Brazilia, pâine şi fotbal

Adevărata faţă a Cupei Mondiale

Evenimentele care au precedat Cupa Mondială din Brazilia dovedesc atât eterna valabilitate a tehnicii de manipulare „pâine şi circ“, cât şi inconsistenţa noii stângi actuale, de tip „Occupy“.

„Adevărata faţă a fascismului“ se intitula un film documentar din 1965 al regizorului rus, acum uitat, Mihail Romm (profesor al lui Tarkovski şi al altor nume sovietice mari). Tot astfel, „Adevărata faţă a Cupei Mondiale“ ar putea fi intitulat un documentar necesar în vremurile de acum: „analiza unui fenomen de masă“, aşa cum era definit filmul lui Romm.

„Canal de scurgere“

Nu doresc să impietez asupra realei bucurii a spectatorilor din întreaga lume, generată de spectaculozitatea jocului fotbalistic (evident, aici aspectul de „joc“ primează asupra celui strict sportiv). Cercetători precum Konrad Lorenz au relevat demult beneficitatea social-politică a întrecerilor sportive, ca înlocuitor, „canal de scurgere“ al pulsiunilor naţional(ist)e, la rândul lor expresii ale instinctului biologic de agresivitate, pentru care omul, spre deosebire de celelalte specii, nu are mecanisme de inhibare.

Aceasta când lucrurile nu degenerează şi nu avem de-a face cu iraţionalitatea suporterilor fanatici (de tip „hooligans“), caz în care se obţine efectul contrar, provocăm tocmai ceea ce vrem să evităm. În toate cazurile, avem însă de-a face cu tehnica de guvernare, de manipulare a maselor, perfecţionată încă de imperatorii romani: „panem et circenses“ / „pâine şi circ“ (Juvenal) – mai bine zis, „KFC şi fotbal“, corporaţia fiind sponsorul oficial al actualei Cupe Mondiale –, ceea ce ne duce spre ce vrem să arătăm aici.

Revanşa oprimatului

Mai mult, o astfel de Cupă Mondială este una dintre rarele cazuri în care ţările din lumea a treia îşi pot lua revanşa asupra celor puternice şi bogate, cu alte cuvinte le pot învinge pe teren, iar fotbaliştii respectivi să devină idolii tuturor săracilor din lumea aceasta (şi aici nu vorbim de cazuri individuale de pauperism, ci de zone întregi de civilizaţie, culturi defavorizate material, din diverse motive).

Vezi, la recent încheiata Cupă Mondială, cazul nu numai al ţărilor din America Latină (care, orice s-ar spune, fac parte din „liga I“ a fotbalului, respectivul spectacol funcţionând aici, în mai mare măsură ca în alte părţi, pe post de drog ieftin), ci şi al unor Ghana, Nigeria sau Algeria. Departe de a fi expresia unui tiermondism banal, constatarea are mare legătură cu ceea ce urmează.

„Citius, altius, fortius“?

S-au dus vremurile în care un Albert Camus, fost portar, definea „viaţa ca un meci de fotbal“: „Tot ceea ce cunosc, cu cea mai mare siguranţă, despre moralitate şi menirea omului îi datorez sportului“ – mai exact, fotbalului şi perioadei petrecute ca portar la clubul Racing Universitaire din Alger. „Astăzi, metafora lui Camus e demodată (şi nu numai pentru că sportul a devenit un domeniu tot mai ameninţat de necinste şi dezonoare)“, admite şi scriitorul englez Julian Barnes, la rândul lui un fan declarat al fotbalului.

Lucrurile devin şi mai evidente în cazul unei mascarade şi mai mari, care sunt Jocurile Olimpice inter-naţiuni, desfăşurate din patru în patru ani, pe sistemul grecesc (anticii eleni, de altfel, împărţeau anii în „olimpiade“, respectivele intervale de câte patru ani). Nu numai că pe timpul olimpiadelor antice conflictele dintre cetăţile greceşti încetau, ceea ce, evident, nu mai este cazul acum, dar şi competiţia propriu-zisă s-a îndepărtat mult de fair-play-ul statuat de baronul Pierre de Coubertin, cel căruia i se datorează iniţierea revival-ului modern al jocurilor antice.

„Citius, altius, fortius“, era deviza vechilor romani, dar în vremurile post-istorice pe care le trăim această ţintă nu mai este posibilă decât prin folosirea unor metode de dopare din ce în ce mai sofisticate şi mai dificil de depistat (vezi şi analiza degradării continue a competiţiei cicliste Tour de France, făcută de acelaşi Julian Barnes în cartea intitulată chiar „Tour de France“ / „Nothing to Declare“).

