Războinici-lupi („wolf-warrior”) ai Chinei

Spre deosebire de ţările cu democraţie consolidată, conducerea Chinei a fost lovită de această criză pe mai multe paliere. Izbucnirea crizei a deschis o disensiune politică, rar întâlnită, în cadrul Partidului Comunist Chinez, provocând critici ”subţiri” cu privire la stilul de conducere extrem de centralizat al preşedintelui Xi Jinping. Acest lucru s-a reflectat într-o serie de comentarii semioficiale care şi-au găsit în mod misterios drumul în domeniul public în luna aprilie.

Blocarea draconică a unei jumătăţi de ţară luni întregi pentru a suprima virusul a fost salutată pe scară largă, dar nu a rămas fără urmări. Dezbaterea internă se dezlănţuie asupra numărului precis de morţi şi a celor infectaţi, asupra riscurilor efectelor dintr-un eventual al doilea val, pe măsură ce ţara se redeschide încet şi asupra direcţiei viitoare a politicii economice, a politicii militare  şi a politicii externe. Căderea economică a fost dramatică iar stimularea internă în a doua jumătate a anului 2020 nu va compensa pierderea activităţii economice în primul şi al doilea trimestru.

Reacţia manifestă  de retragere din afacerile economice cu China  a principalii parteneri comerciali va împiedica şi mai mult planurile de redresare economică, având în vedere că, înainte de criză, sectorul tranzacţionat al economiei a reprezentat 38% din PIB. Creşterea Chinei se va situa între 0% şi 1% în 2020 cea mai slabă performanţă de la Revoluţia Culturală din urmă cu cinci decenii. Şi toate acestea apar în ajunul sărbătorilor centenarului partidului din 2021, moment în care conducerea s-a angajat să dubleze PIB-ul Chinei pe parcursul unui deceniu.

Pandemia face acum imposibil acest obiectiv. Nici SUA nu va fi scutita de contracţia economică între 6% şi 14%, poate cea mai mare de la al Doilea Război Mondial. Statutul dolarului de monedă de rezervă globală permite guvernului să vândă în continuare bonuri de tezaur pentru a finanţa deficitul. Cu toate acestea, datoria pe scară largă, mai devreme sau mai târziu, va constrânge cheltuielile post-recuperare, inclusiv pentru cele militare. Însă spre deosebire de China care manufacturează produse America este din punct de vedere tehnologic vârful umanităţii ceea ce-i va permite o relansare economică în special pe baza relocării producţiei în ţări est europene sau chiar în propriul teritoriu cu riscul creşterii preţului produselor finale.  

Liderii chinezi au rămas la o viziune leninistă asupra puterii Statelor Unite. Acesta se bazează pe două elemente fundamentale: armata americană şi dolarul american. Toate celelalte sunt detalii. China lucrează acum ore suplimentare pentru a repara daunele enorme aduse poziţiei sale globale, care au rezultat din originea geografică a virusului şi din eşecul Beijing de a nu opri epidemia în primele luni.

China a căutat şi a reuşi pentru o perioadă de timp să blocheze un raport al Uniunii Europene în care era susţinut că Beijingul răspândea informaţii false despre epidemia de coronavirus. Oficiali chinezi prin vocea unui înalt demnitar de la Ministerul de Externe chinez, Yang Xiaoguang, declara că publicarea unui astfel de raport ar „înfuria foarte tare” Beijingul şi acuză oficialităţi europene de încercarea de a mulţumi „pe altcineva” – ceea ce diplomaţii UE au înţeles a fi o referire la Washington. În rezumatul făcut public pe portalul euvsdisinfo.eu, dezinformarea este atribuită „surselor susţinute de stat din mai multe guverne, inclusiv Rusia şi – într-o măsură mai mică – China”. Ceea ce s-a întâmplat nu e nici pe departe singura problemă a Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE).

