Otoman. În 1448, a fost lăsat ca zălog în mâinile lui Gheorghe Brankovici, despotul Serbiei, pentru o perioadă. Ulterior, în 1452, a făcut parte din delegația care l-a însoțit pe regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul, la Viena, pentru a-l primi înapoi pe tron, notează historia.ro.
După moartea lui Iancu de Hunedoara în august 1456, soarta lui Ladislau și a fratelui său Matia a fost determinată de ambițiile politice ale familiei și de rivalitățile interne. În octombrie 1456, regele Ladislau al V-lea l-a numit pe Ulrich Cillei, un dușman al Corvinilor, în funcția de căpitan general al țării, iar regele a venit să preia cetățile din mâna Corvinilor.
O confruntare crucială a avut loc la Belgrad, unde Ladislau de Hunedoara s-a confruntat cu Ulrich Cillei și adversarii săi. Prin planificare și determinare, Ladislau a reușit să își asigure supremația și să îl elimine pe Cillei, care a fost asasinat de către oamenii săi.
Cu toate acestea, anul următor a adus o schimbare dramatică. Ladislau și Matia au fost arestați în Buda sub pretextul organizării unei cruciade. Fără știrea lor, au fost supuși unei judecăți înșelătoare și la 16 martie 1457, în Piața Sf. Gheorghe din Buda, Ladislau de Hunedoara a fost decapitat. El avea vârsta de doar 24 de ani.
Moartea sa tragică a fost un moment crucial în istoria Ungariei, reprezentând sfârșitul unei ere tumultuoase pentru familie. După înscăunarea lui Matia ca rege în 1458, Ladislau a fost înmormântat în catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia, alături de tatăl său și de unchiul său, Ioan cel Tânăr. Astfel, destinul său a fost tragic, dar memoria sa a continuat să trăiască în istoria Ungariei.
1821: Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamaţia către bucureşteni”
Tudor Vladimirescu, ajuns la Bolintin, a lansat „Proclamaţia către bucureşteni", prin care îi chema la lupta antiotomană; data (16.III.1821) este înscrisă şi pe documentul programatic al Revoluţiei de la 1821, intitulat „Cererile norodului românesc”.
La 21 martie intră în Bucureşti, iar în următoarele zile își așază tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, lăsând garnizoane de panduri şi la mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie.
Textul proclamației a fost următorul: „Către toţi locuitorii din oraşiul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească, boierească şi negustorească, şi către tot norodul.Pricinile care m-au silit a apuca armele, sânt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri. Mai naintea intrării mele în Bucureşti, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de istov celor mai nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreună obşteasca fericire, făr’ de care norocire în parte nu poate fi.
Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sânt resplătiri din partea neamului către strămoşii noştrii pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre.
Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate şi făr’de vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura cea de obşte pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimite ca să-l iscăliţi, adeveraţii fii ai patriei.”
1839: S-a născut Sully Prudhomme, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1901
Cunoscutul scriitor francez Sully Prudhomme (René-François-Armand Prudhomme) s-a născut la Paris, în ziua de 16 martie 1839. Încă din adolescenţă s-a arătat pasionat de ştiinţele exacte.
După un stagiu în administraţia uzinei metalurgice de la Creusot, Prudhomme s-a consacrat literaturii, benefi ciind de o moştenire care-i asigura independenţa materială. Şi-a prezentat primele versuri în cadrul societăţii literare „Conference de La Bruyere” şi a publicat volumul de versuri de factură parnasiană „Stances et poemes” în 1865. În volumele următoare, „Les Solitudes” (1869) şi „Les Vaines Tendresses” (1875), se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca parnasian.
Evoluează către o poezie filosofico-didactică („La Justice” în 1878, „Le Bonheur” în 1888), caracterizată de Ferdinand Brunetiere ca o încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a rezuma în versuri „Critica raţiunii pure”. În „Le Zenith” (1876), preocupările lui Proudhomme (care sunt şi cele ale epocii lui) de a uni ştiinţa cu poezia în numele progresului devin şi mai evidente.