Capitalism şi sport

Nu mai este cazul să demonstrăm legătura profundă, simbiotică dintre capitalism, mai bine zis corporatism, şi manifestări sportive de o astfel de anvergură. Recenta Cupă Mondială a oferit însă unele confirmări de-a dreptul (h)ilare. La eliminarea Angliei, analişti economici care se pretindeau serioşi au deplâns impactul negativ asupra economiei britanice adus de o astfel de eliminare; motivul: britanicii ar consuma mai puţină bere şi alte băuturi şi ar frecventa mai puţin puburile şi alte stabilimente dacă echipa lor favorită nu mai activează în Brazilia.

De parcă soarta economiei insulare ar sta în vânzările de bere şi de parcă absenţa unui ipotetic câştig ar putea fi echivalată cu o pierdere, cu un handicap... La rândul lui, Maradona, care dă de multe ori impresia unui debil mintal (vezi documentarul din 2008 al lui Emir Kusturica, „Maradona by Kusturica“), activist stângist vehement de când s-a lăsat de fotbal, a atras atenţia asupra unui fapt: FIFA este nemulţumită de eliminarea echipelor ţărilor mari încă din fazele inferioare ale competiţiei; motivul: acelaşi, scăderea substanţială a profiturilor. Perseverenţa în astfel de declaraţii i-a atras argentinianului din partea FIFA retragerea legitimaţiei de VIP pentru accesul pe stadion.

Lecţie de demnitate

Pemtru prima oară, însă, în istorie debutul Cupei Mondiale a fost întâmpinat sub alte auspicii. În săptămânile anterioare declanşării competiţiei, populaţia localnică a organizat manifestaţii din ce în ce mai ample (proteste recente, din iunie 2013, faţă de politicile Dilmei Rousseff scoseseră în stradă peste un milion de oameni, Brazilia are de unde), desfăşurate sub sloganele „F.I.F.A. Go Home“ sau „Fuck F.I.F.A.“.

A fost o lecţie de demnitate fără precedent oferită de poporul brazilian, din moment ce nimeni altcineva nu a avut vreo reacţie similară în faţa organizării unei competiţii de această anvergură (cu excepţia protestelor etnicilor tibetani care au precedat Jocurile Olimpice de la Beijing, eludate „elegant“ de mass-media occidentală, atunci când au luat prea mare amploare; acelea însă nu puneau în discuţie organizarea jocurilor propriu-zise, doar atrăgeau atenţia asupra esenţei criminale a regimului chinez).

„Capitalismul de stat“

Nu era vorba doar despre inutilitatea cheltuirii unor astfel de sume uriaşe de bani pentru organizarea competiţiei, în momentul în care sectoarele publice şi sociale ale giganticei economii emergente sud-americane sunt, desigur, deficitare. Protestatarii puneau în discuţie însăşi legitimitatea organizării unor astfel de competiţii de către guvernele locale, cu alte cuvinte esenţa capitalismului: legătura osmotică dintre corporaţii şi guverne, ceea ce am putea numi „capitalismul de stat“; astfel trebuie interpretată lozinca „F.I.F.A. Go Home“.

FIFA (la fel de valabil şi pentru Comitetul Olimpic Internaţional) este o organizaţie non-profit care deţine conturi uriaşe în băncile din întreaga lume; competiţiile sportive sunt organizate de guvernele locale, care se pun astfel în slujba acestor mega-corporaţii. Dacă spectacolul fotbalistic sau olimpic s-ar fi datorat unor iniţiative particulare, rulării unor fonduri private, nimeni nu ar fi avut nimic de obiectat; lucrurile nu stau însă astfel.

Un megalopolis paralizat

Brazilienii ştiu să protesteze (întreaga Americă Latină, de altfel, are revolta în sânge, de la naşterea bolivariană încoace), dar şi forţele de ordine ştiu să reprime. O grevă la uriaşul metrou din Sao Paolo (filmat şi de americanul Ron Fricke în documentarul poetic „Samsara“, ca expresie a megalopolisului uman), declarată bineînţeles ilegală de justiţie, ameninţa să paralizeze transportul în metropola braziliană şi, implicit, să afecteze desfăşurarea Cupei Mondiale; prin urmare, protestatarii au fost evacuaţi cu forţa, cu ajutorul armatei, pentru ca nimic să nu impieteze asupra „livrării la cheie“ în ziua începerii marii competiţii.

