Cartea se numeşte „The Light that Failed. A Reckoning” / „Lumina care a eşuat. O notă de plată” şi e scrisă de un bulgar şi un american, Ivan Krastev şi Stephen Holmes. Poate aţi crezut că am citit-o până la capăt atunci mi-am rostit public îndemnul la lectură. Nu. Eram la primele zeci de pagini şi îndemnam şi pe alţii să mă urmeze.

Acum mai am doar câteva pagini, ştiu, citesc greu, îndemnul rămâne, e un studiu interesant, cu interpretări uneori neaşteptate ale realităţilor din ultimii treizeci de ani.

Modul în care sunt interpretate acţiunile Rusiei de după anul 2000, personalizarea excesivă a acestora, îmi par atinse de o uşoară refugiere în clasicele, deja, şabloane. Cineva tot speră ca Rusia să fie altfel decât este.

Doi. Pe o altă platformă media, specializată în analize militare şi de securitate, am scris ceva despre evenimentul perioadei, cel care a panicat cam pe toată lumea din emisfera noastră musulmano – creştină, asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani.

Acum, că ne-a trecut glonţul pe la ureche, şi totul s-a liniştit, aşa cum am prezis, desigur, noi, analiştii, chiar dacă nu totul e în ordine, aşa cum tot noi, analiştii, avertizăm deseori, ce se mai poate spune?

Poate faptul că, fără comunicare, riscăm să ne împărţim în insule de adevăruri izolate, inflexibile şi agresive. Revoluţia digitală modernă ne permite şi să fim atât de aproape unii de alţii şi să ne blocăm, în acelaşi timp, comunicarea unii altora. Şi să spunem adevărul şi să ne lăsăm minţiţi. Este deja o falie vizibilă între lumea noastră, cea a progresului şi a democraţiei, şi a lor, habotnică şi intolerantă. Dinspre ei, poate noi suntem în jumătatea greşită.

Poate totul e o consecinţă a faptului că războiul modern a început să se apropie de  proiecţia virtuală din filmele vazute din fotoliu, în care deciziile se iau în săli supertehnologizate, iar realitatea în care se mişcă potenţialele victime este proiectată pe monitoare uriaşe şi foarte smart.

Au circulat câteva zile fotografii cu imagini ale corpurilor arse şi fragmentate ale celor care au fost în convoiul generalului iranian Soleimani. Mai mulţi prieteni de Facebook mi-au share-uit (hehe!) fotografiile, de parcă ar fi fost ceva foarte comun ne uităm pe ecranele telefoanelor la această scenă morbidă. Apropierea, prin intermediul tehnologiei, de tragedie, are rolul de a fura ceva din raţiunea cu care vedeam înainte lucrurile. Sper să greşesc.

Trei. Turcia, puterea otomană de stil nou, vrea să revină în deşerturile libiene. Două acorduri semnate la sfârşitul anului trecut cu regimul fragil, dar recunoscut internaţional, de la Tripoli, au pus bazele unui parteneriat de conjunctură în care Libia (Tripoli) vine cu acceptarea unei suzeranităţi mascate a Turciei peste apele estice ale Mediteranei, în timp ce Turcia (Erdogan) promite protecţie împotriva turbulentului mareşal Haftar (craiul de la Benghazi), pornit să rezolve prin forţă divizarea actuala a ţării. ”Modelul Putin” din Siria face pui în nordul Africii, dar nu e clar, încă, ce sumă, generic vorbind, va trebui să plătească Erdogan pentru drepturile de autor.

Spre deosebire de conflictul din  Siria unde, pe ringul de dans cu săbiile, au evoluat doar câteva perechi, pustiul libian este mult mai  generos spaţial, oferă condiţii pentru mai mulţi doritori să-şi încerce talentele specifice: instructori pentru miliţiile locale, unele botezate ”armate naţionale” mercenari pentru securitatea exploatărilor petrolifere, piloţi pentru avioanele rămase de la Gaddafi, operatori drone de luptă. Ţări care sprijină Tripoli, ţări care oferă arme celor din Benghazi, state care recunosc Tripoli dar au reprezentanţă diplomatică şi la Benghazi, entităţi luptătoare care colindă deşerturile din sud nehotărâte cui să se alăture, pentru că încă nu ştiu cine a încasat banii pentru ultimele furnizări de petrol. Şi, infiltrându-se printre liniile difuze de front, mii de africani din Sahel, care vor doar să ajungă la ţărm, să închirieze o barcă şi să-i spună căpitanului direcţia: Europa!

Patru. Preşedintele Putin a făcut o vizită neaşteptată în Siria. Neaşteptată, pentru că prezenţa preşedintelui rus în Siria exact în acelaşi moment cu asasinarea generalului iranian, permite, adică invită la scenarii.

Neaşteptată şi pentru că a avut loc în Damasc, nu la comandamentul rus de la Hmeimim, Latakia, protejat de sistemele S-400, ci la un centru de operaţii comun din capitala siriană, pe care fotografiile publicate îl arată a fi concurent ca dotări cu cele similare ale forţelor SUA şi aliaţilor lor regionali.

Neaşteptată, pentru că a avut loc imediat după sărbătorirea Crăciunului, pe stil vechi, într-o regiune unde creştinii au început să se uite pentru sprijin mai curând către Moscova.

Media ruse au prezentat evenimentul ca o exemplificare a modului în care trebuie să fie relaţiile dintre doi aliaţi: ”priviţi cei doi preşedinţi în vizita la catedrala ortodoxă din Damasc. Aşa trebuie să se comporte aliaţii. Vi-l puteţi închipui pe Trump alături de premierul irakian, aliat al SUA, făcând o vizită la un aşezământ creştin, undeva în Bagdad?”

Din  păcate, SUA au neglijat problemele comunităţii creştine din Orientul Mijlociu şi aceasta s-a refugiat acolo unde a găsit consolare. Supravieţuirea nu mai ia în calcul principii de democraţie, libertate de exprimare, dreptul la opinie etc.

Dar să ne întoarcem la vizita făcută la centrul de operaţii, o copie aproape fidelă a structurilor similare din  statele NATO.

În cartea amintită la începutul textului, punctul unu, există o analiză a motivelor care au făcut ca Rusia lui Putin să reacţioneze dur şi contrar aşteptărilor occidentale la o serie de crize recente. Iar explicaţia este una a imitaţiei, a preluării modelului, chiar a perfecţionării lui în condiţiile unei penurii de resurse necesare. Occidentul a creat Kosovo, Rusia a folosit precedentul pentru Crimeea, pentru Donbas. SUA au invadat Irakul, Rusia a făcut acelaşi lucru în Georgia. SUA au intervenit în Afganistan, Rusia a intrat în Siria.

Tot cu forţe puţine, tot cu sprijin intern, decizii politice sau referendumuri, tot cu structuri elastice şi centre operaţionale moderne. Şi tot cu pierderi minime.

Rusia nu mai trimite la înaintare valuri de infanterişti care se sacrifică pe primul aliniament de apărare. Moscova luptă şi ea, ca şi Washingtonul, prin intermediul sirienilor, ucrainienilor, georgienilor, chiar moldovenilor.

Din centrul de operaţii, similar celui american de la câteva sute sau mii de kilometri distanţă, se văd dispunerile de tehnică, deplasările de trupe, convoaiele liderilor politici şi militari. Nu ştiu dacă se va lua vreodată vreo decizie ca o dronă rusă să execute un atac asupra unui lider inamic periculos.

Dar precedentul există. Şi pentru dreptul la imitaţie Moscova nu va cere aprobare.