Ultimele secrete ale „continentului pierdut“ VIDEO

Oamenii de ştiinţă au avut nevoie de 375 de ani pentru a descoperi cel de-al optulea continent al lumii, care s-a ascuns tot timpul vederii, dar misterele rămân în continuare. Datele prin satelit arată partea scufundată a continentului Zeelandia ca un triunghi întors.

În 2017, oamenii de ştiinţă anunţau că au descoperit cel de-al 8-lea continent - o masă de pământ de cinci milioane de kilometri pătraţi scufundată în proporţie de 94%, în sud-vestul Pacificului, din care doar Noua Zeelandă şi Noua Caledonie sunt la suprafaţă. Exploratorii şi oamenii de ştiinţă au avut nevoie de 375 de ani să-l identifice, deşi i-au intuit devreme existenţa.

În 1642, navigatorul olandez Abel Tasman a pornit în căutarea unui vast continent în emisfera sudică - în mare parte necunoscută europenilor dar unde aceştia credeau că trebuie să se afle o masă imensă de pământ asemănătoare continentului lor din nord.

Tasman a pornit din Indonezia cu două nave de mici dimensiuni şi a ajuns în Noua Zeelandă unde a cunoscut agresivitatea maorilor care i-au alungat şi ucis câţiva oameni. S-a întors acasă fără a pune piciorul pe noul pământ, numind insula Moordenaers (ucigaşi) Bay. Deşi era convins că a descoperit ceea ce căuta, nu a fost paradisul comercial pe care şi-l închipuia, aşa că nu a mai revenit.

La acea vreme Australia era cunoscută europenilor fără a fi în ochii lor legendarul continent pe care îl căutau.În 2017, o echipă de geologi de la Institutul neozeelandez de cercetare GNS Science dădea vestea că a descoperit Zealandia - un continent de 4,9 milioane de kilometri pătraţi (mai mic decât Australia, de 7,6 milioane de kilometri pătraţi) - cel mai tânăr şi cel mai subţire continent al lumii.

Totuşi întrebări precum cum s-a format, ce a vieţuit aici şi când s-a scufundat nu au primit încă răspuns, fiind secrete aflate la 2 kilometri adâncime în ocean. De la bun început, Zeelandia a fost dificil de studiat - mai bine de un secol mai târziu de la aventura navigatorului danez, cartograful britanic James Cook a primit într-un plic închis misiunea secretă de a afla continentul sudic, dar a sfârşit prin a naviga peste el până în Noua Zeelandă.

Primele indicii reale ale existenţei Zeelandei au fost obţinute de naturalistul scoţian James Hector care a mers într-o expediţie de explorare a insulelor din largul coastei sudice a Noii Zeelande, în 1895. Geologia insulelor i-a arătat că Noua Zeelandă „este un fragment dintr-un lanţ muntos ce a alcătuit creasta unei mari suprafeţe continentale întinse până departe spre sud şi est, iar acum e scufundată”.

În pofida acestei observaţii timpurii, Zeelandia a rămas necunoscută şi nu a fost cercetată prea mult până în anii 1960, când geologii au stabilit criteriile pentru continente, şi anume o suprafaţă geologică întinsă situată sus faţă de fundul oceanului, o gamă largă de roci şi o crustă groasă. Doar că aceste lucruri trebuiau dovedite pentru Zeelandia.

Misiunile de explorare au stagnat până în 1995, când un geofizician american, Bruce Luyendyk, a venit cu numele de Zeelandia pentru a descrie colecţia de insule de la suprafaţă. Din acest moment descoperirile s-au produs în ritm accelerat, impulsionate de intrarea în vigoare a Legislaţiei Mării a ONU prin care o ţară putea reclama graniţe ale şelfurilor continentale dincolo de Zona Economică Exclusivă (350 de kilometri de coastă) - ceea ce însemna acces la mai multe resurse naturale.

Dovezile finale au provenit din date prin satelit şi hărţi de gravitaţie ale fundului oceanic - care au arătat Zeelandia că este o masă deformată de pământ  apropiată de mărimea Australiei.

Când a fost dezvăluită lumii, Zeelandia a devenit unul din teritoriile maritime importante ca mărime din lume, cu singura excepţie că avea la suprafaţă doar trei teritorii în afară de Noua Zeelandă, şi anume insula Noua Caledonie şi teritoriile australiene Insula Lord Howe şi Piramida lui Ball.

Zeelandia s-a desprins dintr-un supercontinent, Gondwana, format acum 550 milioane de ani, care a concentrat masele de pământ din emisfera sudică. În urmă cu circa 105 milioane de ani, explică Andy Tulloch, din echipa de geologi de la Institutul neozeelandez de cercetare GNS Science, „în virtutea unui proces pe care nu-l înţelegem pe deplin, Zeelandia a început să se separe”.