În 1881, Prudhomme a fost ales membru al Academiei Franceze, iar în 1901 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, motivaţia juriului Nobel, fiind: „ca o recunoaştere specială a artei lui poetice vădind un înalt idealism, perfecţiune artistică şi o rară îmbinare dintre calităţile inimii şi cele ale intelectului.”, potrivit www.nobelprize.org.
A murit la 6 septembrie 1907.
1859: S-a născut Aleksandr Stepanovici Popov, inginer rus
Aleksandr Stepanovici Popov s-a născut la 4 martie 1859 (conform calendarului iulian) sau la 16 martie 1859 (conform calendarului gregorian) în satul Turinskie Rudniki, care astăzi poartă numele de Krasnoturinsk, situat în regiunea Sverdlovsk din Munții Urali.
Provenind dintr-o familie cu rădăcini în tradiția religioasă, fiind fiul unui preot, Popov a arătat încă de la o vârstă fragedă un interes deosebit pentru științele naturii.
Tatăl său, conștient de potențialul său și dorindu-i o educație solidă, l-a trimis la seminarul din Perm pentru studii teologice, iar ulterior la prestigioasa Universitate de Stat din Sankt Petersburg. A absolvit universitatea în anul 1882 și a început să lucreze ca asistent în laboratoarele acesteia.
În timpul activității sale la universitate, Popov a continuat să dezvolte experimentele inițiate de Heinrich Hertz, finalizând construcția primului receptor radio, în 1894. Acest dispozitiv, numit detector de unde electromagnetice sau coherer, a fost prezentat Societății Ruse de Fizică și Chimie în 1895, marcând începutul unei noi ere în comunicarea fără fir.
În 1896, Popov a realizat primele transmisii radio între clădirile din capitala Rusiei, iar ulterior a efectuat comunicări reușite între o navă și o stație terestră pe distanțe de până la 50 de kilometri. În 1900, a contribuit la salvarea echipajului navei Admiral Apraksin, folosind tehnologia sa radio pentru a facilita comunicarea în timpul unei situații de criză.
În ciuda contribuțiilor sale semnificative la dezvoltarea tehnologiei radio, Popov nu a obținut recunoașterea pe care ar fi meritat-o. Lipsa unei cereri de brevetare a invenției sale l-a privat de cinstea de a fi recunoscut oficial ca inventator al transmisiei radio.
În anul 1901, Popov a fost numit profesor la Institutul Electrotehnic din Rusia, care ulterior a fost redenumit în cinstea sa. În calitate de director al institutului, a continuat să își dedice viața cercetării și educației în domeniul științei. Tragica sa moarte a survenit în urma unei hemoragii cerebrale, la data de 13 ianuarie 1905 (conform calendarului gregorian).
1897: S-a născut Margareta Sterian, pictoriță și scriitoare
S-a născut la Buzău. A fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română de origine evreiască.
Copilăria și educația sa au fost influențate de bunica sa, care a avut grijă să-i ofere o educație aleasă. Margareta a absolvit Școala Anglicană și apoi Școala Evanghelică din București, unde a avut profesori precum Ioan Slavici și Richard Canisius. În timpul vacanțelor, și-a dedicat timpul pregătirii artistice cu marele artist Gore Mircescu.
Studiile sale au continuat în Franța, la Paris, unde a frecventat Academia Ranson sub îndrumarea unor mari artiști precum Georges Braque și Amedee de la Patelliere. Mai târziu, a studiat istoria sculpturii la Ecole de Louvre sub îndrumarea lui Paul Vitry.
Margareta Sterian a fost o artistă prolifică, lucrând în diverse medii artistice, inclusiv frescă, ceramică și ilustrație de carte. A creat costume și decoruri pentru baletele Operei Române, a publicat poezie, a scris proză și a tradus din literatura universală.
În perioada războiului, a fost persecutată din cauza originii sale evreiești, pierzând o parte din avere și avându-i confiscate bunurile după 1945. Cu toate acestea, a continuat să creeze și să lucreze, revenind în atenția publicului după ani de marginalizare.
Alături de poeta bucovineană de origine evreiască, Dusza Czara-Rosenkranz, a publicat în 1935 antologia „Poezia poloneză contemporană”. În 1979, a publicat volumul de proze autobiografice „Oblic peste lume”.
