Prietenia bună cu rachete de croazieră se ţine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
U.S. Navy photo by Mass Communication 3rd Class J. M. Tolbert/ Released
U.S. Navy photo by Mass Communication 3rd Class J. M. Tolbert/ Released

Peste doar câteva zile, la Buenos Aires, cu ocazia Summitului G20 (26-30 noiembrie), urmează să aibă loc o mult aşteptată întâlnire Trump-Putin, cu atât mai interesantă cu cât, din motive neelucidate public, cei doi nu au avut timp pentru discuţia despre care se spune că ar fi fost programată şi anulată în ultimul moment, la Paris, în climatul oarecum furtunos declanşt de acuzaţiile preşedintelui american la adresa gazdelor sale franceze.

Dar şi această întâlnire din Argentina nu este deloc una care să se anunţe a se desfăşura în acel climat de încredere, destindere şi încredere despre care vorbea Donald Trump în cazul Summitului de la Helsinki. Aş zice că, dimpotrivă, climatul a devenit foarte tensionat, ce elemente conflictuale care evocă perioada Războiului Rece, nimeni dintre marii actori internaţionali nesimţindu-se acum îndestul de sigur pentru a nu lansa mesaje agresive, ducând cât se poate de departe posibil politica intimidării prin etalarea de forţe militare, cât mai multe, cât mai performante şi aflate în alertă ridicată, foarte aproape, cât de aproape permit regulile supravieţuirii, de spaţiul protejat al celuilalt.

Iată, preluat din acaliza celor de la WIKISTRIKE din 20 septembrie 2018 , imaginea raportului de putere ruso-american din Mediterana de est,  poate zona cea mai sensibilă din lume din punctul de vedere al securităţii şi prin evoluţia extrem de fluidă şi rapidă a evenimentelor, inclusiv a atacurilor militare purtate prin forţe de tip proxy sau a unora care devin din ce în ce mai greu de identificat şi controlat, rezultat al disipării jihadiştilor din ISIS  în zeci şi zeci de grupuscule cu interese câteodată extrem de diferite.

advert

În consecinţă, în cea mai pură logică militară, părţile au simţit brusc nevoia să aducă cât mai multe capacităţi care să le asigure o vizibilitate într-atât de mare a puterii miltare respective, încât să o poată folosi cu succes în tratative denumite, extrem de convenabil, “convorbiri de pace”.

În realitate, niciunul dintre interlocutori nu este foarte fericit de situaţia actuală deoarece obligă la o escaladă imediată tocmai fiindcă ochii tuturor partenerilor sunt aţintiţi asupra lor şi, ca atare, orice pas înapoi ar fi interpretat dept o cedare sinucigaşă sau o retragere ruşinoasă. Ruşii ştiu că mai au nevoie de timp pentru a calma situaţia din Siria şi de a crea condiţiile petru securizarea zonelor de tranzit a conductelor de transport energetic, dar şi pentru a putea invita marii parteneri occidentali pe şantierele refacerii infrastructurii critice din Siria.

De cealaltă parte, americanii se află sub presiunea creată de nevoia menţinerii cu orice preţ a alianţei cu Arabia Saudită, partenerul lor cheie din Orientul Mijlociu, acum în aşteptarea raportului de pace americanii îl vor publica în decursul următoarelor 48 de ore. Orice ar fi, spun unele surse, este aproape imposibil de imaginat că Trump va ceda o asemenea piesă strategică doar pentru a răzbuna uciderea sălbaticăa unui simplu ziarist. Situaţie extrem de inconfortabilă şi greu de negociat cu ţările islamice care i-au mai rămas aproape.

Dar şi cu ruşii.

Aici lucrurile se complică şi, în anume circumstanţe, tensiunea poate ajunge extrem de periculoasă tocmai datorită aglomerării extraordinare de nave, avioane şi forţe terestre concentrate acum în zonă. Astfel, în acest moment, în zona Mediteranei de est se află, conform unor surse apropiate serviciilor israeliene de informaţii militare, opt nave de luptă ruseşti printre care şi cele două fregate dotate cu rachete KALIBR’NK navă-sol (Amiral Makarov şi Amiral Essen). Iar închiderea spaţiului aerian al Siriei se poate face, la nevoie, şi cu ajutorul bateriile de rachete antiaeriene S-300 aduse de curând şi deja operaţionale, plus flotilele de avioane de luptă (bombardiere, avioane de vânătoare, război electronic) aflate pe bazele din Siria.  

Lansator rachete KALIBR: Vitalii Timkiv, Sputnik

advert

De partea cealaltă, americanii au trimis în zonă grupul naval de luptă condus de port-avionul cu propulsie nucleară de 95.000 t USS Harry Truman (pe care se află şase escadroane de F-18 Hornet ). Din formaţia navală mai fac parte crucişătorul purtător de rachete ghidate Normandy precum şi patru distrugătoare purtătoare de rachete (Uss Arleigh, USS Forrest Sherman, USS Bulkeley, USS Farragut). Dar au mai făcut şi o mişcare cu mare valoare simbolică, căci Trumpa numit, în fine, ambasadorul american în Arabia Saudită, nimeni altul de generalul John Abiazaid, fost camnadat al US Central Command.

Absolut suficient, de o parte şi de alta, pentru a demonstra că, la nevoie, există toate argumentele pentru a susţine un nivel extrem de intens de angajament militar. Pe care nimeni nu şi-l doreşte cu adevărat, deoarece urmările ar fi catastrofale şi ar pune în pericol imediat supravieţuirea întregii omeniri. Dar asta nu îneamnă că marii actori sunt în stare, ca altădată, să garanteze pacea lumii. Nu mai sunt nici singuri,  mai sunt deţinători de arme nucleare sau/şi de forţe armate super-dotate. De aici vine şi teama lor majoră de a vedea cum unul sau altul dintre aliaţii lor tradiţionali sau mai noi declanşează o acţiune militară care să aibă urmări într-atât de serioase în teren încât să necesite implicarea terţilor, în ecuaţii absolut incontrolabile.

Desigur, Arabia Saudită, Iranul, Israelul, Turcia nu pot declanşa cel de-al Treilea Război Mondial , dat fiţi siguri că, în contextul şi la momentul pe care-l vor considera optim pentru aplicarea unor planuri de luptă prestabilite, n-ar ezita nici măcar o secundă să lanseze operaţiuni militare complexe la dimensiuni regionale. Singurul reper la care se referă este doar acordul sau interdicţia dată de super-puterile de care depind economic şi militar.

Acesta este contextul în care întâlnirea celor doi preşedinţi la Buenos Aires, până acum confirmată de cele două cancelarii, ar putea să ducă cel puţin la un acord privind un status quo în regiune care să permită calmarea tensiunilor exacerbate acum mai ales de cei din Hamas şi Hezbollah şi de informaţiile presante venite din Israel care vorbesc despre un posibil atac aerian masiv împotriva unor baze militare iraniene din Siria.

Rămâne să vedem dacă voinţa politică va fi suficientă pentru a opri cursul periculos al evenimentelor din Orientul Apropiat, în contextul unei destinderi mereu invocate şi nerealizate între cei doi foşti combatanţi ai Războiului Rece.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite