În cartea sa fundamentală „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate“ (Humanitas, 2006), omul de ştiinţă şi filozoful austriac Konrad Lorenz scrie următoarele lucruri, în capitolul dedicat „decăderii genetice“:

„Aceste extreme în mod evident patologice ale formării opiniilor pot fi înţelese abia atunci când ştim că ea este o funcţie a acelor sisteme de reglare care tind spre oscilaţii. Opinia publică manifestă inerţie, reacţionând abia după mulţi «timpi morţi» la acţiunea unor factori noi; totodată, ei îi plac simplificările grosiere, ce reprezintă de multe ori exagerări ale unor stări de fapt. De aceea, opoziţia care ia atitudine critică faţă de o opinie publică este aproape întotdeauna în drept. Dar ea ocupă în noianul curentelor de opinie poziţii extreme, pe care nu le-ar fi adoptat niciodată dacă nu şi-ar fi propus să compenseze opinia opusă. Dacă opinia care până în acel moment fusese dominantă pierde masiv teren, ceea ce îndeobşte se întâmplă în mod brusc, ea pendulează către poziţia extremă, la fel de exagerată, pe care se situase până atunci opoziţia“.

Eichmann la Ierusalim, Luther King la Memphis

Şi în continuare:

„Actuala imagine deformată a unei democraţii liberale se află la punctul culminant al unei oscilaţii. La polul opus, unde pendulul s-a găsit nu cu mult timp în urmă, stau Eichmann şi Auschwitz, eutanasia, ura de rasă, genocidul şi linşajul. Trebuie să ne fie clar faptul că, dacă se va întâmpla vreodată ca pendulul să ajungă în stare de echilibru, capetele sale vor arăta amândouă valori adevărate: la «stânga» valoarea afirmării libere a individului, iar la dreapta valoarea sănătăţii sociale şi culturale. Inumane devin numai excesele în ambele sensuri. Oscilaţia continuă, în America profilându-se deja pericolul ca în urma revoltei pe deplin îndreptăţite în sine, dar lipsite de măsură, a tinerilor şi a negrilor, să li se dea elementelor de extremă dreaptă mult doritul prilej pentru a predica animate de vechea lipsă de măsură, de care nu pot fi dezvăţate, revenirea în forţă la polul opus. Cel mai rău lucru îl reprezintă însă faptul că aceste oscilaţii ideologice, pe lângă faptul că nu sunt cu nimic atenuate, prezintă o tendinţă periculoasă de a deveni, amplificându-se, «catastrofe de reglare». Este de datoria oamenilor de ştinţă să găsească de urgenţă măsurile necesare pentru atenuarea acestei oscilaţii diavoleşti.

Faptul că şi aici cerinţa de a-l trata cu omenie pe individul luat în parte se află în contradicţie cu interesele omenirii reprezintă una dintre aporiile omenirii civilizate. Compasiunea noastră faţă de cel situat din cauza unor perturbări comportamentale la marginea societăţii, fiind marcat de o deficienţă ce poate fi cauzată la fel de bine de o dereglare ireversibilă din perioada fragedei copilării (Hospitalisation) ori de o lacună genetică, împiedică protejarea celui normal din punct de vedere comportamental. Cum încerci să împarţi oamenii în persoane normale şi persoane cu deficienţe, eşti suspectat că pledezi pentru camera de gazare“.

Eugenia, dragostea mea

Lucrurile sunt destul de clare, iar acest paragraf din Lorenz mi se pare deosebit de profund şi de actual. În primul rând, nu putem să detaliem aici, dar Konrad Lorenz este un autor care îşi bazează întotdeauna afirmaţiile pe o solidă bază ştiinţifică, obţinută de multe ori prin cercetare proprie, nu aruncă nişte idei pe nepusă masă ca să dea bine, în cel mai bun caz ca rezultat al propriei intuiţii. Avem aici, astfel, definiţia „pendulului“ opiniei publice, deosebit de exactă după părerea mea, plus o profundă observaţie a stării contemporane de lucruri, care era evidentă încă de la momentul scrierii cărţii, undeva pe la începutul anilor ’70.

Într-adevăr, dacă citim textele să le zicem „normale“ ale anilor ’30 (la fel şi mai în urmă, de fapt lucrurile se accentuează cu fiecare deceniu, până la debutul celui de-al doilea război mondial), vedem că acestea abundau în rasism, apologie a inegalităţii, antidemocratism etc., corolarul lor fiind antisemitismul, cu alte cuvinte aceste lucruri erau considerate „normale“ de mediul intelectual şi de cel public. Astfel de opinii sunt, orice s-ar spune, printre cauzele fiecăruia din cele două războaie mondiale.

O preocupare constantă şi socotită „nobilă“ era, la momentul „turn-of-the-century“, căutarea soluţiilor pentru eugenie – întinsă pe toată durata „belle époque“ şi până când finele celui de-al doilea război mondial pune definitiv capac acestor preocupări. Acestei tentaţii i-au căzut victime şi spirite precum H.G. Wells – un mare poet în scriitură dacă ne referim la romanele sale SF, complet falimentar ca filozof social (ceea ce-şi dorea în primul rând să fie), însă extrem de reprezentativ pentru epoca sa (vezi şi romanul biografic scris de David Lodge „Bărbatul făcut din bucăţi“).