A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul, consilierul economic și diplomatul, Paul Sterian.
După moartea ei în 1992, a fost înființată o fundație în memoria sa, care acordă premii pentru creație muzeografică și plastică ,începând cu anul 1993. De asemenea, liceul de artă din orașul natal, Buzău, îi poartă numele.
Margareta Sterian a fost considerată unul dintre cei mai importanți artiști români ai secolului XX, contribuind la dezvoltarea artei plastice și la promovarea culturii românești în întreaga lume. Opera sa rămâne o sursă de inspirație și un pilon al valorilor culturale românești.
1914: A murit Charles Albert Gobat, politician elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1902
Charles Albert Gobat s-a născut la 21 mai 1843 în Tramelan, Elveția. A fost fiul unui pastor protestant și nepot al lui Samuel Gobat, un misionar care a devenit episcop al Ierusalimului.
A urmat studiile la Universitatea din Basel, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Berna și Universitatea din Paris. A obținut doctoratul în drept, summa cum laude, de la Universitatea din Heidelberg în 1867.
După absolvirea doctoratului, Gobat a început să practice dreptul în Berna și a ținut cursuri despre dreptul civil francez la Universitatea din Berna. Ulterior, a deschis un birou în Delémont, în cantonul Berna, care în curând a devenit principalul birou de avocatură din district.
După ce a practicat dreptul timp de cincisprezece ani, s-a implicat în politică și educație. În 1882, a fost numit inspector școlar al cantonului Berna, funcție pe care a deținut-o timp de treizeci de ani. A fost un progresist în filosofia educațională și a realizat reforme importante în sistemul educațional. Concret, el a reformat sistemul de pregătire primară, a obținut sprijin bugetar crescut pentru a îmbunătăți raportul dintre profesor și elev, a susținut studiul limbilor moderne și a oferit elevilor o alternativă la educația clasică tradițională, stabilind programe de formare profesională și vocatională.
A fost apreciat pentru lucrarea sa erudită „République de Berne et la France pendant les guerres de religion”, publicată în 1891, și a obținut recunoaștere largă pentru „Istoria poporului Elveției”, publicată în 1900.
De asemenea, a urmat o carieră în politică. A fost ales în Marea Adunare a Bernului în 1882.
Din 1884 până în 1890, a fost membru al Consiliului de Stat al Elveției, iar din 1890 până la moartea sa în 1914, a fost membru al Consiliului Național, cealaltă cameră a corpului legislativ central elvețian.
Atât în politică, cât și în educație, a fost un reformator liberal.
În 1902, a inițiat mai multe legislații care aplicau principiul arbitrajului în tratatele comerciale. Gobat a lucrat cu Uniunea Interparlamentară, fondată de William Randal Cremer, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1903, în 1889.
În 1892, a devenit președintele celei de-a patra conferințe a uniunii, care s-a ținut la Berna, și a fondat Biroul Interparlamentar. A servit ca secretar general al biroului, un birou de informații care se ocupa cu mișcările pentru pace, împăcarea internațională și comunicarea între organele parlamentare naționale. A treia conferință a uniunii, ținută la Roma în 1891, a stabilit Biroul Internațional pentru Pace, al cărui director a fost Gobat când a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1910.
Ulterior, după moartea lui Élie Ducommun în 1906, Gobat a preluat conducerea Biroului Internațional pentru Pace.
Gobat a murit la 16 martie 1914, în Berna, Elveția. În timp ce participa la o întâlnire a conferinței pentru pace din Berna, s-a ridicat ca să vorbească, dar a căzut din picioare și a murit, aproximativ o oră mai târziu.
1924: S-a născut Horia Şerbănescu, actor
S-a născut la Bucureşti. Şi-a făcut debutul pe scenă la vârsta de cinci ani, în 1929, în spectacolul „Miss Revista”, de la Teatrul „Cărăbuş”, potrivit site-ului https:// teatrultanase.ro/.
A jucat pe scena Teatrului din Sărindar (condus de Tudor Muşatescu) şi pe scena de la „Teatrul nostru”, condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufl eor, regizor de culise. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria.