Nu a mai contat nici că, pentru construirea infrastructurii necesare competiţiei, populaţia indigenă a fost deposedată şi strămutată; se întâmplă de fiecare dată când e vorba de astfel de construcţii, şi cu cât regimul e mai autoritar, cu atât „curăţarea“ se face mai în forţă (apogeul a fost atins de comuniştii chinezi, pentru aceleaşi JO din 2008).

O altă problemă este că, în general, campusurile construite pentru astfel de ocazii – sate olimpice, arene etc. – rămân după aceea nefolosite, pustiite, ca expresii jalnice ale stupidului orgoliu uman (vezi Sarajevo, va urma Soci etc.); foarte puţine guverne au inteligenţa necesară pentru a reconverti respectivele spaţii şi a le oferi o nouă destinaţie utilă social.

O şansă ratată

Altceva ne interesează însă în primul rând acum, şi anume reacţia stângii occidentale de tip nou faţă de acest fenomen. Li s-au alăturat protestelor din Brazilia – măcar verbal – activiştii de stânga din Occident, cei care, până mai an, „ocupau“ principalele pieţe din marile oraşe ale lumii? Au mers ei, eventual, până în marile metropole braziliene – Sao Paolo sau Rio de Janeiro – pentru a li se alătura efectiv „fraţilor“ brazilieni? Au folosit ei această uriaşă ocazie pentru a pune în discuţie premisele teoretice ale capitalismului?

Nici vorbă, majoritatea s-au instalat comod în fotoliu, cu berea alături, pentru a savura meciurile transmise la TV, dacă nu au îngroşat efectiv masa turiştilor care a „invadat“ în aceste zile plajele braziliene. În ambele situaţii, ei nu au făcut decât să fie „consumatori“ (generând audienţă TV, adică publicitate, sau folosind serviciile locale), adică masă de manevră pentru exact sistemul pe care-l contestă, cel capitalist/corporatist. Şi atunci despre ce mai vorbim?

Sfârşitul „indignaţilor“

Eşecul mişcării generate de opusculul „Indignaţi-vă!“ al lui Stéphane Hessel este vizibil pe toate planurile. Lunile de ocupare ale spaţiilor publice s-au încheiat peste tot ex abrupto, atunci când guvernele s-au săturat de a tolera, iar populaţia normală de promiscuitatea inerentă unor astfel de manifestări (vezi evacuarea pieţei londoneze din faţa St. Paul Cathedral, în dimineaţa zilei de 28 februarie 2012).

Se dovedeşte astfel că, fără o osatură ideologică puternică, astfel de acţiuni de masă sunt sortite eşecului (să nu mai vorbim de penibilul „efect“ al mişcărilor „Salvaţi Roşia Montană “ de toamna trecută, lipsite de orice elementară conştiinţă politică). Prin comparaţie, mişcările studenţeşti din anii ’60, care au culminat cu Sorbona, mai ’68, au avut-o, chit că era una de sorginte maoist-comunistă, apelul la totalitarism pentru societatea occidentală fiind manifest.

„Revoluţia“ anilor 2000-2010 este prima din istoria post-1789 a Occidentului care cere (mai multă) democraţie, spre deosebire de toate celelalte. Însă nu numai că cu un Chomsky sau un Žižek nu se face primăvară, dar discursul acestora este prea doct, inaccesibil maselor largi, iar îndemnul lui Hessel s-a dovedit, iată, a avea o anvergură în realitate redusă.

Morţi care nu dovedesc nimic

În timp ce „activiştii“, „comuniştii“, „anarhiştii“, „democraţii“ de toate culorile s-au unit întru savurarea spectacolului fotbalistic, adevăratul spectacol, cel de pe străzile braziliene, a continuat: 696 proteste, dintre care 15 cu mai mult de 50.000 de participanţi şi 16 cu mai mult de 10 răniţi, 112 utilizări ale armelor neletale (de către ambele părţi), 10 folosiri ale armelor de foc, 8 persoane ucise, 837 persoane rănite, 2.608 persoane deţinute, 2 persoane deja condamnate, 117 jurnalişti agresaţi sau răniţi, 10 jurnalişti reţinuţi, este tristul bilanţ al evenimentelor din aceste zile.

A trecut neobservată o ştire care a precedat începerea Cupei Mondiale: moartea a doi muncitori, într-un accident de muncă, pe şantierul unui stadion din Rio, exact în momentele de vârf ale protestelor. Se întâmplă frecvent, dar în alte vremuri cei doi ar fi devenit eroi pentru stânga mondială şi ar fi fost „cântaţi“ în numeroase opere artistice.

