11 aprilie: S-a născut Gogu Viziru, unul dintre cei trei frați, legende ale tenisului românesc. La cariera cui a contribuit
0Pe data de 11 aprilie s-au născut personalități autohtone de excepție, care au contribuit semnificativ la dezvoltarea literaturii, picturii și sportului românesc. Gogu (Gheorghe) Viziru este deschizător al istoriei moderne a tenisului. Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost atât un scriitor remarcabil, cât și ministru, iar pasiunea lui Theodor Pallady pentru natură a lăsat în urmă lucrări plastice încântătoare.
Sărbătoare ortodoxă: Sf. Ier. Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului
Ziua educaţiei financiare
Ziua internaţională a pacientului cu Parkinson
1744: A murit Antioh Cantemir, scriitor şi diplomat rus de origine română
S-a născut la Istanbul, în Turcia, fiind fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1710-1711), şi al Casandrei, fiica lui Şerban Cantacuzino. A studiat în Rusia cu savanţi străini invitaţi aici pentru a constitui Academia de Ştiinţe, se arată în „Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).
Autor al unor scrieri originale, alcătuite din satire, fabule, patru ode, două epistole, o încercare de poem închinat lui Petru I („Petrida sau descrierea în stihuri a morţii lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii”, 1730) şi epigrame.
A mai scris, între 1726 şi 1744, diverse poezii, fiecare reprezentând la apariţie o inovaţie sub aspectul speciei sau al versifi caţiei. „Corespunzând începuturilor poeziei culte ruse, opera sa literară aparţine luminilor şi ilustrează o ipostază din cele mai reprezentative pentru Europa la începutul veacului al XVIII-lea”, se arată în sursa citată.
În 1730 a fost ambasador al Rusiei la Londra. A murit la Paris.
1834: A murit John Macarthur, agricultorul australian care a pus bazele industriei lânii
S-a născut în 1767 lângă Plymoth, Devonshire. A urmat cursurile unei şcoli particulare şi s-a înrolat în armată în 1782 ca stegar, dar a renunţat pentru că era prost plătit. În 1783, a plecat să locuiască la Holsworthy în Devonshire.
În 1788, se reîntorce în armată, iar în iunie 1789 este numit locotenent în corpul de armată „The New South Wales” în Australia. În februarie 1793, Macarthur este numit inspector al lucrărilor publice şi primeşte 100 de acri de pământ lângă Parramata.
Încă 100 de acri i-au mai fost acordaţi în aprilie 1794. A fost ridicat la rangul de căpitan între iunie şi octombrie 1795. În septembrie 1796, demisionează din funcţia de inspector. Din septembrie 1795 începe să experimenteze creşterea oilor. A adus oi din India şi din Irlanda.
În 1796, a obţinut câteva oi merinos de la Capul Bunei Speranţe. Câţiva ani mai târziu a cumpărat nouă berbeci de la turma regală şi astfel a ajuns să formeze o turmă din care s-a dezvoltat industria lânii în Australia. A fost marea descoperire a lui Macarthur. Mostre din cea mai fină lână pe care el o producea au fost trimise în Anglia şi astfel a putut să demonstreze cât de valoroasă este producţia lui.
1854: S-a născut Ioan S. Neniţescu, poet și dramaturg
S-a născut la Galaţi. A făcut studiile liceale la Galaţi şi Iaşi, apoi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
A participat ca voluntar la Războiul de Independenţă (1877-1878), fi ind rănit la Griviţa. Îşi continuă studiile în Germania, la Facultatea de Filosofi e din Berlin, iar în 1887 şi-a luat doctoratul în filosofie la Leipzig cu o teză despre Spinoza.
A fost inspector şcolar la Bucureşti, în 1895, an în care publică şi lucrarea „De la românii din Turcia europeană”, întocmită în urma unei călătorii întreprinse în vederea cercetării situaţiei şcolilor româneşti din teritoriile supuse Imperiului Otoman, lucrare distinsă cu premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române.
A deţinut funcţii politice şi administrative, fiind deputat de Covurlui şi prefect al judeţului Tulcea. În 1884, publică revista „Ţara nouă”, pe care a condus-o timp de patru ani şi unde publică mai ales studii şi articole de pedagogie, etică şi sociologie.