Primul mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzeşti cu piesa „Profesorul de franceză” semnată de Tudor Muşatescu. A format cupluri artistice cu Emil Popescu și apoi cu Radu Zaharescu. Cu acesta din urmă se bucură de un mare succes la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. Ulterior, Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu vor fi nelipsiți din emisiunile de divertisment ale Televiziunii Române și din cele umoristice de la Radio.
Din filmografia actorului amintim: „Răsună valea” (1949), „Directorul nostru” (1955), „Telegrame” (1959), „Politică şi delicatese” (1963), „Paşi spre lună” (1963), „Mofturi 1900” (1964), potrivit volumului „1234 cineaşti români” (Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1996). A jucat în spectacolele de teatru „Pe aripile Revistei”, „Vitamina M... Muzica!”, „Horia şi Radu îşi asumă riscul”, „Carnaval la Tănase”, „Ca la Revistă”, „Concertul tinereţii”, „Nepotul domnului prefect”, „Rodia de aur”, „Miss Revista”, precizează www.teatrultanase.ro.
A murit la Bucureşti.
1957: A murit Constantin Brâncuşi, sculptor, personalitate a artei moderne
Constantin Brâncuși, cunoscut drept unul dintre cei mai mari sculptori și gânditori ai lumii, s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobița, un sat din Gorj, la numai 25 de kilometri distanță de Târgu Jiu.
Tatăl său, Nicolae Radu Brâncuși, era cioplitor în lemn, iar mama, Maria, casnică. La vârsta de nouă ani a rămas orfan de tată, iar la unsprezece ani a fugit pentru prima dată de acasă.
În urma aventurilor sale, Brâncuși s-a angajat ca vopsitor de lână într-o boiangerie și apoi ca servitor într-un han din Slatina. Cu timpul, și-a urmat pasiunea pentru sculptură și a câștigat recunoaștere pentru talentul său. La vârsta de 18 ani, a fost înscris la Școala de Arte și Meserii din Craiova, iar mai târziu, la Școala de Arte Frumoase din București.
În 1904, la vârsta de 27 de ani, Brâncuși a plecat pe jos la Paris, unde și-a continuat studiile la Școala de Arte Frumoase. În capitala franceză, a intrat în contact cu cercurile artistice și a început să-și contureze propriul stil. În 1907, a lucrat pentru scurt timp în atelierul lui Auguste Rodin, dar a ales să-și urmeze propriul drum artistic.
De-a lungul carierei sale, Brâncuși a creat opere memorabile, precum „Sărutul” și „Cumințenia Pământului” și a avut un impact major asupra sculpturii moderne. În 1920, a realizat prima variantă a celebrei „Coloane a Infinitului”, iar în anii care au urmat a continuat să creeze lucrări inovatoare și provocatoare.
În 1937 și 1938, la invitația Ligii Femeilor Gorjene, Brâncuși a realizat celebrul ansamblu monumental de la Târgu Jiu, care include „Poarta Sărutului”, „Aleea Scaunelor”, „Masa Tăcerii”, precum și „Coloana Infinitului”. Aceste lucrări reprezintă un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial și sunt considerate capodopere ale artei moderne.
Brâncuși a trăit și a creat în Paris până la sfârșitul vieții sale. A murit la 16 martie 1957 și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris. Moștenirea sa artistică este una impresionantă, iar operele sale sunt apreciate și recunoscute în întreaga lume, fiind vândute cu sume exorbitante la licitații și expuse în muzee prestigioase.
1965: Lansarea filmului „Pădurea spânzuraților”
A avut loc premiera filmului „Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu, în regia lui Liviu Ciulei; filmul a obţinut Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes.
VEZI FILMUL:
1979: A murit Jean Monnet, om politic și diplomat francez
Politicianul francez Jean Monnet, cunoscut pentru contribuţia sa extraordinară la iniţierea demersurilor dedicate proiectului de construcţie europeană, a rămas în istorie drept unul dintre părinţii arhitecturii comunitare şi unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai Europei postbelice.
Jean Monnet, pe numele său complet Jean Omer Marie Gabriel Monnet, s-a născut la 9 noiembrie 1888, în Cognac, Franţa, conform www. biography.com şi www.nytimes.com.