Din accidentul minerului Iacob Onisia, Geo Bogza a făcut un simbol al vieţii grele din Valea Jiului, prin extensie a muncitorului român (nuvela „Moartea lui Iacob Onisia“, suficient de inspiratoare pentru ca, în anii comunismului, cineastul Mircea Daneliuc să reia subiectul); fără să mai vorbim de nuvelele lui Al. Sahia, atât de dragi primilor comunişti români, care au dat numele lui cam la tot ce au putut (şi ele au atras atenţia altui cineast, Alexa Visarion în „Înghiţitorul de săbii“). Sigur, pentru aşa ceva trebuie să ai talentul unui Bogza, dar arta de stânga a fost, fatalmente, întotdeauna mai bună. Numai cadrele după care funcţionează societatea contemporană s-au schimbat, şi încă dramatic.

Satanizare benignă

Să nu se înţeleagă că regret dispariţia revoluţionarilor de tip satanic ai secolelor XIX-XX, posedaţi de tipul „Demonilor“ lui Dostoievski. Ei şi-au trăit traiul între 1789 (Saint-Just este un posibil prototip) şi 1968 (anul în care, cel puţin pentru Occident, începe de fapt o nouă eră). Sorgintea lor este cea a unui Neceaev, iar îndreptarul lor, pe care nu de puţine ori l-au pus în practică, catehismul acestuia. Contaminarea lor cu retorica romantică (este suficient să deschizi „Manifestul Partidului Comunist“ al lui Marx-Engels) a fost prea puţin evidenţiată, dar nu acesta este subiectul acum.

Inexistenţa actuală a revoluţionarului de tip Neceaev (în Occident cel puţin, pentru Islam sau lumea a treia e o altă discuţie) se datorează faptului că scopul istoric care a necesitat apariţia acestuia a fost realizat: dispariţia claselor sociale, a sistemului ierarhic, şi uniformizarea societăţii. De aceea, Occidentul şi lumea ex-comunistă, cel puţin, nu vor mai trăi apariţia unor astfel de fenomene radicale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: „satanizarea“ lumii s-a produs peste tot, în formă brutal-violentă în Est, în formă insidios-hedonistă în Vest. Ce este mai benign şi de preferat? Întotdeauna Vestul, bineînţeles.

Garda merge mai departe...

Într-un mare roman redescoperit al secolului XX – „Viaţă şi destin“ al scriitorului rus Vasili Grossman (accesibil mie prin extraordinarul spectacol al lui Lev Dodin prezentat la Bucureşti în 2008), considerat noul „Război şi pace“ –, într-o conversaţie între un ofiţer nazist şi un prizonier sovietic, cel dintâi încearcă următorul raţionament: noi, naziştii, vom pierde războiul, dar vom supravieţui prin voi, comuniştii sovietici; voi ne veţi folosi în continuare metodele şi ne veţi duce mai departe modul de gândire. O excelentă critică a fascismului şi a comunismului dintr-un singur foc, nu?

La fel, sfârşitul Războiului Rece a relevat contaminarea care se produsese între cele două sisteme adverse, cel al socialismului de stat şi cel aşa-zis „capitalist“, occidental (vezi „Occidentul“ de Al. Zinoviev); aflate îndelung faţă în faţă, cel zice-se învingător a preluat mult din felul de a funcţiona al celui „măturat de istorie“. Locul în care se vede cel mai bine cât „datorează“ actuala Uniune Europeană fostei Uniuni Sovietice (admiraţia multora dintre artizanii UE faţă de „fratele mai mare“ din Est – firească, mulţi dintre ei fiind socialişti – se vede şi în preluarea unor termeni precum „comisar“ etc.) este uriaşul mecanism birocratic pus în funcţiune odată cu Maastricht-ul, mecanism caracteristic, după cum se ştie, comunismului târziu, brejnevist.

După fazele troţkistă şi stalinistă ale unei revoluţii, urmează o astfel de perioadă de „stagnare“, cu o durată nedeterminată. Morala? Poate că un astfel de „sfârşit al istoriei“, un astfel de „totalitarism“ blând, „democratic“, este preferabil oricărui altul, şi toată planeta, aşa cum sugera Fukuyama la începutul anilor ’90, ar trebui, pe cât posibil, să se îndrepte spre o astfel de soluţie.