În literatură se remarcă prin pasteluri şi poezii de dragoste, publicate mai întâi în „Convorbiri literare”. Debutează editorial în 1880, cu volumul de versuri „Flori de primăvară”. A scris şi poezii patriotice, reunite în volumele „Şoimii de la Războieni” (1882) şi „Pui de lei” (1891), precum şi câteva piese de teatru, precum drama istorică „Radu de la Afumaţi” (1897) sau comedia „Un singur amor”, reprezentată în 1897 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române (18 mart. 1896).
A murit la Buzău.
1854: A murit Karl Adofl von Basedow, medic german
S-a născut la Dessau. A studiat medicina la Universitatea din Halle (la sud de Dessau), unde a primit doctoratul în numele regelui Prusiei la vârsta de 22 de ani.
După absolvire, a plecat la Merseburg, unde a început practica generală în 1822, potrivit www.whonamedit.com. Dr. Basedow a efectuat chiar şi investigaţii post-mortem multora dintre pacienţii săi.
Mişcat de moartea misterioasă a celui mai mic copil al său, a făcut chiar el însuţi autopsia. În 1841, von Basedow a fost numit Consilier Medical Regal, iar în 1848, a fost ales (existând şi alţi opt concurenţi) ca medic de stat („Kreisphysikus”) pentru districtul Merseburg, fi ind responsabil şi de spitalul municipal.
Tipic pentru angajamentul său în aspectele sociale ale medicinei au fost eforturile sale de a pune capăt „alăptării necreştine de către asistentele plătite” şi supravegherea mamelor adoptive de către o poliţie de igienă pentru a proteja copiii are erau astfel alăptaţi.
El a introdus testarea apei potabile şi a luptat vehement pentru a interzice vopselele care conţin arsenic. Carl von Basedow a avut cercetări ştiinţifice complexe şi variate, apărute în aproximativ 60 de publicaţii, dintre care 47 sunt considerate importante pentru perioada respectivă. Majoritatea contribuţiilor sale au tratat subiecte legate de chirurgie, medicină internă şi ginecologie/obstetrică. Cu toate acestea, au existat şi articole despre boli de urechi, nas şi gât, boli oculare, dermatologie, neurologie şi pediatrie.
Foarte importante la acea vreme au fost observaţiile sale asupra efectelor nocive datorate evaporărilor din vopselele care conţineau arsenic („Schweinfurther Grün”), potrivit www.eurothyroid.com. Cu toate acestea, cea mai semnifi cativă din punct de vedere istoric a fost detectarea şi prima descriere a „Boii Basedow” în martie 1840.
De fapt, el a fost primul care a defi nit legătura dintre cele trei simptome caracteristice: exoftalmie, palpitaţii ale inimii şi guşă. El a recunoscut acest sindrom - istorica „Triada Merseburger”, aşa cum este numită în manuale - după ce a observat patru pacienţi pe perioade de 11, 10, 5 şi 2 ani.
Cu toate acestea, nu a descris doar legătura dintre aceste simptome, ci a încercat să explice şi mecanismele patofi ziologice ale acestei combinaţii neobişnuite de organe bolnave. Conform titlului „Exoftalmia prin hipertrofia ţesutului din orbită”, von Basedow a recunoscut că exoftalmia nu se datora vreunei modifi cări a globului ocular, ci mai degrabă ţesutului din spatele acestuia, descoperid legătura care există între exoftalmie, altfel spus simptomul „ochilor bulbucaţi”, şi forma de hipertiroidism (boala lui Basedow).
Ulterior, a descoperit că iodul poate opri extinderea bolii şi a simptomelor ce o însoţesc: nervozitate, mărirea glandei tiroide, ritm cardiac accelerat şi slăbire accentuată. Fixarea iodului radioactiv a devenit un mijloc de bază în exploatarea valorii funcţionale a tiroidei la om.
A murit la 11 aprilie 1854, bolnav de tifos exantematic. Se infectase cu acest microb în urma unei disecţii.