A fost trimis, la vârsta de 16 ani, de tatăl său la Londra pentru a lucra într-o întreprindere a familiei, care se ocupa de comercializarea coniacului, oportunitate care i-a îndrumat paşii spre o carieră în afaceri, conform https:// europa.eu şi https://jean-monnet.fr.
Fără a se putea înrola în armată pentru a participa la operaţiunile Primului Război Mondial, în 1914, a înaintat cererea pentru a se ocupa de logistica proviziilor de război în relaţia cu Marea Britanie. Apreciind abilităţile sale, preşedintele Franţei l-a desemnat într-un post de intermediar economic în relaţia Franţei cu aliaţii săi. În anul 1919, a ocupat funcţia de secretar general adjunct şi consilier financiar al organizaţiei Ligii Naţiunilor.
După decesul tatălui său, în 1923, a revenit în localitatea natală, în Cognac, şi a relansat afacerea familiei. A fost consultat pentru consiliere în demersurile de reorganizare a fi nanţelor naţionale din state est-europene, printre care Polonia şi România.
Deopotrivă, a oferit consiliere guvernului chinez, a sprijinit reorganizarea reţelei de cale ferată din China şi a ajutat la înfiinţarea unei bănci în San Francisco. A colaborat cu executivul de la Londra în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind trimis în SUA pentru a gestiona achiziţionarea proviziilor de război. Jean Monnet a fost şi consilier al preşedintelui american Roosevelt.
În 1943, a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare Naţională, guvernul francez din exil la Alger. Cu prilejul unei reuniuni a acestui comitet, la 5 august 1943, Monnet a subliniat necesitatea ancorării păcii pe bazele principiului de suveranitate naţională, iar soluţia avansată de acesta era reprezentată de constituirea statelor europene într-o federaţie, conform portalului https://europa.eu.
În 1944, şi-a asumat răspunderea pentru planul naţional de modernizare şi dezvoltare pentru redresarea economiei franceze şi reconstrucţiei postbelice a Franţei. Jean Monnet a contribuit la realizarea şi la avansarea documentului intitulat Declaraţia Schuman, discurs susţinut, la 9 mai 1950, de ministrul de externe Robert Shuman în numele guvernului francez, prin care se propunea plasarea întregii producţii germano-franceze de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate pentru a se obţine un mecanism de control asupra principalei industrii care alimenta sectorul de apărare din cele două cele mai puternice ţări de pe continent. Această iniţiativă viza modelarea în perspectivă a unei politici clare de evitare a unui potenţial confl ict pe continent între cele două puteri.
Proiectul a fost primit favorabil de guvernele din Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg. Astfel, Declaraţia a stat la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În 1952, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, potrivit https://jean-monnet.fr.
După eşecul proiectului Comunităţii Europene de Apărare în 1954, Jean Monnet a înfi inţat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei pentru a revigora spiritul integrării europene. A fost distins cu Premiul Wateler pentru Pace în 1951 şi cu distincţia Karlspreis al oraşului Aachen.
La 6 decembrie 1963, preşedintele american Lyndon B. Johnson l-a decorat pe Jean Monnet cu Medalia Libertăţii. Pentru serviciile sale în sprijinul comunităţii europene, Jean Monnet a fost distins cu Premiul Robert Schuman al Universităţii Bonn în 1966. La 2 aprilie 1976, şefi i de stat şi de guvern europeni l-au distins pe Jean Monnet cu titlul „Cetăţean de Onoare al Europei” pentru că „şi-a dedicat mare parte din talentele sale cauzei europene şi merită un însemn foarte special de recunoştinţă şi admiraţie din partea Europei”. Comisia Europeană a denumit Clădirea Jean Monnet corpul în care se află Directoratul general pentru traduceri.
Marele om politic şi diplomat francez Jean Monnet a murit la 16 martie 1979 în locuinţa sa din Houjarray, la 90 de ani, conform www.nytimes.com. În acelaşi an, la 9 noiembrie, printr-o decizie a preşedintelui Republicii Franceze, Francois Mitterand, rămăşiţele lui Jean Monnet au fost depuse la Paris în Pantheon (memorial care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unor personalităţi franceze marcante).
