Singurătatea Americii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
O incertitudine chinuie lumea democratică: nu cumva evacuarea 
dezordonată a capitalei afgane e numai un episod? Nu cumva din această serie face parte şi acceptarea de 
către administraţia Biden a finalizării gazoductului ruso-german Nord 
Stream 2?
O incertitudine chinuie lumea democratică: nu cumva evacuarea dezordonată a capitalei afgane e numai un episod? Nu cumva din această serie face parte şi acceptarea de către administraţia Biden a finalizării gazoductului ruso-german Nord Stream 2?

După 20 de ani de luptă cu terorismul jihadist, retragerea haotică a SUA din Afganistan a transmis o undă de şoc din Taiwan până în Ucraina, resimţită şi la Bucureşti. Am trecut brusc din zodia incertitudinii strategice în aceea a suspiciunii globale. Cine va umple vidul lăsat de SUA, până unde se vor retrage americanii şi pe cine mai pot ei conta cu adevărat? Neîncrederea devine reciprocă. La fel şi singurătatea democraţiilor lumii.

Început prost, cu asaltul asupra Capitoliului la 6 ianuarie, anul a continuat catastrofal pentru imaginea Americii în lume, o dată cu evacuarea precipitată dintr-un Kabul ce s-a predat, grăbit şi fără luptă, talibanilor. O criză ce putea fi evitată dacă nu s-ar fi acţionat cu un amatorism şocant. Nu trebuie să fii şef de promoţie la West Point ca să ştii că întâi se evacuează civilii, apoi angajaţii guvernamentali şi, în cele din urmă, militarii. Abandonarea bazei aeriene de la Bagram, în zorii zilei de 5 iulie, fără a anunţa armata afgană, a fost punctul de cotitură care a dus la capitularea rapidă a capitalelor regionale şi, la 15 august, a Kabulului. Indiferent ce ar conţine acordul de la Doha dintre americani şi talibani, retragerea din Afganistan putea să nu fie un fiasco de rezonanţă mondială.

Popularitatea preşedintelui Biden s-a prăbuşit, în numai opt luni, cu aproape 20% – ritm mult mai accentuat decât la începuturile de mandat ale preşedinţilor Obama şi Trump. Din păcate, ceea ce părea a fi zona de maximă expertiză a acestei administraţii – politica externă – se dovedeşte a fi un motiv grav de nemulţumire atât pentru americani, cât mai ales pentru aliaţii SUA.

A fost nevoie de vizita vicepreşedintelui Kamala Harris, la final de august, în Asia de Sud-Est, pentru a calma temerile partenerilor SUA. Ritmul deplasărilor înalţilor oficiali americani în regiune este elocvent pentru ordinea priorităţilor americane: cu numai o lună înainte a avut loc turneul secretarului pentru Apărare, Lloyd Austin, care mai vizitase capitalele aliate din zona indo-pacifică şi în martie, împreună cu şeful diplomaţiei, Anthony Blinken. Eforturile de consolidare a parteneriatelor din vecinătatea imediată a Chinei riscă, însă, să fie afectate de semnele de întrebare privind angajamentul internaţional al SUA.

Mesajul optimist transmis de Joe Biden, la Bruxelles, în iunie – concentrat în aşteptatul anunţ ”America s-a întors” – a fost repede umbrit de această retragere precipitată, care obligă la atenţie maximă faţă de voinţa şi capacitatea Washingtonului de a menţine echilibrele de putere – şi asta nu doar în Marea Chinei de Sud, ci şi în Estul Europei.

Ieşirea abruptă din fundătura central-asiatică - pe cât de irelevantă strategic, pe atât de vampirizantă - îi derutează pe aliaţii Statelor Unite, încurajează delirul criminal al terorismului jihadist şi alimentează visele imperiale ale marilor autocraţii orientale.

Nu atât decizia americană de a pleca îngrijorează, întrucât se produce după două decenii de sacrificiu uman (aproape 2500 de soldaţi americani morţi) şi efort financiar colosal (circa 2000 de miliarde de dolari), într-un non-stat fragmentat etnic, religios şi tribal, cu o populaţie analfabetă în proporţie de două treimi şi majoritar favorabilă aplicării legii islamice sharia, cu pedepsele ei corporale cu tot – spre exemplu, lapidarea în caz de adulter. Cât priveşte apetitul afganilor pentru democraţie, prezenţa la urne la ultimele alegeri prezidenţiale, în 2019, vorbeşte de la sine: au votat numai 1,6 milioane din cei 9,7 milioane de alegători înregistraţi. Legitimitatea preşedintelui, acum exilat, Ashraf Ghani, se baza pe votul a doar 923.000 de cetăţeni.

Aşadar, nu recentrarea legitimă, în funcţie de interesele fundamentale ale SUA, este deranjantă. Ci felul în care s-a făcut – cu impactul dezastruos la nivel simbolic – şi, desigur, modul în care s-a ajuns în acest punct. Henry Kissinger critică, pe drept cuvânt, obiectivele nerealizabile pe care le-a urmărit SUA în Afganistan şi lipsa, în tot acest timp, a unei diplomaţii creative pentru o contrainsurgenţă coordonată cu vecinii ameninţaţi de potenţialul contagiunii teroriste.

Da, ruşinoasa fugă din Saigon, în 1975, cu care este comparată abandonarea Kabulului, n-a împiedicat SUA să câştige Războiul Rece, cum bine aminteşte Robert Kaplan. Mai poate, însă, America să-şi închidă controversele interne pentru a-şi salva puterea? Deocamdată, ieşirea abruptă din fundătura central-asiatică, pe cât de irelevantă strategic, pe atât de vampirizantă, îi derutează pe aliaţii Statelor Unite, încurajează delirul criminal al terorismului jihadist şi alimentează visele imperiale ale marilor autocraţii orientale.

O incertitudine chinuie lumea democratică: nu cumva evacuarea dezordonată a capitalei afgane e numai un episod dintr-o serie deschisă de încălcarea, în vara lui 2013, de către Obama a propriului angajamentului faţă de sirieni, de a nu tolera atacurile cu arme chimice ale regimului Assad, serie continuată cu trădarea kurzilor, în toamna anului 2019, de către Trump, lăsându-i pe aceşti aliaţi ai SUA descoperiţi în faţa ofensivei turceşti? Oare, ne întrebăm în partea noastră de lume, nu cumva din această serie face parte şi acceptarea de către administraţia Biden a finalizării gazoductului ruso-german Nord Stream 2 – în fapt, un ştreang energetic pe gâtul Europei?

La fel, de asemenea, cum americanii au tot dreptul să se întrebe câte din regimurile pe care le susţin în lume sunt, în fapt, tot atât de neviabile şi imprevizibile precum fosta guvernare afgană.

Singurătatea de azi a Americii înseamnă singurătatea fiecărei democraţii în faţa ofensivei autoritariste la nivel global. De ce şoc mai e nevoie pentru ca pericolului comun să i se opună o ripostă solidară?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite