Din ce în ce mai departe, acum chiar în ape neexplorate în istoria lor, pentru a planta, impune şi apoi apăra noile baze militare complexe care devin fanionul a ceea cele transmit deja a fi imaginea noii lor capacităţi globale de proiecţie, de acţiune şi control.

Elitele ambelor ţări au trecut, aproximativ în acelaşi timp, adică imediat după căderea Cortinei de Fier, printr-o perioadă de mari tulburări care au ameninţat însăşi ordinea structurală a statelor lor ameninţate de o rapidă disoluţie a principiilor identitare în generozitatea perspectivei a ceea ce ştiau că va fi pax americana. Din această cauză, elitele lor au decis că prima acţiune absolut imperioasă trebuia să fie una de reconcentrare a puterii cu toate instrumentele şi instituţiile sale reprezentative. Şi, în esenţă, exact asta au făcut Putin şi Erdogan, bazându-se pe forţa armatei şi a serviciilor multiple de informaţii, supraveghindu-se şi neutralizându-se între ele, aşa cum spunea lecţia de odinioară predată de Troţki la naşterea NKVD-ului. Sau de Hoover, cu puterea sa uriaşă închisă între pereţii dulapului său cu documente compromiţătoare pentru toată lumea. Ambii au acţionat în formule diferite, dar la fel de dure, pentru eliminarea de pe scenă a oligarhilor şi ajungând să concentreze în mâinile lor o putere aproape nelimitată pe care parlamentelor ţărilor lor le-au acordat-o prelungită aproape de viaţă.

În consecinţă, au trecut la următoarea etapă a consolidării puterii, adică identificarea cât mai precisă a unui factor de coalizare de lungă durată, exemplar şi de necontestat. Şi aici demersul lor este similar: profitând de totalul dezinteres al Occidentului faţă de tot ceea ce înseamnă acum idee religioasă şi, cu atât mai mult rol social al bisericii, atât Putin cât şi Erdogan au procedat exact împotriva curentului occidental, întărind continuu instituţiile religioase ca element de sprijin al marii construcţii naţionale.

În fundal, atât de discret încât chiar pare să treacă neobservat atâta timp cât, pentru o perioadă considerabilă de timp, şi-au pregătit planul de acţiune în caz de retragere americană din toate zonele de forţă consacrate, bazându-se pe promisiunile electorale ale lui Trump. Ca urmare, că Trump s-a ţinut de promisiune, Rusia şi Turcia au ajuns să-şi împartă teritorii şi poziţii strategice cheie în Orientul Apropiat şi Maghreb, premiză absolut necesară dacă doresc ca, într-un viitor poate mai apropiat decât îşi închipui unii, să poată merge cu mult mai departe decât închiderea de acum a Mediteranei de est, înaintând spre zona sa centrală. Iată aceste amplasamente din Orientul Apropiat şi Maghreb, baze militare sau avanposturi pe care au deplasat forţe militare suficiente pentru aproape orice misiune defensivă şi incipient-ofensivă cu sprijinul unui eventual desant strategic.

Am ales special o hartă militară centrată pe Libia şi care prezintă situaţia din teren înaintea începerii ofensivei trupelor guvernului legitim recunoscut de instituţiile internaţionale şi beneficiind de ajutorul logistic masiv al Turciei, ofensivă care a dus la cucerirea celor două baze aeriene strategice controlate de rebeli (cea mai importantă fiind cea de la al-Watuya şi cea navală de la Misrata, ceea ce, practic, poate oferi accesul necesar pentru orice tip de forţă militară complexă care să controleze întreg spaţiul Maghrebului. Fireşte, cu excepţia Egiptului, teritoriu în care Rusia şi-a refăcut o influenţă puternică, în spiritul acordurilor tradiţionale de cooperare între cele două ţări.

Turcia avansează şi în Irak, acolo unde forţele americane se fac din ce în ce mai puţin vizibile şi par să fie în aşteptarea unui ordin definitiv de retragere (în contextul în care cererea făcută în acest sens de Parlamentul irakian nu a fost retrasă şi nici măcar modificată). Sigur că motivul invocat de turci pentru Operaţiunea „Ghiarele Tigrului“ în cadrul căreia trupele speciale turceşti acţionează în zona Heftenin, Kandil, Sinjar şi Hakurk împotriva celor din PKK, dar nimeni - cel puţin în această fază a jocurilor - nu a precizat de cât timp va fi nevoie pentru asta şi, eventual, cât vor mai trebui să rămână în teritoriu trupe speciale pentru a securiza totul.