Potrivit politico.eu, în ultima vreme „ţările UE au început să urmezepropriul drum în politica externă”. Se adâncesc astfel diviziunile în cadrul UE ceea ce este în primul rând pe placul Rusiei. Orice ar raporta la Beijing sau orice acţiuni în forţă ar face noua generaţie a diplomaţilor chinezi, aşa numiţii „războinici-lupi”, realitatea este că poziţia Chinei a avut de suferit enorm (ironia este că aceşti războinici lupi adaugă daune la cele existente şi nu ameliorează imaginea Chinei). Reacţia anti-chineză asupra răspândirii virusului, adesea încărcată rasial, a fost observată în ţări disparate care nu au criticat în mod tradiţional Beijingul precum Indonezia şi Iran. Puterea soft a Chinei riscă să fie mărunţită. 

Imaginea geopolitica actuală s-a schimbat dramatic şi nu semănă cu imaginea din vremea lui J F Kennedy când a fost creat podul aerian pentru sprijinirea Berlinului de Vest. Astăzi avem imaginea unui portavion USS Theodore Roosevelt sau a portavionului Charles de Gaulle incapabile să execute misiuni datorită virusului SARS-CoV-2. Pandemia nu ne-a găsit pregătiţi pentru a face faţă unei astfel de crize deşi multe seminarii, la toate nivelurile politice şi ştiinţifice, au discutat despre subiect. Măsurile medicale necesare nu au fost luate lăsând pe mâna Chinei producţia de echipamente de protecţie medicală. 

Lumea s-a întors cu capul în jos!

Când Uniunea Sovietică a lansat Sputnik-ul, primul satelit artificial al pământului, în octombrie 1957, Washingtonul a înţeles în sfârşit că Uniunea Sovietică nu este doar un adversar ideologic dur, ci şi un rival tehnologic şi militar. Sputnik a pus Uniunea Sovietică înaintea Statelor Unite într-o zonă tehnologică crucială, cu ramificaţii vaste pentru capacitatea sa de a comunica şi de a duce un război. Sputnik a schimbat nu doar modul în care Statele Unite au văzut Uniunea Sovietică, ci şi modul în care şi-au înţeles propriile priorităţi.

Ca răspuns la realizarea sovietică, Statele Unite au investit în tehnologia spaţială şi au căutat să înţeleagă mai bine (şi să submineze) ideologia comunistă. Universităţile şi-au extins programele în limba rusă. În cele din urmă, aproximativ trei decenii mai târziu, o versiune modernizată a SUA a programului Sputnik, Iniţiativa Strategică de Apărare, a fost creditată cu o contribuţie semnificativă la destrămarea Uniunii Sovietice şi la sfârşitul comunismului - un fel de moment Sputnik inversat.

Criza actuală a dezintegrat şi „bruma de pace” care mai rămăsese din relaţia SUA-China. La Washington, o revenire la o lume a „angajamentului strategic”, după alegerile din noiembrie, aşa cum era derulată cu Beijingul înainte de 2017, nu mai este viabilă din punct de vedere politic. Un al doilea termen Trump va însemna o şi mai mare decuplare şi o tentativă de izolare a Beijingului. În schimb în eventualitatea unei administraţie Biden, concurenţa strategică (şi decuplarea în unele zone) va continua, însă, probabil va fi executată pe o bază sistematică, lăsând un anumit spaţiu de cooperare în domenii definite, cum ar fi climatul, pandemiile şi stabilitatea financiară globală.

Sincer cred că Beijingul ar prefera realegerea lui Trump faţă de cealaltă alternativă, deoarece consideră că are valoare în tendinţa sa de a fractura alianţele tradiţionale, de a se retrage de la conducerea multilaterală şi de a ieşi din strategia Statelor Unite cu pivotul Asia. Oricum, relaţia Washingtonului cu Beijing va deveni una de confruntare şi cel mai probabil acesta va fi iniţiată de blocarea liberei circulaţii navale în zona Marii Chinei de Sud unde Beijingul dezvolta un sistem de ”cazemate navale” pe mai mulţi atoli naturali. O nouă Linia Maginot se proiectează în Pacific cu ramificaţii în Marea Chinei de Sud. La ea s-au alăturat sub conducerea SUA Japonia, Filipine, Vietnam Taiwan şi Malaiezia. Haosul va începe în Marea Chinei de Sud!