1995: A murit Magda Ianculescu, soprană
Magda Ianculescu, o soprană română de renume internațional, s-a născut la 30 martie 1929, la Iași.
Studiile sale muzicale au început la școala primară și Liceul „Oltea Doamna” din Iași, iar în 1947 a continuat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București.
Cariera sa artistică a fost una impresionantă, debutând încă din ultimul an de studii la Teatrul de Operă și Balet din București. A interpretat peste 50 de roluri, printre care: Iaroslava din „Cneazul Igor” de Alexander Borodin, Mimi din „Boema” lui Giacomo Puccini, Gilda din „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, Norina din „Don Pasquale”, de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din „Don Giovanni”, Blonda din „Răpirea din Serai” şi Suzana din „Nunta lui Figaro” de Wolfgang Amadeus Mozart.
Succesul său a fost consolidat de parteneriatele cu artiști de marcă precum Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea și Valentin Teodorian, cu care a format „garnitura de aur a Operei Române”.
Magda Ianculescu a impresionat publicul și critica de specialitate cu vocea sa excepțională, muzicalitatea fină și tehnica de cânt desăvârșită. A avut o carieră internațională bogată, interpretând pe scenele din Belgia, Italia, Rusia, Franța, Cehoslovacia, Iugoslavia și altele. Repertoriul său divers cuprindea peste 35 de roluri principale, de la opereta vieneză la opera contemporană românească.
Pe lângă cariera sa de interpretare, Magda Ianculescu a fost și profesor la Conservatorul de Muzică din București între 1969 și 1977, contribuind la formarea și lansarea multor talente ale teatrului liric românesc.
Artista a fost distinsă cu numeroase premii și distincții de-a lungul carierei sale, printre care se numără laureatele la Concursurile internaționale din București, Praga și Varșovia între 1953 și 1955, titlul de Artist emerit în 1962 și Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a în 1971.
A murit pe data de 16 martie 1995, la București.
În memoria sa, au fost instituite premii și concursuri, precum Concursul național pentru voci feminine de operă „Magda Ianculescu” și Premiul special la secțiunea canto a Concursului de Interpretare muzicală „Romania” de la Tokyo, acordat în anul 2009.
2005: A murit Sergiu Cunescu, preşedinte de onoare al PSDR
S-a născut la București, într-o familie cu rădăcini sociale-democrate.
Tatăl său, Stavri, un jurist originar din Albania, a fost activ în domeniul politic și social, având un parcurs marcat de perioade de detenție din motive politice.
Sergiu Cunescu a urmat o carieră în inginerie, specializându-se în motoare cu ardere internă. Încă din anii '60 și până în anii '80, a contribuit semnificativ la industria auto românească, fiind implicat în procesul de omologare a prototipurilor Dacia și Oltcit și contribuind la realizarea primelor troleibuze și autobuze românești.
Pe lângă activitatea sa profesională, Cunescu s-a implicat și în viața politică. În 1990, împreună cu alți veterani ai social-democrației românești, a înscris Partidul Social Democrat Român (PSDR), continuatorul legitim al PSDI.
A fost președinte al PSDR între 1990 și 2000, jucând un rol important în opoziția politică față de Frontul Salvării Naționale și promovând valorile social-democrate în contextul tranziției post-comuniste.
Sub conducerea lui Cunescu, PSDR a devenit membru cu drepturi depline în Internaționala Socialistă și a adoptat o platformă bazată pe principiile social-democrației moderne, în opoziție cu ideile marxiste. A militat pentru libertate, echitate și solidaritate și s-a implicat în lupta împotriva foștilor comuniști.
Sergiu Cunescu a decedat la vârsta de 82 de ani, pe 16 martie 2005, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu ortodox din București. Pe lângă activitatea sa în inginerie și politică, Cunescu a fost un pasionat de alpinism și a fost primul președinte al Clubului Alpin Român după reînființarea acestuia în anii '90.
2014: Referendum pentru anexarea Crimeei
În Crimeea, republică autonomă din Ucraina, s-a desfăşurat referendumul privind alipirea la Rusia, scrutin denunţat de întreaga lume şi susţinut de Moscova. Conform rezultatelor definitive, 96,77% din alegători au votat pentru anexarea la Rusia.
Se încarcă comentariile...
