Vocaţia de a minţi nu aparţine doar obişnuiţilor suspecţi. Când ajung în dificultăţi, o practică şi cei care pretind că ar spune doar adevărul. Ca să-l identifici, eşti silit să ţii seama de fapte, făcând abstracţie de vorbe. Ori să-l întrebi pe Mihai, care minte întodeauna, ce-ar spune Andrei, un împătimit al adevărului, dacă-l întrebi cine iscă violenţe în SUA? Şi cine va profita de pe urma lor, ca să câştige preşedinţia? 
 

Reacţii politice tardive

După mai bine de trei luni de incendieri, jafuri, vandalism şi crime, o violenţă debordantă, însoţind protestele stângii antirasiste în oraşe conduse aproape exclusiv de primarii partidului democrat, candidatul acestei formaţiuni la preşedinţia superputerii a luat, în fine, cuvântul.
 
În timp ce în reţelele de socializare, simpatizanţii violentelor organizaţii marxiste Antifa şi BLM exultau în urma împuşcării, la Portland, a unui adept al partidului republican al preşedintelui în exerciţiu, contracandidatul său la cârma superputerii n-a zis, cum era de aşteptat: ”aveti puţintică răbdare, stimabililor”. A declarat, ceva mai hotărât, pe Twitter: ”Violenţa mortală pe care am văzut-o peste noapte la Portland e inacceptabilă. Condamn violenţa de orice fel comisă de oricine, fie de stânga, fie de dreapta, şi îl provoc şi pe Donald Trump să facă la fel”.
 
Constatând că, după o lungă tăcere menită să consacre corona ca unic subiect al alegerilor prezidenţiale, rivalul său democrat s-a văzut silit să descopere şi el tema legii şi ordinii, de vreme ce violenţele au pentru el un impact negativ în sondaje, Trump nu s-a lăsat invitat prea mult. A ignorat recomandările liderilor democraţi ai oraşului şi regiunii şi s-a deplasat la Kenosha, în statul federal Wisconsin.
 
Răzmeriţele izbucnite în urma rănirii grave a unui ins de culoare într-o altercaţie cu poliţia degeneraseră în localitate. Iscaseră devastarea de către gloata de stânga a centrului oraşului, o reacţie auto-justiţiară a gloatei de dreapta, vânarea celei din urmă de către cea dintâi şi alte două omucideri comise în replică de un adolescent vigilent, înarmat, dar vânat.
 

Trump ia taurul de coarne

La Kenosha, belicosul Trump n-a venit cu tolba goală. A lăudat Garda Naţională care, chemată însă nu de el, ci de guvernatorul democrat al statului, sfârşise prin a restabili ordinea în oraş. A elogiat poliţia, a cărei desfiinţare prin lege ori prin secarea finanţării ei o revendică adepţii lui Biden. Forţelor de ordine din Kenosha Trump le-a făcut cadou un million de dolari.
 
A promis alte patru milioane ajutorării oamenilor care s-au trezit peste noapte cu magazinele incendiate live, iluminând micile ecrane la care comentatori de stânga declarau protestele ”aprinse, dar în genere paşnice”. Şi, renunţând la o întrevedere cu familia afro-americanului paralizat de gloanţele trase de poliţie, care insistase asupra prezenţei unui avocat la întâlnirea cu preşedintele, Trump a înfierat ceea ce a numit ”terorismul intern” al extremei stângi.
 

Mize şi tactici faţă cu realitatea

Contează această plasare a preşedintelui în poziţia de apărător al legii şi ordinii şi tentativa lui Biden de a i-o fura? În mod cert. Căci felul în care interpretează americanii violenţele actuale ar putea juca un rol decisiv în apropiatele alegeri prezidenţiale. În perspectiva lor, altercaţiile din ţară şi îndelungata muţenie progresistă cu privire la excesele comise de Antifa şi BLM, asupra cărora Convenţia Naţională Democrată a tăcut asurzitor, l-au ajutat pe Trump să-şi reducă simţitor handicapul faţă de Biden.
 
În reacţie, tabăra democrată s-a panicat şi l-a trimis la înaintare pe challenger cu mesaje pretinzând că instigator al violenţelor din Statele Unite ar fi nu stânga marxistă ci, dimpotrivă, însuşi preşedintele.
 