Un mod de producţie muribund şi ura sa de sine

Şi acum ce avem? Aşa-zisul capitalism (mai exact, „corporatism“ ar trebui numit acum, ca şi „imperialism“, nu neapărat în sens strict leninist) este evident un mod de producţie expirat, care trebuie să lase locul pentru altceva. Încăpăţânarea sa de a se menţine în viaţă e posibil, însă, să arunce lumea într-o catastrofă similară cu cea care a distrus modernitatea europeană între 1914 şi 1918 sau cu cea care a îngropat Vechiul Regim între 1789 şi 1794. Lumea veche trebuie să lase locul lumii noi în mod gradual, dacă nu se înţelege acest lucru vom avea cu toţii de suferit.

În acest context, „stângismul“ care bântuie prin Occident (Europa vestică şi SUA, mai nou şi Estul ex-comunist, incluzând şi România) cam de prin anii ’60 (folosesc acest cuvânt tocmai pentru a delimita fenomenul de socialismul clasic, umanist, de pacifism, social-democraţie, sindicalism etc.) nu este altceva decât un simptom. Căderea blocului comunist în 1989-1991 părea să-i pună capăt, dar anumite contexte istorice, mai ales cel de după 11 septembrie 2001, urmat de cel al crizei economico-financiare începută în 2008, au făcut ca fenomenul să fie mai viu şi mai puternic decât oricând. „Stângismul“ nu este, aşadar, boala copilăriei comunismului, aşa cum considera Lenin la 1920, ci cea, am putea spune, a senilităţii capitalismului, a osificării acestui sistem, expresie a urii de sine de care suferă orice „bătrân“.

Chixul ştiinţelor sociopolitice

Scăparea de sub control a unor „mici detalii“ precum imigraţia debordantă sau terorismul islamic vor face însă ca opinia publică să basculeze spre extrema opusă şi să se sature de restricţiile impuse de ceea ce am numit „stângişti“, gardieni ai „corectitudinii politice“. Deja votul masiv dat pentru partidele de dreapta şi de extrema dreaptă la alegerile europarlamentare şi chiar şi naţionale este un semnal în acest sens, dar bineînţeles că aceste lucruri nu se discută, iar mizeria se preferă să se bage sub preş.

Problema este că ştiinţele noastre sociale (ca şi, pe alt versant, cele psihologice) sunt foarte rămase în urmă, foarte imperfecte, prin urmare echilibrul opiniei publice despre care vorbea Lorenz este foarte greu de găsit, aceasta va continua să basculeze, din nefericire, între extremele consacrate. Ştim ce se află în miezul Soarelui şi al celor mai îndepărtate stele, dar nu ştim cum să facem să nu mai existe foametea, dictaturile sângeroase sau cum să nu ne mai omorâm între noi; sau, pur şi simplu, cum să ne funcţioneze eficient economiile; sau, în altă ordine de idei, ce este în mintea unui nebun care are pe mână 150 de oameni şi cum să-l depistăm la timp.

Acţiune şi reacţiune

Referindu-ne acum la recrudescenţa terorismului religios despre care am mai scris (nu numai cel islamic, au apărut de curând şi în India fenomene monstruoase), acest tip de (re)acţiuni pot fi interpretate şi ca reacţii de împotrivire faţă de absenţa de identitate şi uniformizarea, nivelarea aduse de postmodernitate, de „globalizare“ cu un termen mai popular. Nu o zic eu, există o întreagă literatură în acest sens. Lucrarea „Postmodernismul românesc“ a lui Mircea Cărtărescu sintetiza încă de la sfârşitul anilor ’90 teoriile pe această temă, chiar dacă uluitoarea evoluţie ulterioară a lucrurilor pare să facă acum această analiză puţin demodată.

Să ne gândim puţin. Multe dintre aceste state (Orientul Mijlociu, Africa, chiar şi Asia) intră acum în postmodernitate, în globalizare, direct din feudalism. La fel cum a intrat China, odată cu Mao, din feudalism direct în comunism (la fel şi Coreea de Nord, iar cea de Sud şi ceilalţi „tigri“ asiatici au sărit din feudalism într-un capitalism super-tehnologizat, nu au avut o „eră“ modernă precum Japonia). Statele occidentale au parcurs aceste etape într-un mod gradual, la acestea fiecare dintre tipurile de societăţi a fost unul organic, survenit la momentul potrivit (sigur, nu fără convulsii, dar şi acestea au fost oarecum naturale).

Această lipsă de organicitate, care transformă mai toate culturile actuale în „şantiere de supravieţuire“ (R. Rorty), cred că este sursa multor probleme. România contemporană, la rândul său, are simultan o civilizaţie tradiţională distrusă, o civilizaţie modernă neasimilată organic şi s-a trezit peste noapte într-o civilizaţie postmodernă, ale cărei aspecte le maimuţăreşte de 25 de ani încoace în mod grotesc (vezi, pentru inexistenţa modernităţii la anii 1800 în Ţările Române, şi „Aferim!“ al lui Lăzărescu & Jude, care va rămâne probabil ca un reper pentru teoria „specificului naţional“).

Citeşte şi:

E război, proştilor

Brazilia, pâine şi fotbal

Ferguson nu crede în lacrimi

De la „primăvara arabă“ la Statul Islamic