Crusta sa continentală s-a subţiat până la o grosime de 20 de kilometri, faţă de 40 de kilometri în mod standard şi 10 kilometri cât are crusta oceanică - înainte de a dispărea în ocean. Zeelandia este considerată un continent prin prisma crustei sale formate din roci magmatice, metamorfice şi sedimentare, spre deosebire de crusta oceanică, alcătuită doar din primul tip de rocă.

Dar continentul are încă multe necunoscute. O problemă care îi intrigă pe geologi este cum de nu s-a rupt până acum în microcontinente. Un mister este şi când s-a scufundat în ocean sau dacă a fost odinioară uscat. Părţile sale înalte sunt creste care s-au format după alipirea plăcilor tectonice pacifică şi australiană.

Gondwana, cu o suprafaţă de 101 milioane de kilometri pătraţi, avea un climat moderat şi o floră şi faună diverse, iar aici s-au perindat titanozauri. Puţine fosile ale unor animale terestre au fost descoperite în emisfera sudică, dar toate au aparţinut unei perioade de după desprinderea Zeelandiei - în anii 90 în Noua Zeelandă s-au găsit nişte oase ale unui sauropod (un dinozaur gigant cu coadă şi gât lungi), hypsilophodon (erbivor) şi anchilozaur (dinozaur cu armură). În 2006, în Insulele Chatham, la circa 800 de kilometri est de Insula Sudică, s-a găsit un os din piciorul unui carnivor de mari dimensiuni, posibil un alozaur. 

E posibil ca aceşti dinozauri să se fi refugiat pe uscat, în timp ce restul Zeelandiei să fi fost sub ocean, cum este şi în prezent.„Există dezbateri mari în această privinţă şi anume dacă putem avea animale terestre fără întindere continuă de uscat - şi dacă, în absenţa ei, acestea ar fi dispărut în cele din urmă”, explică Rupert Sutherland, cercetător principal la GNS Science.

Misterul se adânceşte cu strămoşii păsării Kiwi - unul din cei mai ciudaţi locuitori ai Noii Zeelande, o pasăre nezburătoare, cu mustăţi şi păr în loc de pene: ruda sa apropiată nu este Moa, o pasăre nezburătoare din aceeaşi familie, care a dispărut acum 500 de ani, ci pasărea- elefant gigantică care a străbătut pădurile din Madagascar acum 800 de ani.

Această descoperire i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să susţină teoria că ambele păsări au evoluat dintr-un stramos comun care a trăit pe Gondwana. Acest supercontinent s-a rupt complet pe parcursul a 130 milioane de ani, iar din fragmentele sale s-au format America de Sud, Africa, Madagascar, Antarctica, Australia, Peninsula Arabică, subcontinentul indian şi Zealandia.

Asta sugerează posibilitatea ca mai mult teren din Zeelandia să se fi aflat deasupra nivelului mării. Pe de altă parte, cercetări geologice au dus la ipoteza că în urmă cu 25 milioane de ani întregul continent, inclusiv Noua Zeelandă, să fi fost scufundat. 

Ce s-a întâmplat, se întreabă geologii?

Primele sondări pentru fosile ale continentului pierdut au avut loc în 2017 când s-a forat la peste 1,250 de metri adâncime.

„Cele mai grăitoare şi distinctive fosile sunt cele care se formează în apele puţin adânci, întrucât ele lasă în urmă depozite de miliarde şi miliarde de fosile minuscule extrem de specifice”, spune  Sutherland.

Rezultatele au arătat că fundul oceanic era la o adâncime mai mică decât azi - s-au descoperit cochilii microscopice şi spori ale unor vietăţi ce trăiau în ape calde puţin adânci, dar şi polen ale plantelor terestre.

„Dacă există întindere de apă de doar 10 metri adâncime, atunci există o mare probabilitate să fie şi uscat în jurul ei”,explică geologul, sugerând că probabil Zeelandia nu a fost mereu scufundată.

Un alt mister al continentului pierdut poate fi atribuit formei Zeelandiei. „Dacă examinăm harta geologică a Noii Zeelande două aspecte ne atrag atenţia. Unul este Falia Alpină care traversează Insula Sudică şi este suficient de pregnantă pentru a fi văzută din spaţiu. Celălalt este geologia Noii Zeelande -precum şi a regiunii continentale - care are o înclinaţie curioasă. Ambele sunt despărţite de linie orizontală ce constituie punctul de unire a plăcilor tectonice pacifică şi australiană. În acest punct pare ca şi cum jumătatea inferioară a fost îndoită, astfel încât lanţurile anterior continue de roci nu doar că nu mai sunt aliniate ci sunt aproape în unghi drept”.

O explicaţie simplă este că plăcile tectonice s-au deplasat şi au produs deformările geologice, dar cum anume şi când s-a întâmplat asta este o mare necunoscută, spun geologii care au descoperit continentul pierdut.

„Este destul de dificil să facem descoperiri când obiectul nostru se află la 2 kilometri adâncime iar straturile din care trebuie să luăm probe se găsesc la 500 de metri în fundul oceanului”, spune Sutherland.