Realitatea de pe străzile americane e, de luni de zile, cu totul alta decât o descriu democraţii şi ziariştii presei mainstream. De la Oakland la Portland, pe bulevardele şi în pieţele metropolelor cuprinse de flăcările răzmeriţei antitrumpiste răsună ”Moarte Americii”, sloganul fundamentaliştilor iranieni care au luat cu asalt, acum 40 de ani, ambasada americană de la Teheran. Investigaţii sumare relevă că e şi lozinca scandată la 4 noiembrie 2018 în capitala iraniană de Louis Farrakhan, liderul aşa-zisei Naţiuni a Islamului, o organizaţie extremistă şi antisemită de hateri. Una care întreţine relaţii în parte strânse cu varii congresmeni democraţi ai SUA, între care cu Keith Ellison, fost angajat al grupării lui Farrakhan şi vicepreşedinte ale Convenţiei Naţionale Democrate, precum şi cu Maxine Waters.
 

”Pacifismul” democrat faţă cu omul legii şi ordinii

În 2018, congresmena Maxine Waters le cerea partizanilor partidului democrat să-i ”hărţuiască fizic pe toţi cei ce aparţin de administraţia Trump”. Şi cât de credibili sunt, oare, alţi democraţi, când, pentru a nu mai pierde voturile clasei de mijloc speriate de jaf, crime şi vandalism, afirmă oportun, mai nou, că vina pentru violenţe le-ar reveni exclusiv învrăjbirilor practicate de ”rasistul” şi ”beligerantul” Trump?
 
O compilaţie de afirmaţii politice reluată de o publicaţie conservatoare evidenţiază că una din cele patru extremiste de stânga democrate din Camera Reprezentaţilor, în speţă Ayanna Presley, a justificat violenţele afirmând, recent, că ”e nevoie de tulburări de stradă, cât timp ne sunt tulburate vieţile”. Şefa democraţilor din Camera Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, i-a calificat pe Trump şi pe republicani drept ”duşmani interni” şi ”duşmani ai statului”, cerând, textual ”răscoale în toată ţara”. Tot ea i-a comparat pe agenţii federali apărând de vandali proprietăţi federale în Portland cu ”trupe de asalt” (SS-iste) legitimând astfel atacurile împotriva lor. Kamala Harris a justificat perpetuarea tulburărilor şi după alegeri. Iar puternicul şi muşchiulosul Joe Biden nu s-a putut abţine să nu-l ameninţe cu bătaia pe preşedintele american în exerciţiu.
 
Ceea ce ne aminteşte de cuvântarea lui Trahanache: ”Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Nu... Zavragii? Nu... Căuzaşi? Nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru.”
 

De ce ar putea să piardă câştigătorul ”cert”

Pentru Biden, bine, se ştie, ar fi să câştige net şi cert, cum i-au tot prezis sondajele. Rău e că în sondajele noi ori la casele de pariuri începe să i se topescă avantajul sau chiar să fie dat perdant. De ce? Din vina cui?
 
Biden şi-a ratat şansa de a acţiona concret şi din timp, condamnându-i în clar şi nominal pe făptaşii violenţelor, spre a proba că e în stare să conducă, în loc să se rezume la a reacţiona. Ca atare, americanii încep să realizeze că se confruntă realmente cu o revoluţie iacobină, una eminamente antiamericană, anticapitalistă şi, în fond, antidemocratică, precum regimurile propagând ”moartea Americii”. Pe care moderatul Biden, ajuns la mâna anarhiştilor şi radicalilor, nu dă semne să fie capabil s-o controleze şi s-o frâneze nici măcar acum când, electoral, ar fi tactic esenţial, darmite s-o stăpânească după o eventuală victorie.
 
Or, americanii nu-şi doresc nimic mai mult decât refacerea ţării şi renormalizarea vieţii lor grav afectate ori răsturnate de pandemie, recesiune şi violenţe. Numai de o revoluţie antiamericană care să însoţească şi să desăvârşească criza nu au, prin urmare, cum să aibă chef. Cu infailibilul său instinct, Trump a întrezărit culoarul victoriei sale.
 
I-a furat, deci, tematic, caimacul unui Biden inert, al cărui partid prea miza pe corona în speranţa vană ca şi americanii să ignore inconvenabilul subiect al haosului; ca ţara să uite de spectacolul, în sine provocator, al atacurilor provocând noi violenţe asupra unei poliţii tot mai nevolnice şi a unei Americi pe care revoluţionarii stângii, cum spunea cineva, ”o urăsc chiar mai mult decât pe Trump”.
 
Or, cum oare să câştige tactica struţului? Dar ura?
 
 Petre Iancu - Deutsche Welle