Ultima lună a administraţiei Trump e osândită să mai rămână mult timp tema numărul unu a presei americane şi a noii conduceri din Washington. Nu pentru că şeful diplomaţiei americane şi-a încheiat extraordinarul mandat cu încă o faptă bună, cea de a numi genocidul uigurilor comis de comuniştii chinezi pe numele lui adevărat de genocid. Ci fiindcă, fizic, preşedintele care şi-a umbrit serios, în final, prin incitare, anii petrecuţi la Casa Albă pleacă, dar alegătorii lui rămân. Intacte rămân şi interesele alianţei care l-a învins în ciuda celor 11 sau 12 milioane de voturi în plus, faţă de cele pe care şi le adjudecase Trump în 2016. 
 
Prea preţios este asaltul asupra Capitoliului pentru toţi, în afară de Trump şi de partidul republican. A fost un condamnabil demers. Unul, la care nu e nimic de înfrumuseţat, de vreme ce, în afară de un extremist de stânga infiltrat între trumpişti în sediul Congresului şi arestat ulterior, s-au perindat vizibil, prin forul legislativ american, nu doar naivi de dreapta şi conservatori dezaxaţi, crezând cu adevărat în naraţiunea fraudei electorale, ori în ei înşişi ca ultimă redută a unor alegeri oneste, a democraţiei şi a Americii aşa cum o cunoaştem, ci şi o serie întreagă de rasişti şi antisemiţi răsculaţi. 
 
Şi a curs sânge. Pot fi calificaţi cei violenţi drept ”terorişti domestici”? Au pus ei la 6 ianuarie de o insurecţie fascistă, cum s-a afirmat?
 

A fost sau n-a fost: revoluţie? Răzmeriţă? Puci?

 
Chestiunea noţiunilor adecvate privind acest episod istoric şi consecinţele lui va domina copios prima fază a noii administraţii, partidul democrat, pe cel republican, ca şi negocierile din Congres privind eventualitatea pedepsirii lui Trump, reţelele sociale, primele pagini ale ziarelor şi, fireşte, dezbaterile intentate răsculaţilor în tribunalele americane. Dincolo de zgomotele cotidiene ale tembeliziunilor, America profundă va muşca şi ea, înfometată, din acest sângeros subiect, întorcându-l ca leul cu prada în gură, pe toate feţele.
 
Ar fi fost timpul plecării. Şi al împăcării. Dar parte din această America profundă va continua să ţeasă la monumentalul covor al naraţiunii fraudării unor alegeri incorecte, fie şi doar pentru că, din unghiul alegătorilor lui Trump, s-au schimbat injust regulilele scrutinului, iar mass-media şi giganţii tehnologici l-au vitregit pe liderul republican. Unii, puţini, vor continua să-l considere preşedintele legitim. 
 
Duşmanii acestei Americi, care alimentează aberaţia potrivit căreia toţi alegătorii lui Trump, fără excepţie, ar fi, chipurile, ”fascişti”, ”rasişti”, ”suprematişti albi” şi ”terorişti”, de reprimat urgent şi fără milă, neexistând ”nicio diferenţă” între ei şi protestatarii răsculaţi de pe Capitoliu, au trecut la alt război de ţesut. 
 
Unii din liderii lor urzesc la o tapiserie, de asemenea monumentală, înfăţişând fragmente de realitate şi de ficţiune ale basmului despre un terorism domestic şi o lovitură de stat mai periculoase, ambele, pentru democraţia americană, decât cuţitul înfipt, pasămite, în spatele Germaniei, care a fost mitul fondator al nazismului. Toate tiraniile se folosesc de asemenea legende, mituri şi pretexte pentru a-şi justifica măsurile autoritare. De pildă cenzura. 
 
Şi liderul Turciei, Erdogan, s-a folosit magistral de puciul împotriva sa pentru a-şi nivela presa, justiţia, poliţia şi administraţia, transformând un stat de drept defect într-o dictatură pură şi dură, sub pretextul combaterii unui imaginar ”terorism gülenist”. 
 

La ce va continua să fie bun trumpismul

 
În Turcia islamistă arestările şi încarcerările continuă. Într-o Americă polarizată, aflată în pericol de la toate extremele, nimic n-ar fi mai pernicios decât a continua ceea ce au făcut giganţii tehnologici în campania electorală, când au cenzurat informaţii privind prezumtive nefăcute ale candidatului democrat la preşedinţie sau ale fiului său, iar apoi, după victoria lui Biden, au închis conturile principalului său rival politic. 

Se ştie bine, că nimic nu e mai periculos pentru democraţie decât a contracara pericolele la adresa ei cu măsuri nedemocratice şi a combate ura cu cenzura. 
 
Or, în numele contracarării ”terorismului domestic”, care, dacă ar fi fost la lucru la 6 ianuarie s-ar fi dovedit extrem de inept şi s-a văzut învins clar şi categoric în aceeaşi zi, s-au intensificat enorm diatribele la adresa republicanilor, a dreptei, a liberalismului autentic. Care e bazat pe libertatea de exprimare şi de opinie, pe legi, instituţii şi justiţie solide, pe valori universale, pe drepturi individuale şi pe competiţia dintre idei şi partide. 