La Beijing, răspunsul Chinei la poziţia SUA este în revizuire intensă. Acest proces a început în 2018, în timpul primului an complet al războiului comercial  SUA-Chinez. Acum a fost intensificat, din cauza pandemiei şi a consecinţelor sale internaţionale. Revizuirea face parte dintr-o dezbatere internă mai amplă care face referire la strategia naţională a Chinei şi la faptul că în această etapă a dezvoltării sale economice şi militare, aceasta a devenit insuficient de reformistă la nivel naţional şi excesiv de afirmativă în străinătate.

Înainte de Xi, strategia era să aştepţi până la corelarea forţelor economice şi militare în favoarea Chinei înainte de a căuta ajustări majore la ordinea regională şi internaţională - inclusiv în ceea ce priveşte Taiwanul, Marea Chinei de Sud şi prezenţa SUA în Asia. În noua viziune a lui Xi, Beijingul a devenit semnificativ mai asertiv, luând riscuri calculate şi până acum cu oarecare succes în aşa fel încât să producă schimbări pe teren, aşa cum s-a demonstrat prin ocuparea insulelor din Marea Chinei de Sud şi prin Iniţiativa One Belt and One Road. Reacţia Statelor Unite la această abordare a fost considerată a fi gestionabilă, dar acest calcul s-ar putea schimba într-o lume post-pandemică. Preşedintele Xi ar putea căuta să amelioreze tensiunile cu Statele Unite până când pandemia va fi pierdută în memoria politică sau dacă se confruntă cu provocări interne, el ar putea adopta o abordare mai naţionalistă în străinătate.

Ambele tendinţe vor apărea probabil în comportamentul politicii chineze cu puţin timp înainte de cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist din 2022. Cert este că pandemia de COVID-19 a exacerbat contradicţiile iar acuzele la adresa guvernului de la Beijing s-au extins din America pe tot globul. Într-un raport care a apărut în mai multe publicaţii americane, SUA acuză China că a încercat să obţină ilegal informaţii de pe teritoriul americii referitor la dezvoltarea unui vaccin împotriva coronavirus. Documentul pare să provină de la serviciile secrete americane şi ar urma să publicat în mod oficial. Ministerul chinez de Externe a respins acuzaţiile declarând că „China este un mare apărător al securităţii cibernetice şi o victimă a atacurilor informatice. Ne opunem ferm oricărui atac cibernetic comis de hackeri şi combatem aceste activităţi.” Aşa o fi (?!) 

Înainte de actuala criză, ordinea internaţională liberală postbelică începea deja să se fragmenteze. Puterea militară şi economică a SUA, pe care s-a sprijinit ordinea geopolitic, a fost contestată de China, mai întâi la nivel regional şi mai recent la nivel global. Slăbirea Alianţei Transatlantice şi delegitimarea sistematică a instituţiilor multilaterale (creând eficient un vid politic şi diplomatic în favoarea Chinei) a rezultat într-o lume din ce în ce mai disfuncţională şi haotică. Rivalitatea strategică va defini de acum întregul spectrul relaţiei dintre SUA şi China - militar, economic, financiar, tehnologic, ideologic - şi va modela din ce în ce mai mult relaţiile Beijing şi Washington cu ţările terţe. 