1858: S-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi om politic conservator
Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, București, într-o familie modestă. Tatăl său, Ștefan Tudorică Albu, provenea dintr-o familie de ciobani vrânceni și lucra ca căruțaș de grâne. Mama sa, Iana (Ana), era fiica văduvei Stana din Postrăvari.
Copilăria lui Delavrancea a fost petrecută în ulița Vergului, în apropierea tatălui său, iar primele lecții le-a primit de la diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou. A urmat Școala de Băieți Nr. 4 și apoi Liceul „Sf. Sava“, unde s-a remarcat pentru talentul său și pentru capacitatea de asimilare. A debutat în literatură încă din perioada liceului, publicând versuri în ziarul România liberă.
După absolvirea liceului, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Drept din București, obținând licența cu teza Pedeapsa, natura și însușirile ei. În paralel cu studiile, a continuat să scrie și să publice, devenind cunoscut sub pseudonimul Argus.
Debutul său literar oficial a avut loc în 1878, când a publicat placheta de poezii „Poiana lungă. Amintiri”. În 1885 a publicat volumul de nuvele „Sultănica”, iar în anii următori a continuat să cunoască succesul cu scrierile sale. A fost redactor și colaborator la mai multe publicații, precum România Liberă, Democrația și Voința Națională, unde a publicat numeroase articole și cronici literare și sociale.
În domeniul publicistic, Delavrancea a fost activ în dezbaterea problemelor sociale și politice ale vremii, exprimându-și punctele de vedere în articole dedicate sărăciei poporului și problemelor rurale. A militat pentru dezvoltarea creației dramatice originale și a sprijinit numeroși scriitori tineri.
În paralel cu activitatea publicistică, a continuat să scrie și să publice literatură, remarcându-se prin nuvelele și povestirile sale, precum „Hagi-Tudose” și „Trubadurul”.
Intră în politică, iar în 1899 este ales primar al Bucureștilor. Ulterior, a avut un mandat scurt de ministru al Lucrărilor Publice.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul „Din estetica poeziei populare”, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
S-a stins din viață pe data de 29 aprilie 1917, la Iași.
1871: S-a născut Theodor Pallady, pictor
S-a născut la Iași. Tatăl său, Ioan sau Iancu Pallady, era căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Copilăria lui Theodor a fost marcată de traiul în mai multe locuri, incluzând moșia familiei de la Perieni (Tutova) și orașul Iași.
După absolvirea liceului „Sf. Gheorghe” din București, Pallady a urmat inițial Școala de Poduri și Șosele la dorința părinților săi, însă a părăsit-o ulterior pentru a se înscrie la Politehnica din Dresda. Acolo, el a studiat ingineria între 1887 și 1889, dar a luat și lecții de desen și pictură cu Erwin Oehme. Recunoscându-i talentul artistic, Oehme l-a îndemnat pe Pallady să se mute la Paris pentru a-și continua studiile de artă.
În Paris, Pallady a lucrat în atelierul lui Edmond Aman-Jean și s-a înscris la prestigioasa Académie des Beaux-Arts. Ulterior, a devenit elevul lui Gustave Moreau, alături de Henri Matisse, Georges Rouault și Albert Marquet.
În 1904, s-a întors în România și a expus la Ateneul Român și la Saloanele Oficiale, menținând însă legătura cu Parisul, unde a organizat mai multe expoziții personale.
Pallady a fost influențat de diverse curente artistice, dar și-a găsit propriul drum în artă, combinând rigoarea școlii germane cu simbolismul promovat de Moreau și experimentele fovismului. El a fost profund influențat și de pictura lui Cézanne și de arta medievală românească.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Natură moartă cu floarea-soarelui și ochelari”, o reprezentare iconică a stilului său, în care poezia și armonia naturii sunt transpuse pe pânză într-un mod remarcabil.
De asemenea, peisajele sale pariziene, în special cele din apropierea Senei, sunt remarcabile prin captarea luminii și a culorilor naturii.
Pentru contribuția sa remarcabilă la arta românească, Pallady a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române, în 2012.
