Generalul Mihail Popescu a ţinut ca la ceremonia respectivă să mai fie prezenţi şi şefii celor trei categorii de forţe ale armatei.

Cel de la forţele terestre i-a succedat ulterior în funcţie, dar numai pentru o vreme, fiind victima unei suite de întâmplări în care briza marină, vorba vine, a avut un rol aparte.

Cel de la forţele aeriene, care merita să conducă Statul Major General/S.M.G., fiind unul dintre înstelaţii capabili de un dialog cald cu coechipierii, deschis la ideile novatoare, a fost şi el victima unor evenimente, marcate tot de briza marină, care l-au determinat să plece din armată. 

Cel de la forţele navale a preluat după vreo doi ani comanda S.M.G., dar într-un stil marcat de timiditate - personală şi profesională -, aplecare spre ochii şi urechile zonei de intelligence, teama de francheţe, recurs la subterfugii de tot soiul, pentru a nu fi acuzat, ulterior, că a distrus, cum a şi făcut, multe cariere militare, din raţiuni ce ţin şi de complexe vizibile de inferioritate. 

Ceea ce gândea atunci, cu un deceniu în urmă, generalul Popescu, a reafirmat acum premierul României, care a recunoscut contribuţia decisivă a militarilor din Forţa Expediţionară Românească, ''eroii români care au participat la misiunile desfăşurate de NATO, garantând astfel securitatea noastră şi a aliaţilor noştri. Meritul principal revine militarilor noştri, care sunt în prima linie a teatrelor de operaţii."

Şi este bine că şeful de acum, al executivului de la Bucureşti, a mulţumit aliaţilor "pentru sprijinul pe care ni l-au acordat de-a lungul celor 10 ani şi, totodată, pentru deschiderea manifestată faţă de parteneriatul cu Republica Moldova!".

Semn că România înţelege, la nivel înalt, nu doar la palatul prezidenţial, să apere public, pe plan diplomatic, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, cum de altfel promiseseră şi participanţii la Summitul NATO, de la Lisabona, prin vocea actualului secretar general al Alianţei, dar afirmaţia publică a acestuia, de atunci, a fost apoi parţial, de facto, uitată, de unii dintre cei prezenţi la eveniment.

Din raţiuni de sorginte recentă, strict răsăriteană...

Atunci, la 29 martie 2004, printre generalii şi ofiţerii aliaţi, membrii delegaţiei militare române s-au simţit egalii acestora, trataţi cu un respect deloc mimat, cu pragmatismul unor europeni şi americani conştienţi că zona de stabilitate şi securitate a Europei, cea condusă în spirit democratic, nu autoritar, s-a extins. 

Nu împotriva unei terţe ţări, ci în favoarea celor care doreau o dezvoltare tehnologică, economică, socială lipsită de spectrul ameninţării cu pierderea, ca în Al Doilea Război Mondial, a unei părţi din teritoriul naţional. 

Au trecut 10 ani şi imprevizibilul vieţii a demonstrat faptul că oricât de bune, profesioniste şi corecte ar fi relaţiile dintre militarii aliaţi, bine antrenaţi pentru a acţiona gradual, în situaţii previzibile de criză, stipulate în scenarii imaginate pe cele mai dificile variante, totuşi... la nivel politic, în unele cancelarii occidentale, cum zice românul, interesul poartă fesul. 

Iată însă că şi buturuga mică zdruncină carul mare, dovadă fiind întâlnirea programată pentru duminică, 30 martie, între generalul Martin Dempsey, preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon şi Moshe Yaalon, ministrul israelian al apărării. 

Anterior, Departamentul de Stat al SUA a declarat că este dezamăgit că Yaalon nu şi-a cerut scuze pentru remarcile făcute la o întâlnire cu uşile închise, în această lună, în care a ridiculizat poziţia secretarului de stat John Kerry vizând un acord de pace israeliano- palestinian şi slăbiciunea SUA în criza din Ucraina. 

Chiar dacă presa de peste Ocean a precizat că, ulterior, ministrul israelian al apărării şi-ar fi cerut telefonic scuze, într-un dialog cu Chuck Hagel, liderul civil al Pentagonului, mesajul a fost transmis opiniei publice.

