Asta, în contextul în care Partidul Comunist Chinez a propus eliminarea limitei de două mandate pentru liderul de la Beijing luna trecută, iar DPA apreciază că decizia va fi probabil adoptată la cel de-al 13-lea Congres Naţional al Poporului (adunarea legislativă), care începe luni. Preşedintele american se adresa susţinătorilor săi, la un eveniment cu uşile închise pentru solicitarea de donaţii, la clubul său Mar-a-Lago din statul Florida. Potrivit Reuters, participanţii au aplaudat şi au ovaţionat declaraţia, despre că nu e clar dacă a fost făcută în glumă. DPA afirmă că preşedintele a stârnit râsete, iar CNN menţionează că remarcile lui Trump au fost „vesele, lungi şi presărate cu glume şi râsete“.

Poate, într-adevăr a fost o glumă. Numai că nu este vorba despre un personaj oarecare şi, tocmai din această cauză, mulţi au simţit un fior rece trecându-le pe şira spinării, mai ales că vorbele astea vin într-un moment într-adevăr excepţional, cel în care se reface echilibrul politic şi de putere al lumii.

Mai este oare posibilă reîntoarcerea la principiul „L'Etat c'est moi“ prin care Regele Soare îşi autodefinea esenţa puterii sale absolute de drept divin, cea care transgresa lumea oamenilor peste care domnea în mod firesc şi deplin? Sigur că este. Iar tradiţia regimului absolutist, redenumită totalitară sau despotică în funcţie de epoci şi circumstanţe, nu a dispărut niciodată în lumea contemporană, chiar dacă, până foarte recent, părea să mai supravieţuiască în câteva ţări excentrice, date ca exemplu de înapoiere, sărăcie extremă sau subdezvoltare, excepţii la tendinţa globală a progresului.

Unde Donald Trump are perfectă dreptate este că, mai demult şi în perfecta indiferenţă a marilor jucători de pe piaţa mondială, principiul acesta al statului absolutist condus de un despot mai mult sau mai puţin luminat a început să fie din ce în ce mai tentată şi pentru superputeri. Şi totul începe prin modificarea sistemelor constituţionale din ţările declarat democratice pentru a crea o portiţă care să facă posibilă, la un moment dat, preluarea totală a puterii.

Rusia a deschis jocul în această direcţie permiţând ca Vladimir Putin să ocupe de două ori câte un mandat prezidenţial, cu un intermezzo în care a fost „doar prim-ministru“. Şi este foarte probabil ca al doilea mandat prezidenţial să fie uşor câştigat şi, în funcţie de circumstanţe, să urmeze o decizie asemănătoare cu cea din China.

Asta înseamnă că avem deja doi preşedinţi de superputeri cu perspectiva imediată de a primi puterea absolută pe viaţă, situaţie în care statutul lor personal de forţă pe plan mondial se schimbă considerabil. Iată de ce, glumă sau nu, remarcile lui Donald Trump sunt atât de interesante şi anunţă măcar existenţa unei gândiri politice în acest sens, aflată deocamdată „în rezervă strategică“. Se poate să existe şi o asemenea opţiune tocmai pentru ceilalţi doi ar dobândi o putere personală incomparabil mai mare decât cea a oricărui Preşedinte american, autorizat la un maximum de două mandate. Fragmentate de perioadele de alegeri, de campaniile electorale, slăbite pe termene incerte de scandalurile, dezvăluirile şi eventuale procesele intentate de baza datelor expuse în bătăliile electorale... Totuşi, cum ar putea fi posibil? Nu uitaţi exemplul iniţial în procese de acest gen, oferit de oraşele-cetăţi din Grecia antică. La moment de primejdie, prin vot, se declara abolirea democraţiei şi toată puterea trecea în mâinile unui singur om căruia i se confereau privilegii absolute, civile şi militare. 

Iar lumea în care trăim a fost martora apariţiei şi supravieţuirii uneori pe timp foarte îndelungat a unor asemenea deţinători de putere absolută care au reuşit să supravieţuiască, protejaţi de interesul tuturor pentru resursele de care dispunea ţara lor sau de poziţionarea sa strategică, interesantă ca atu în prezent sau în perspectivă.

Avem astfel dinastia Kim din Coreea de Nord, ştim foarte bine cum arătau „alegerile democratice“ din ţările blocului comunist, toate inspirate de modelul sovietic în care Secretarul General era un asemenea incontestabil lider pe viaţă cu putere absolută. L-am avut, până foarte recent, pe Robert Mugabe cu ai săi 37 de ani de domnie în Zimbabwe, dar mult mai puţin timp deţinător al puterii absolute decât Kim Il-Sung, dictatorul Coreei de Nord între 1949-1999 sau sultanul Omanului la post de 47 de ani. Şi lista este lungă.

Numai că, odată cu schimbarea constituţională din China, lista se completează cu numele celui care, absolut evident, va putea să poarte titlul de „cel mai puternic om al planetei pe durată nelimitată“, despot luminat al celei mai populate ţări ale lumii, dispunând de rezerve enorme de valută, aflată într-o enormă ofensivă comercială, de ani de zile cu o creştere economică impresionantă şi în ritm constant. Având acum să ofere partenerilor externi şi garanţia atât de convenabilă a unor discuţii strategice cu un singur om, cel care posedă atât puterea de a elabora singura viziune de dezvoltare a ţării, cât şi comanda supremă asupra mijloacelor de a o îndeplini.

Are de ce să fie invidios Donald Trump, fascinat mai demult de modelul  piramidal de putere oferit de Putin, iar acum pesemne uluit de reuşita mişcărilor succesive făcute de omologul chinez care, fără niciun fel de ezitare, a ştiut să profite la maximum de golul de putere lăsat de retragerea SUA de pe diversele pieţe, începând cu Asia-Pacific.

Sper ca Donald Trump să fi glumit. Dar asta nu înseamnă că problema nu este foarte serioasă şi că, public, la modul deschis, nu se aud, în diferite părţi ale lumii, nostalgii după oarece experienţe dictatoriale din trecut, după un regim „de mână forte“ care să pună ordine în societate. Ne aflăm în punctul în care deja s-au schimbat foarte multe, posibil să se modifice şi asta, în elanul existent de adaptare sau de rescriere a unor Constituţii, oferind „adevăratului LIDER“ şi „adevărata putere“ după care toţi tânjesc, mai pe faţă, mai în secret?