Mai departe - şi aceasta este cea mai interesantă dezvoltare strategică din regiune, se dezvoltă relaţia din ce în ce mai profundă dintre Turcia şi Yemen. Nimic nou? Ba da, în contextul în care marea bază militară turcească din Qatar devin un punct-cheie din perspective multiple, odată cu dezvoltările antinomice dintre statele arabe foarte speriate de intenţia Israelului de anexare definitivă a teritoriilor din Cisiordania, cu susţinerea lui Trump şi a câtorva dintre statele satelite din regiune, dar şi o Arabie Saudită care se simte din ce în ce mai izolată şi nesigură uitându-se la haosul de la Washington.

Turcia pare să nu aibă niciun fel de ezitare în a-şi folosi atuurile şi, de ce nu (aşa cum indică ceva informaţii de la servicii foarte bine implantate în zonă) să se gândească la stabilirea unui cap de pod militar într-un dintre cele mai importante puncte de control pentru rutele maritime ale lumii.

Situaţia devine nespus de interesantă deoarece, surpriză, de partea cealaltă a strâmtorii, la Djibuti, se află baza militară chineză din ce în ce mai bine dotată cu capacităţi militare de ultimă generaţie, element integrat într-un sistem şi el coerent şi enorm, cel care trebuie să asigure protecţia segmentelor care compun Noul Drum al Mătăsii şi, în acest caz, al inelului său maritim. Dacă cereţi unui site militar specializat în realizarea de modele de conflict, solicitaţi o proiecţie a ceea ce înseamnă o eventuală folosire de sisteme S-400 sau echivalentul său chinez şi veţi vedea că se ajunge la cercuri concentrice de acoperire şi închidere de spaţiu echivalentă cu ce asigură acum ruşii în Orientul Apropiat. Vedeţi apoi ce teritorii terestre şi ce zone maritime securizează cele două sisteme în eventualitatea în care vor fi instalate.

Deocamdată, situaţia jocurilor este deschisă, aproape complet deschisă şi protagoniştii continuă o instalare în forţă, ideea centrală fiind cea de apărare a circulaţiei maritime internaţionale împotriva atacurilor piraţilor (vă mai amintiţi, parcă mai zicea cineva asta şi eşecul este major) şi, înainte de toate, cum pune Turcia element distinct în tratul de asistenţă civilă şi militară cu Turcia, ajutorul pentru paza perimetrelor de extrecţie hidrocarburi din Mediterana. Ceea ce au nevoie şi Tunisia şi Algeria, deja legate prin foarte solide tratate de cooperare cu chinezii, cooperare care le poate pune la dispoziţie multe, oricum porturi, dar încă nu zonele specifice militare. Dar se pare că, exact cum au făcut libienii, pot să aibă o discuţie constructivă cu turcii.

FOTO EPA-EFE

Maghrebul are de ales între relaţia cu foste metropole coloniale (Franţa, Italia), între resentimentul extrem de marcat faţă de „pax americana“, amintirea grea a fostului Imperiu Otoman şi necunoscuta chineză. Deocamdată se simt foarte atraşi de eficienţa soluţiei Erdogan, spre disperarea Franţei care, cât poate de tare, atrage atenţia că Turcia reprezintă o ameninţare strategică. Numai că, în Algeria spre exemplu, Franţa a lăsat asemenea amintiri de neşters încât greu sau chiar foarte greu să facă uitate atrocităţile comise de trupele sale. Să vedem ce vor decide actorii din regiunea unde toată lumea vrea să culeagă un beneficiu din refacerea hărţilor. Operaţiune care pe noi nu ne interesează căci nu avem investiţii şi nici proiecte strategice legate de viitoare planuri de operaţiuni.

Alţii, însă, au din plin şi sursele spun că este de-abia începutul. Urmează Africa sub-sahariană şi drumul spre Atlantic.