Chiar dacă au fost vizibil deranjaţi de criticile lui Yaloon, oficialii americani preocupaţi de securitatea copilului năzdrăvan, alias statul israelian, au decis trimiterea acolo a generalului Dempsey, recunoscut pentru francheţea cu care abordează dosarele geopolitice sensibile.

Recent fiind remarcate recomandările sale, tot telefonice, făcute omologului rus, ca să dea dovadă de reţinere în utilizarea forţei militare dislocate pe pământ ucrainean şi să lase uşa deschisă negocierilor. 

Negocieri care continuă între Casa Albă şi Kremlin, la nivelul lui Obama şi Putin, tot telefonic, cu afirmaţii făcute publice, dar tocmai de aceea derutante, pentru că sunt - poate aţi uitat - după ocuparea samavolnică a unei părţi dintr-un stat european, precum Ucraina, de trupele unui stat euroasiatic, precum Rusia, care jubilează vizibil pentru reuşita impunerii politicii faptului împlinit, prin dreptul forţei militare superioare. 

Este deja de domeniul comediei tipice unei operaţiuni de dezinformare a opiniei publice americane, diminuarea cifrelor efectivelor militare ruse gata pentru atac, de la 50.000, la 40.000 de luptători, când la Kiev a fost indicat clar un total de 100.000 de purtători de uniforme militare, gata de atac, cu sau fără însemne specifice, ca în Crimeea, cu armament care evident nu este destinat arăturilor de sezon.

Şi în timp ce Barack Obama, liderul statului care garantează supremaţia militară a NATO, îşi amuză adversarii politici, republicani şi democraţi, cu declaraţiile sale marcate de o prudenţă deja ridicolă, la adresa omologului său rus, Vladimir Putin, acesta din urmă, ca un adevărat bărbat de stat, dar nu de stat degeaba, a declarat, în urmă cu 24 de ore:

 "Evenimentele recente din Crimeea au fost un test serios"  evident pentru forţele armate, care "au demonstrat atât de complet noile capabilităţi şi moralul ridicat al personalului."

Scurt, clar şi la obiect. 

La vest de frontiera răsăriteană a NATO lucrurile stau altfel. 

Acelaşi Obama a recomandat o concentrare a forţelor aliate în statele aflate, cum s-ar spune, în prima linie, dar alte precizări nu sunt furnizate mulţimii pământenilor conştienţi de imprevizibilitatea dictatorului de la Kremlin.

La un tur sumar de orizont, doar Polonia şi România au militari cu experienţă dobândită în teatrele de operaţiuni militare, iar Ucraina, ţară vizată de agresiunea militară rusă are doar echivalentul a jumătate din profesioniştii militari români trecuţi prin experienţele deloc paşnice, din spaţiul ex-iugoslav, afgan şi irakian.  

Republica Moldova - a cărei armată a fost lipsită de experienţa, determinarea şi capacitatea de a prevedea lucrurile a fostului ministru al apărării, Vitalie Marinuţa, patriot obligat să plece din minister din cauza orgoliului unui şef de stat ce părea a avea convingeri româneşti - este  (în pofida vizitei doamnei Natalia Gherman, la Moscova, unde a făcut plecăciuni în faţa lui Serghei Lavrov, din ciclul "Adio EuroAsia, dar rămânem cum am stabilit anterior..." ) anihilabilă, în plan militar, printr-o operaţiune a paraşutiştilor militari ruşi, în mai puţin de o zi de lucru, aproximativ în opt ore. 

Dar, după cum aţi observat, Unchiul Sam ţine cont de faptul că noi suntem încă în NATO, şi a pus-o pe Victoria Nuland să ne reasigure de determinarea Statelor Unite de a ne asigura defensiva, în cazul unui atac răsăritean imprevizibil, în timp ce Mătuşa Angela Merkel a dorit să se ştie că Republica Moldova mai este sub umbrela zâmbetului ei, cerând lui Vladimir Putin să nu se atingă de landul dintre Prut şi Nistru.

Drept mulţumire, Iurie Leancă, ca tot moldoveanul imparţial, a emis o declaraţie în care...atenţionează Uniunea Europeană, Statele Unite şi în ultimă instanţă, într-o doară, Rusia, să nu destabilizeze republica socialistă sovietică, pardon, Republica Moldova.

