Sub ce formă se va menţine Acordul? – este o întrebare destul de pertinentă însă, pentru că acelaşi Macron a reiterat ideea conform căreia, statele semnatare ar trebui să discute cu Iran despre intenţiile sale privind programul balistic, dezvoltarea programului nuclear post 2025 sau implicarea Teheranului în conflictele proxy din Orientul Mijlociu. Practic, viziunea lui Macron tinde să se  alinieze discursului susţinut de către Donald Trump. Mai mult, o serie de companii importante, aşa cum este cazul Mercedes spre exemplu, au ales deja să îngheţe activitatea din Iran până la soluţionarea negocierilor privind Acordul nucelar şi impunerea sau nu de noi restricţii comerciale.

Discursul narativ al Teheranului din ultimele două luni arată că Iranul se reîntoarce la vechea sa retorică privind închiderea Strâmtorii Hormuz, unul dintre cele mai importante puncte de trecere ale resurselor de hidrocarburi care părăsesc Golful Persic către piaţa  externă. Peste 30% din traficul mondial de petrol trec astfel prin Hormuz, strâmtoare delimitată teritorial de către Iran şi Oman, ceea ce-i conferă un avantaj strategic Teheranului care a reluat vechiul discurs privind posibilitatea de a bloca traficul maritim prin strâmtoare, aşa cum a făcut în perioada războiului irako-iranian (1980-1988) sau de nenumărate ori când în postura de preşedinte se afla Mahmoud Ahmadinejad.

Ahmadinejad a folosit  retorica privind închiderea strâmtorii cu precădere în 2012, odată cu noile sancţiuni impuse de către Statele Unite, iar discursul este reluat acum, pentru prima dată de către preşedintele moderat Hassan Rouhani, într-un context asemănător, în care SUA pregătesc reintroducerea unor noi sancţiuni în această toamnă, care să stopeze exportul de petrol al Iranului.

Declaraţiile lui Rouhani de la începutul lunii iulie au fost confirmate imediat de către generalul Qassem Solaimani, comandantul forţelor Al Quds din Garda Revoluţionară Iraniană, pentru ca în data de 2 august, oficialii americani să afirme că Iranul a început exercitarea unui amplu exerciţiu militar în apele teritoriale din Golful Persic, unde conform informaţiilor apărute în data de 10 august, forţele militare iraniene au folosit inclusiv rachete balistice Fateh 110.

În cazul foarte puţin probabil în care Iranul ar decide să blocheze traficul maritim prin Strâmtoarea Hormuz, Teheranul nu ar recurge la  blocarea căilor navigabile prin poziţionarea navelor de război, întrucât ar reprezenta o vulnerabilitate crescută în faţa unor atacuri aeriene prin plasarea acestora într-o zonă concentrată, motiv pentru care ar fi mai degrabă dispus să recurgă la folosirea rachetelor anti-navă sau a minelor marine.

Cu toate acestea, blocarea strâmtorii ar reprezenta apogeul marginalizării externe a Iranului, conducând chiar la o posibilă intervenţie militară a NATO. Mai mult, ar vulnerabiliza economia iraniană, 85% din importurile acestei ţări trecând prin Hormuz, şi nu în ultimul  rând, un asemenea gest ar expune instalaţiile petroliere iraniene în faţa unui atac militar, în timp ce niciun alt stat riveran Golfului nu ar susţine această politică pe care ar privi-o ca pe o ameninţare la adresa propriei securităţi naţionale. Un asemenea scenariu, ar determina ceilalţi riverani, în frunte cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite să sprijine construcţia canalului Fujairah-Dubai, ca alternativă a actualelor rute maritime.

Este uşor de observat, atât din perspectivă istorică, cât şi din perspectivă strategică, că blocarea Strâmtorii Hormuz de către Iran reprezintă  un gest disperat, riscant, la care Teheranul nu a recurs în ciuda numeroaselor ameninţări de-a lungul ultimelor decenii.

Atunci cum se poate explica, totuşi, continuarea acestui discurs?

În momentul de faţă, retorica închiderii Strâmtorii Hormuz reprezintă un joc psihologic al Teheranului, atât intern, prin folosirea propagandei în scopul de a se câştiga sprijinul populaţiei pentru leadershipul politic, cât şi extern, încercând să crească presiunea internaţională asupra SUA, ca urmare a creşterii exponenţiale a preţului barilului de petrol dacă Strâmtoarea Hormuz ar fi blocată.

În final, conducerea iraniană doreşte să prevină Washingtonul că în contextul în care leadershipul iranian nu ar mai avea nimic de pierdut, costurile unui conflict în Strâmtoarea Hormuz vor fi minime pentru Teheran, ceea ce nu va fi cazul şi pentru SUA şi aliaţii săi.

Articol semnat de Răzvan MUNTEANU - Director General NewsInt