Şi unii liberali de stânga din categoria celor lucizi au sesizat această intensificare fără precedent, arătându-se pe drept alarmaţi de ce anume pregăteşte belicoasa retorică anticonservatoare. Un progresist ca Glenn Greenwald a luat fără echivoc atitudine faţă ”de orgia de măsuri de cenzură şi poliţie a cuvântului liber adoptate de monopolurile din Silicon Valley şi nu şi-a ascuns îngrijorarea iscată de ”militarizarea” capitalei americane, amintind de Bagdad, în timpul războiului antiterorist şi de ”zona lui verde”.
 
De aici şi de la actualele chemări insistente la ”vigilenţă” nu mai e decât un pas până la turnătorie şi reorientarea serviciilor secrete spre supravegherea populaţiei. 
 
Pasul ar cuprinde şi adoptarea de noi legi dure, dar inutile, în contra urii, a ”înaltei trădări”, a ”terorismului”, a ”incitărilor (flexibil interpretate) la violenţă”, îngropând în numele ”securităţi şi democraţiei” libertatea şi democraţia americanilor, pe modelul punerii pe butuci ale celor din Hong Kong. Pe acest drum se păşeşte vesel ori de câte ori, de pildă, sunt osândiţi în reţelele sociale, ca presupuşi ”extremişti” şi ”terorişti în genul celor din al Qaida, conservatorii care stăruie asupra prezervării libertăţii şi drepturilor individuale. 
 
La toate acestea se adaugă o presă puternic discreditată, nu doar de conspiraţionisme, ci şi de biasurile multor jurnalişti mainstream şi de rateurile lor, dimpreună cu ale sondajelor de opinie. Această presă a trăit în ultimii ani aproape exclusiv din scandalizarea aiurelilor reale sau prezumtive emise de Trump, din demonizarea şi delegitimarea lui cu, sau mai cu seamă fără probe, ca presupus ”agent rus”, de pildă. Cum să se lipsească acum de el? Cum să-şi ţină publicul tot mai redus altfel decât prin noi poveşti de groază despre susţinătorii lui?
 

Cu ce efecte se sparge excepţionalismul american 

 
Măsurile de disciplinare şi amuţire pe cale legislativă ale conservatorilor şi ale dreptei prin criminalizarea imaginarului ”abuz” de libertate a presei şi al dreptului la opinie de către prezumtivi ”hitlerişti”, adoptate cu ajutorul copioasei majorităţi democrate dominând Casa Albă şi ambele Camere ale Congresului, ar lansa un semnal devastator partidului republican. 
 
Acesta s-ar putea dezintegra, anihilând democraţia americană, care nu se poate lipsi de pluripartidism. Nu mai puţin toxice ar fi asemenea demersuri liberticide pentru liberalism în genere. Care părea să se fi impus pe vecie, în 1989, după revoluţiile anticomuniste, dar e azi, în urma loviturilor aplicate lui vreme de decenii de la toate extremele, mai anemiat decât oricând în ultimele patru secole. Or, aflat la temelia vestului, a NATO şi a democraţiilor apusene, pe care, dacă s-ar dezintegra, le-ar arunca în aer cum au fost ucise rând pe rând incipientele democraţii din Rusia şi Turcia, acest liberalism ”nu se poate disocia de libertate, cum eronat a admis liberalismul american”, ca să citez un memorabil eseu semnat de istoricul Timothy Garton Ash şi reluat recent de Neue Zürcher Zeitung. 
 
Pentru salvarea democraţiilor liberale, Garton Ash, un liberal de stânga, preia propunerea reînnoirii liberalismului. Dar cum să fie împiedicat să iasă pe uşă şi să-şi ia definitiv adio? 

Prin întărirea bazei, a valorilor şi instituţiilor sale, cum sunt drepturile individuale, independenţa justiţiei. Prin învăţatul din greşelile trecutului. Prin frânarea globalizării. Printr-un patriotism generos şi incluziv. Prin contracararea (cu mijloace liberale) a varii provocări, între care rivalitatea Chinei. Căci, aliat cu politici identitare şi o globalizare prea accelerată şi, ca atare, traumatizantă, liberalismul a neglijat nu doar atacurile populiste şi autoritariste asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci şi nevoi umane perene. De pildă nevoia de identitate, de comunitate, de solidaritate, de libertate, de egalitate de şanse şi de naţiune. 
 
La fel, liberalismul a trecut cu vederea necesitatea contracarării provocărilor planetare, precum exceselor pieţelor libere, de care a profitat plenar noua oligarhie globală.
 
Tot ea şi tiraniile acestei lumi vor triumfa, dacă liberalii de toate orientările nu se vor uni spre a salva, o dată cu liberalismul şi excepţionalismul american, şansa oamenilor de peste ocean de a trăi demn într-o societate nu părelnic, ci faptic deschisă. Libertatea, care se apără şi manu militari, dar nu cu măsuri liberticide, e indivizibilă. Şi universală. Iar o dată doborât farul american al democraţiei, oare ce se va alege din deriva rătăcitelor democraţii europene?
 
Petre M. Iancu -  Deutsche Welle