Are alde Iurie sânge în instalaţii, cel din podgoriile guberniei de care mai răspunde, cu surâsul său angelic, dar deloc de încredere. Pentru cei care nu judecă liderii politici după aparenţe. 

Prins cu mâţa în sacul jocurilor la două capete, respectiv Bruxelles şi Moscova, Berlinul l-a scos la înaintare pe ministrul de externe Frank - Walter Steinmeier, care a precizat, în urma acuzaţiei ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung, că Germania este " pasivă şi ezitantă " în NATO, că nu doreşte să se pronunţe înainte de reuniunea miniştrilor de externe ai Alianţei, programată pentru săptămâna viitoare. 

"Fireşte aşteptările în unele ţări sunt mult mai mari ", a adăugat Steinmeier." Vom face clară poziţia noastră conform căreia partenerii noştri din NATO pot conta pe protecţia şi solidaritatea noastră. Vom avea o discuţie corectă în consiliul NATO, de săptămâna viitoare."  

Cu seriozitatea necesară, în traducere liberă cu temperarea oricărei poziţii generatoare de reacţii de la Moscova, care nu crede în lacrimile Ucrainei. 

Bombardat de dure atacuri publice peste Ocean, domnul preşedinte Barack Obama a declarat miercuri, la Bruxelles, că NATO trebuie să îşi mărească prezenţa în ţări est-europene, în special în ţările baltice, care se simt vulnerabile. 

Nu doar acestea...

Oficialii americani au declarat că Pentagonul are în vedere măsuri suplimentare, altele decât cele anunţate până în prezent. 

Până şi ministrul german al Apărării, Ursula von der Leyen, a declarat că NATO ar trebui să arate un sprijin mai mare pentru ţările membre, adăugând că Alianţa ar trebui să fie "mai mult decât o bucată de hârtie."

Motiv pentru care a fost imediat criticată, de nimeni altul decât vice-cancelarul Sigmar Gabriel, de centru-stânga, curat social-democrat.

Partea mai puţin ştiută, pe tărâm mioritic, este că ştirile privind evoluţiile de pe mapamond, inclusiv din Ucraina, intră pe fluxul de ştiri din România, de regulă, cu puţine excepţii, cam la 12 ore distanţă de la momentul producerii lor. 

Timp suficient ca, de pildă, atunci când ministrul de externe român va ateriza luni la Chişinău, să nu mai fie întâmpinat, la aeroportul deja controlat de răsăriteni, cu acte în regulă, de Natalia Gherman, ci poate chiar de Nina Ştanski, frumuşica promovabilă din ministru al afacerilor externe al Transnistriei, stat în statul moldovenesc, în postul de nou ministru al republicii putiniene resovietizată şi resocializată ruseşte, încă denumita Moldova. 

Şi cum opinia publică din ţara noastră nici azi nu ştie ce a discutat actualul preşedinte al Senatului României - acelaşi personaj care vroia să retragă unilateral trupele române dislocate în Irak - cu ambasadorul răsăritenilor la Bucureşti, este foarte probabil ca tocmai Nina Ştanski, acest sex simbol al frumoaselor rusoaice să îl invite pe omologul român la vizionarea, doar pentru destindere, nu spre necesară reflecţie, a unui film de succes, la nivelul ruşilor din Moscova:

În rest este linişte şi pace în Europa, inclusiv în Ucraina. 

Obama se felicită singur pentru faptul că Putin pare a fi reluat dialogul, oarecum împăciuitor, cu el.

Serghei Lavrov promite marea, nu cea neagră, dar cu sarea în bucate, lui John Kerry, marele pacificator de la Washington D.C., care a înghiţit deja hapul pierderii arealului Crimeii, de un stat partener al NATO. 

Şi Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic nu este aşa cum vrea Ursula von der Leyen "mai mult decât o bucată de hârtie ".  

Acum zece ani, patru generali români erau la Mons, cu bucuria de a trăi un moment istoric.

Unul este deja la un metru sub pământ, în cimitirul Ghencea 1. Ceilalţi trei la pensie. Cu câte o bucată de hârtie, în memoria lor afectivă.