https://www.youtube.com/user/freddiemercurysolo

1992: Sunt în camera mea de la Tulcea pe care am împărţit-o ani de zile cu sora mea. Ea este acum plecată. S-a întors la studii la Bucureşti. Este sfârşit de octombrie, poate început de noiembrie. Tata e la muncă. Mamaia e în bucătărie. Eu stau sprijinită de pat, în fund, cu picioare la sâni şi am în braţe poza mamei. Este aceiaşi poză care a fost folosită când dricul o ducea pe mama de la biserică la cimitir. Poza ne-a fost dată înapoi.

Ascult obsesiv caseta înregistrată de Liviu, pe care o dau înapoi de nu ştiu câte ori. Sunt în atât de mu(l)tă durere că nu îmi simt corpul. Dar muzica intră în mine ca intr-un pământ secat, uscat. Intră în mine pentru că muzica, spre deosebire de mine atunci, ştie că va da şi la mine de apă. Că mama mea va fi salvată cumva.

Ea nu mai e. Ştiu asta. Nici Freddie nu mai e. Dar de fiecare dacă când ascult cu lacrimile curgându-mi pe obraji ştiu că nici ea, nici el, nu pot fi pierduţi de tot, că ei cumva intră în mine, că eu nu îi pot lăsa se nu mai fie.

2021: Sunt în SUA. În pat. N-am închis ochii să o văd pe Cătă de la Tulcea cum stă în cameră. Am trăit acel moment de atât de multe ori că uitarea nu mai există. Mi-am pus "Love of My Life" să ascult la căşti şi am intrat în ieri uşor, lin. Dar nu închei aici pentru că Freddie ar fi putut să mai trăiască dacă cercetarea împotriva bolii SIDA nu era ignorată şi blamată pe un "sector de populaţie". Freddie m-a ajutat să iubesc. Acei care care persistă să fie homofobi, până la urmă alegeţi după cât puteţi înţelege şi iubi.