Până la actuala criză, ideea că lumea a intrat într-un nou Război Rece, sau în Războiul Rece 2.0, părea în cel mai bun caz prematură, sistemele financiare ale celor două ţări erau atât de întreţesute încât adevărata decuplare a fi fost puţin probabilă, şi părea să existe o mică perspectivă a războaielor geopolitice sau ideologice prin proxi în ţări terţe, o caracteristică definitorie a rivalităţii SUA-URSS. Dar noile ameninţări pe care ambele părţi le fac, odată cu creşterea tensiunilor legate de COVID-19, ar putea schimba toate acestea. Decizia de la Washington de a pune capăt investiţiilor din fondurile de pensii americane în China, de a restricţiona investiţiile chineze viitoare în obligaţiuni ale Trezoreriei SUA sau de a începe un nou război valutar (exacerbat de lansarea recentă a noii monede digitale a Chinei) ar îndepărta rapid „lipiciul financiar” pe care l-au deţinut cele două economii împreună iar o decizie de la Beijing de a militariza din ce în ce mai mult BRI-ul ar creşte riscul războaielor proxi. Mai mult, pe măsură ce confruntarea dintre SUA şi China se dezvoltă, sistemul multilateral şi normele şi instituţiile care se bazează pe acestea începe să cadă. Multe instituţii devin ele însele arene pentru rivalitate. Odată cu deteriorarea relaţiilor SUA China, nu există niciun „manager de sistem” (concept explicat de Joseph Nye[1]), pentru a menţine sistemul funcţional în ordine. 

Este posibil să nu fie încă Războiul Rece 2.0, dar începe să arate ca Războiul Rece 1.5. Ceea ce trebuie acum este dezvoltarea unei noi arhitecturi relaţionale între Statele Unite şi China (bazându-se pe lecţiile învăţate din experienţa SUA-URSS), care plasează parametri clari în jurul concurenţei pentru a evita dezastrul militar, pentru a pune în comun resurse politice şi financiare pentru a păstra instituţiile multilaterale esenţiale ale sistemului actual ca formă de triaj instituţional până la revenirea la stabilitatea geopolitică. Istoria nu este predeterminată. Dar nimic din toate acestea nu se va întâmpla dacă liderii politici din mai multe capitale nu vor decide să schimbe cursul. Cu decizii greşite, anii 2020 vor arăta ca o reînnoire „fără minte” a anilor 1930. Deciziile corecte, însă, ne-ar putea trage înapoi din buza prăpastiei.

 Relaţia transatlantică în impas!

Şi ca haosul să fie complet relaţia transatlantică este în cădere liberă! Ostilitatea manifestată, uneori, de preşedintelui Trump faţă de unii liderii din Uniunea Europeană este un factor care contribuie la starea actuală dar nu este singurul sau chiar cel mai important factor. Pentru supravieţuirea pe termen lung a parteneriatului, ceea ce se întâmplă în Europa contează cel puţin la fel ca rezultatul alegerilor din noiembrie din Statele Unite. Una din marile probleme este securitatea europeană şi modul în care guvernul SUA se manifestă faţă de aceasta. În acest sens ar fi o eroare pentru orice administraţie americană să încerce să se angajeze mai întâi cu UE ca un tot şi nu cu guvernele naţionale.

Succesele europene notabile (şi rare!), cum ar fi operaţiunile de combatere a terorismului în Sahel sau poliţia navală din Strâmtoarea Ormuz, nu au fost conduse de UE, ci au rezultat din coaliţii ad-hoc ale guvernelor naţionale cu SUA. Pe subiectele care sunt de interes pentru SUA şi în care UE se poziţionează pentru a juca un rol important – relaţiile comerciale cu China sau politica de vecinătate a Uniunii- diviziunile din cadrul UE, de cele mai multe ori, stau în drumul concretizării acestora. În ceea ce priveşte energia, iniţiativele americane sunt binevenite în Europa de Est, unde mulţi sunt preocupaţi de dependenţa de gazul rusesc, dar mai puţin în Occident, care este preocupat de decarbonizare.

De asemenea nu trebuie să uitam Iniţiativa de Descurajare Europeană pe care SUA o finanţează, an de an cu sume în creştere sau finanţarea lucrărilor de recondiţionare/modernizare a fostelor aeroporturilor militare din Est sau prepoziţionarea de tehnică militară pentru unităţile de reacţie rapida ale NATO şi dislocarea unei brigăzi pe flancul estic al Alianţei.Nu cred că la ora actuală avem nevoie de o armată europeană aşa cum cer unii lideri. Este suficient la ora actuală să standardizăm în producţia europeană echipamentele militare precum tacuri, fregate sau avioane ceea ce ar fi un pas spre o logistică comună în spaţiul european. 

