Mai ales după promisiunea de amnistie lansată de cel recunoscut deja de SUA ca preşedinte legitim al ţării.

Într-un material anterior, vă prezentam un scenariu considerat posibil, cel bazat pe principiul ”dreptului la intervenţie militară de urgenţă pe motive umanitare”, utilizat odinioară de americani pentru a justifica moral şi politic acţiunea din Kosovo.  Cu atât mai tentantă ar fi aplicarea aceluiaşi raţionament în cazul Venezuelei, mai ales că, de data asta, spaţiul viziat de subsumează perfect revigorării – în termenii secolului XXI – a Doctrinei Monroe, singura care, în mod explicit, s-a bazat pe chemarea „America americanilor!“ şi pe care ideologii lui Donald Trump au reformulat-o azi în sloganul „Make America Great Again“.

Doctrina Monroe redivivus

Donald Trump este valoarea supremă produsă de acest mesianism foarte ofensiv şi care, în ultimă instanţă, explică toate acţiunile sale din acest moment, devenite decizii de politică internă şi externă ale SUA.

Să remintim principiile Doctrinei Monroe, cea care poartă numele celui care a enunţat-o pe 2 decembrie 1823: James Monroe, cel de-al cincilea preşedinte al SUA (două mandate, între 1817-1825). Ce a spus el atunci - esenţial pentru întreaga devenire ulterioară a Americii - în alocuţiunea în faţa Congresului, trebuie citit azi cu mare atenţie, găsind similitudini cel puţin tulburătoare cu tema de actualitate de acum, cu posibila falie profundă în relaţiile transatlantice.

1. SUA au recunoscut cu un an înainte independenţa noii lor republici latino-americane şi, în consecinţă, America de Nord şi America de Sud nu mai sunt deschise colonizării europene.

2. Din acel moment, SUA consideră orice intervenţie europeană în afacerile interne ale continentului american drept o ameninţare la adresa securităţii lor şi a păcii.

3. În schimb, SUA nu vor interveni niciodată în problemele europene

Sigur că, o perioadă lungă de timp, SUA au adoptat apoi o altă poziţie, ieşind din izolaţionism şi intervenind decisiv de două ori în Europa şi salvând-o decisiv de la dispariţie. Dar acesta este filonul ideologic reînviat de Donald Trump, iar Venezuela este acum un test major în impunerea valabilităţii puterii americane în zona sa proximă de influenţă.

Bombardiere strategice ruseşti Tu-160, Venezuela 10 decembrie 2018

Scenariul Siria I. Posibilul scenariu Siria II.

Scenariul Siria I a fost incontestabil câştigat de către Rusia şi aliaţii săi turci şi iranieni, în Orientul Apropiat apărând şi dezvoltându-se constant un nou pol de putere care schimbă balanţa geopolitică regională şi începe să aibă efecte globale, permiţând extensii securizate ale celor trei actori în Marea Mediterană, în sud-estul european şi mai departe, spre centrul continentului, coordonându-se cu expansiunea globală a Chinei pe trei continente. Întreg scenariul Siria I s-a construit în jurul celor două mari baze militare ruseşti din Siria, una aeriană şi cealaltă navală, an după an dezvoltate de la simple nuclee cu însemnătate redusă (prezentate iniţial ca centre de reparaţii minore) în baze complexe care deservesc nevoile complexe ale primei Flote ruse permanente în Mediterana, fie ale escadrilelor de vânătoare şi bombardament (plus avioane cisternă de realimentare în zbor, avioane echipate pentru război electronic şi altele dotate pentru supraveghere şi detectare de ţinte) şi apărate de sistemele S-400.

Un raţionament care a funcţionat perfect şi care, cum spun multe surse din serviciile de informaţii militare, ar putea începe să fie reprodus în Venezuela, actualele evenimente fiind oarecum similare cu situaţia în care s-a găsit Bashar al-Assad când, confruntat cu războiul civil şi destabilizarea produsă de revolta unor unităţi ale armatei, a cerut oficial sprijinul Rusiei. Iar strategii de la Kremlin au decis să-l acorde, implicând treptat Turcia şi Iranul în operaţiunile militare şi, în final, obligând SUA la o retragere totală din zonă.