La vârsta de 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și a organizat Expoziția retrospectivă „Theodor Pallady”. A murit la 16 august 1956, la București. Astăzi, Muzeul „Theodor Pallady” din București găzduiește o colecție impresionantă de lucrări ale sale.
1924: S-a născut Gogu (Gheorghe) Viziru, personalitate marcantă a tenisului românesc
S-a născut la 11 aprilie 1924, potrivit Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România - Volumul II (Ed. Aramis, Bucureşti, 2002).
Tatăl său, Nicolae, ţăran din Floreştii de Ilfov, a venit la Bucureşti la începutul anilor 1920 şi, după ce a lucrat o vreme ca salahor, a devenit îngrijitor de terenuri de tenis, meserie pe care a practicat-o timp de 60 de ani. În primii ani s-a mutat cu întreaga familie la Tenis Clubul Român (actualele Arene Progresul), unde îngrijea cele 11 terenuri ale complexului sportiv.
De aici a început istoria modernă a tenisului şi, totodată, o legendă ce a marcat sportul românesc: legenda celor trei fraţi Viziru - Dumitru, Marin şi Gogu (ultimii fiind fraţi gemeni). A început tenisul de mic, împreună cu fratele său Marin, ca băieţi de mingi. La vârsta de şapte ani, a fost remarcat de campionul american „Big Bill” Tilden (numărul 1 mondial la amatori şase ani consecutivi, din 1920 până în 1925), într-o demonstraţie la Bucureşti, în 1931. La 15 ani, Gogu Viziru a câştigat fi nala campionatului naţional de juniori (1939).
În anul 1947, a câştigat primul său titlu de campion naţional la seniori, performanţă pe care o va repeta de încă opt ori, egalând, astfel, recordul lui Constantin Tănăsescu, un alt mare campion, menţionează portalul www.csasteaua.ro. În anul 1949, Viziru a fost numit şeful secţiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei - Steaua, iar în 1951 a câştigat, la Berlin, alături de fratele său, Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare.
Clasat pe locuri fruntaşe în turneele de tenis de câmp, ultima oară terminând aa cincilea la Festivalul de la Moscova din 1957. Gogu Viziru a participat şi la Turneele de la Roland Garros şi Wimbledon. A fost un component de bază al reprezentativei de Cupa Davis a României, din 1948 până în 1961, făcând echipă şi cu Ion Ţiriac.
În 1961 s-a retras din tenisul profesionist şi a fost ales secretar general al Federaţiei Române de Tenis (1962 1964), fiind unul dintre cei care au contribuit la cariera lui Ilie Năstase. Câţiva ani mai târziu, a fost desemnat antrenor al echipei de Cupa Davis a României. În perioada 1971-1974, a antrenat la München, în Germania, dar şi în Austria, apoi a revenit în ţară, unde a ocupat postul de antrenor la clubul Steaua. A fost Maestru Emerit al Sportului.
În anul 2000, i-a fost decernată Medalia naţională „Serviciul Credincios” clasa I. Jucător foarte simpatizat de tribune, nu însă şi de adversari. Admirat, însă, de toţi pentru pasiunea pusă în joc, pentru sufletul său de mare sportiv. Picioarele lui Gogu, care au alergat după fiecare minge, chiar pierdută, au devenit legendare, notează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România. A murit la Bucureşti.
1964: A murit Alexandru Ghika, matematician, membru titular al Academiei Române
S-a născut la Bucureşti. A urmat primele trei clase secundare la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti (1914-1917), continuându-şi studiile liceale la Paris (Liceul „Saint Louis”, 1917-1920), unde şi-a făcut şi studiile universitare (la Sorbona, 57 58 Facultatea de Ştiinţe, 1920-1922) şi a obţinut licenţa în matematică, potrivit lucrării „Membrii Academiei Române / 1866-2003” (Ed. Enciclopedică / Ed. Academiei Române, 2003).
A audiat, la Sorbona şi la College de France (între 1924 şi 1929), cursurile unor renumiţi specialişti. Tot la Sorbona şi-a susţinut teza de doctorat. A fost profesor de Analiză funcţională (din 1945) şi şef al Catedrei de Analiză Funcţională şi Teoria Funcţiilor (din 1961) la Universitatea din Bucureşti, introducând în mod sistematic în învăţământul românesc studiul Analizei funcţionale - disciplină până atunci nouă pe plan mondial.