În centrul Raportului Harmel, în urmă cu mai bine de 50 de ani, era o convingere fundamentală cu privire la responsabilitatea NATO ca alianţă defensivă: NATO nu exista doar pentru a menţine status quo-ul, ci şi, după cum au permis circumstanţele, pentru a-l schimba. La acea vreme, un astfel de imperativ însemna că NATO va urmări descurajarea şi apărarea puternică, chiar dacă va rămâne pregătit pentru dialog şi o eventuală relaxare a relaţiilor cu inamicii.

Alianţa era pregătită să se adapteze rapid la circumstanţele în schimbare. Raportul Harmel este la fel de relevant şi astăzi, iar NATO trebuie să-şi vadă misiunea în mod similar. Printre priorităţile discutate la Summitul de la Londra, la care NATO trebuie să răspundă şi să se adapteze, se numără Rusia, China, Afganistanul şi concurenţa tehnologică. Dar alianţa ar trebui să ia în considerare şi alte priorităţi care nu au fost discutate la Londra. Schimbările climatice vor crea deficienţa de resurse şi vor determina migraţia. Stagnarea economică şi lipsa locurilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare vor aduce tinerii pe stradă şi vor stimula radicalizarea politică, ceea ce va duce la extremism şi terorism în unele cazuri. Pandemia va reduce finanţările către sistemele militare ale Alianţei.

Cerinţele fiecărei zile umbresc deseori viziunea pe termen lung de la sediul NATO. Procesul de revizuire strategică lansat la Londra conţine promisiunea de a reduce această ceaţă stabilind priorităţi clare pentru viitorul apropiat al Alianţei. Statele membre ar trebui să utilizeze revizuirea pentru a ajuta la elaborarea unui nou Concept Strategic, documentul oficial care prezintă scopul şi obiectivele NATO. Ultimul concept strategic are o vechime de aproape un deceniu, redactat înainte ca Rusia să acapareze Crimeea, ISIS să-şi înfiinţeze Califatul sau pandemiei de COVID-19 să izbucnească. Sarcina de a determina statele membre să ajungă la un acord cu o nouă strategie poate fi dificilă, dar NATO a învăţat lecţia de zi cu zi a luării consensului, ceea ce va ajuta organizaţia să creeze un nou Concept Strategic. Odată cu stabilirea unui nou document, aliaţii NATO pot începe să se concentreze asupra obiectivelor viitoare.

Rolul Comisiei Europene este crucial în această perioadă pentru revenirea la un acord transatlantic de liber schimb, care ar putea fi în cele din urmă deschis şi pentru alte democraţii. Va fi Comisia Europeană capabilă să negocieze indiferent cine va conduce Casa Albă? 

Imperativul nu este pur economic, ci şi geopolitic - contează dacă regulile jocului în ceea ce rămâne din secolul XXI vor fi stabilite de democraţiile occidentale sau dacă Occidentul se va prăbuşi şi va cădea pradă mercantilismului economic chinezAlternativa la acest scenariu nu este doar faptul că UE va rămâne în mare măsură irelevantă în calitate de actor geopolitic, ci şi că parteneriatul transatlantic se va stinge în cele din urmă. Pentru a împiedica parteneriatul transatlantic să devină o umbră, UE trebuie să se facă indispensabilă. Să ştie ce vrea, să fie unită nu divizată ca acum şi să fii gata să acţioneze pentru a obţine acest lucru. Ar fi un prim pas bun. 


[1] Joseph Samuel Nye Jr. este un politolog american, co-fondator, alături de Robert Keohane, al teoriei relaţiilor internaţionale a neoliberalismului, dezvoltată în cartea lor din 1977 Puterea şi Interdependenţa. Împreună cu Keohane, a dezvoltat conceptele de interdependenţă asimetrică şi complexă.