Sursele din serviciile de informaţii subliniază persistenţa ştirilor privind interesul rusesc pentru discuţia deschisă încă de pe vremea lui Hugo Chavez şi reiterată acum în urgenţă cu Maduro privind o posibilă locaţie a unei baze ruseşti pe Insula Orchila (foto satelit) aflată la o distanţă de 2.400 de km de Florida şi destinată atât operaţiunilor aeriene cât şi ale marinei ruse. Exact aşa cum au început lucrurile odinioară în spaţiul sirian, în Venezuela, la începutul lunii, trecute au avut loc manevre comune implicând forţele armate ale Rusie şi Venezuelei, ruşii trimiţând în zonă două bombardiere strategice tip Tu-160 care pot avea armament nuclear, un avion de transport An-124 şi un avion de linie Il-62 care au participat la manevre alături de avioanele Suhoi-30 şi F-16 venezuelene.

Sunt elemente care se integrează în acordul de cooperare strategică economică şi militară între Rusia şi Venezuela semnat cu ocazia vizitei lui Maduro la Moscova în decembrie 2018, atunci când, aşa cum relata BBC Mundo, a fost decisă „o nouă alianţă“, asta însemnând, din partea Rusiei, promisiunea unei investiţii în valoare de 6 miliarde dolari în sectorul petrolier şi minier din Venezuela dar şi, în mod explicit, trimiterea de bombardiere strategice ruseşti.

Tot în aceeşi perioadă, la Caracas soseşte preşedintele Erdogan pentru a semna acorduri strategice cu Venezuela, ţară care nu poate să uite gestul prietenesc făcut de Ankara în 2017. Era perioada când, supus unui val de sancţiuni internaţionale, regimul de la Caracas a decis ca rafinarea aurului său să fie încredinţată Turciei şi nu Elveţiei, de teama ca rezultatul finit să nu fie blocat de americani, astfel încă procesul de certificare al aurului venezuelean este făcut acum de Turcia. Evident, trebuie să amintim şi despre sprijinul declarat al Chinei pentru regimul Maduro, lucru absolut explicabil deoarece Cina este principalul creditor al Venezuelei (aproximativ 20 de miliarde dolari datorie externă), dar şi pe cel al Iranului, Coreii de Nord, Cubei, Boliviei, Mexicului şi Uruguayului. 

Guvernul de la Caracas va merge oare pe calea confruntării deschise, generalii ocupând poziţiile de forţă: din 32 de miniştri, 9 sunt militari cu portofoliile strategice ale Apărării, Internelor, Agriculturii, Alimentaţiei, deţin preşedinţia companiei petroliere naţionale PDVSA, care asigură 96% din veniturile ţării şi conducerea serviciilor de informaţii? Câţi oare vor ceda şi se vor alinia de partea lui Juan Guaido sau vor considera că este posbil un scenariu de tipul Siria care să implice o proiecţie masivă de forţe a Rusiei la mare distanţă şi prima mare bază a sa în zona atlantică, eventual dublată de Turcia şi, mai ales, de China, deschizând astfel calea unei dezechilibrări a raporturilor de forţe din regiunea proximă intereselor de securitate ale SUA. 

Este posibilă instalarea unei asemenea baze militare în Insula Orchila? Sigur că da. Forţele care ar trebui să fie concentrate acolo pentru ca ea să devină relevantă sunt absolut considerabile, experţii vorbind despre necesitatea prezenţei unei divizii de bombardiere grele (aproximativ 40 de aparate) plus aproximativ 100 de avioane de luptă care pot sosi în maximum 24 de ore din momentul în care perimetrul ar fi asigurat prin prezenţa unor baze militare de talia distrugătoarelor dotate cu rachete de croazieră sau/şi a submarinelor de atac din clasa Yasen-M (asta presupunând că am vorbi doar despre o contribuţie iniţială rusă).

Dar, dacă acesta ar fi scenariul, pericolul de escaladare ar deveni uriaş, incomparabil mai mare faţă de tot ce s-a petrecut în spaţiul Orientului Apropiat unde, în cele din urmă, retragerea totală de acum a americanilor din Siria se petrece fără incidente, chiar dacă enervant de lent în raport cu aşteptările Turciei. 

Oştile stau faţă în faţă şi, din nou, oricum s-ar articula jocurile viitoare, vor implica un lot nou-nouţ de suferinţe, distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti. Dar, până la urmă, pot fi ele puse în balanţă cu principiile democratice şi rezervele enorme de petrol şi aur ale Venezuelei?

P.S. Apar noi elemente de similitudine între scenariile Siria I şi II. Spre exemplu, Reuters anunţă că aproximativ 400 de membri ai unor grupări private de securitate au plecat din Rusia, via Havana, cu destinaţia Caracas, deschizând capitolul unei confruntări cu forţe clasice + omuleţi de toate culorile la berete.