Din 1949 până în 1964, a fost şef al Secţiei analiză funcţională la Institutul de Matematică. Fondator al şcolii române de analiză funcţională, a găsit o metodă unitară de aproximare a funcţiilor analitice; de asemenea, a introdus o serie de noţiuni noi (puncte periferice, puncte interstiţiale de funcţie cvasianalitică generală); a enunţat o teoremă de dualitate care-i poartă numele ş.a.
Şi-a expus teoriile în peste 100 de lucrări şi studii, publicate în reviste de mare prestigiu atât din ţară, cât şi din străinătate: „Sur le developpement en serie des fonctions monogenes uniformes” (1933), „Introducere în teoria funcţiilor armonice” (1934), „Aplicaţiile analizei la geometrie” (1936), „Ecuaţii integrale şi aplicaţiile lor la funcţiile armonice” (1936), „Aplicaţii geometrice ale analizei” (1938), „Teoria mulţimilor, numere transfinite şi integrala lui Lebesgue” (1939), „Spaţii abstracte şi operaţii liniare” (1943), „Curs de teoria funcţiilor” (1948), „Curs de teoria funcţiilor reale” (1949), „Spaţii Banach” (1949), „Mulţimi ordonate inductiv uniform” (1950), „Curs de calcul funcţional şi variaţional” (1950), „Aproximarea elementelor unui spaţiu modul normal general” (1951), „Asupra inelelor F-ordonate” (1952), „Grupuri topologice paraconvexe” (1955), „Teoria funcţiilor generalizate” (1959), „O proprietate generală a spaţiilor hilbertiene” (1962), „Analiza funcţională” (apărută postum, 1967). Membru corespondent (1 nov. 1948), apoi membru titular (21 mart. 1963) al Academiei Române.
S-a stins din viaţă la 11 aprilie 1964.
1979: A murit Alexandru D. Rădulescu, medic și scriitor, membru titular al Academiei Române
S-a născut la Focşani. A urmat studiile liceale şi medicale la Bucureşti.
În 1914, şi-a susţinut teza de doctorat „Un procedeu simplu de gastro-enterostomie şi entero-anastomoză fără deschiderea prealabilă a organelor cavitare”, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
A lucrat ca medic la CFR (1914-1916), preparator la Clinica II Chirurgicală din Bucureşti (1915-1919), adjunct al Clinicii Chirurgicale de la Facultatea de Medicină din Cluj (1919-1922), medic primar şi director al Spitalului de Chirurgie Infantilă din Cluj (1920-1940), medic la Spitalul de Ortopedie şi Tuberculoză Chirurgicală din Bucureşti (1940-1962), profesor de clinică ortopedică la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1947-1962).
În 1927, a fondat „Revista de Ortopedie şi Chirurgie Infantilă”, iar în 1931 a pus bazele Societăţii Române de Ortopedie. Cele mai importante cercetări realizate de Alexandru D. Rădulescu s-au încadrat în domeniile scoliozelor, pseudoartrozelor, luxaţiilor congenitale ale şoldului etc. Rezultatele studiilor sale au fost publicate în peste 300 de articole din reviste academice şi cărţi.
S-a remarcat şi ca scriitor, publicând, sub pseudonimul Furpa Sera sau sub nume propriu: „Bătea un vânt de nebunie” (1931), „Surprinşi în intimitate” (1931), „Trebuie să înving” (1946), „De altădată. Schiţe şi povestiri” (1965), „Sandu Ronea” (1968), piesa în trei acte „Cărăbuşul de lumină” ş.a. Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale Bucureşti, al Academiei de Chirurgie Paris, al Societăţii Internaţionale de Chirurgie, al societăţilor de ortopedie din Bordeaux, Leipzig, Sofi a, Varşovia etc. Membru corespondent (1 nov. 1948), apoi membru titular (2 iul. 1955) al Academiei Române.
A murit la Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
