Rina e o tănără de 21 de ani ce a venit în Fâşia Gaza la începutul lunii iunie, atunci când posibilitatea unui nou conflict între Israel şi Hamas era redusă. A ajuns în Gaza prin intermediul grupării civice International Solidarity Movement, organizaţie fondată în 2001 ce susţine cauza palestinienilor prin acţiuni non-violente şi jurnalism cetăţenesc.

Timpul Rinei este atent calculat în fiecare zi, în cel mai pur stil britanic. Dimineaţa merge la centrele de colectare pentru ajutoare sau la magazinele de unde, cu donaţiile pe care le obţine prin intermediul organizaţiei pe care o conduce, cumpără alimente şi cele necesare pentru familiile afectate de bombardamentele israeliene. „Al-Fatiha, organizaţia a cărei filială din Gaza mă ocup de ceva vreme, ajută între 25 şi 100 familii în fiecare zi. Nu suntem o organizaţie mare, poate de aceea ne permitem să luăm cazurile familiilor care nu apar pe listele ONG-urilor renumite”, îmi mărturiseşte aceasta, din spatele unui camion pe jumătate gol.

„Sunt multe locuri în care e foarte periculos să ajungi. Nu ai de unde să ştii dacă vor fi bombardamente pe drum sau vei rămâne blocat undeva şi va fi greu să te întorci seara”,
adaugă Rina.

„Nu e uşor să le spui bărbaţilor ce să facă“

Rina Andolini nu s-a născut într-o familie musulmană, ci s-a convertit la religia islamică. „Nu a fost o alegere uşoară, mai ales că eu provin dintr-o familie de indieni imigranţi în Marea Britanie. Când eram mai tânără eram împotriva musulmanilor. Credeam ce-mi spune mass-media, eram victima stereotipurilor. Acum, după ce am aflat mai multe despre această religie, mă bucur că am facut această alegere”, mărturiseşte ea.

Din când în când, tănăra voluntară recunoaşte că nu e aşa de uşor să ai de-a face cu bărbaţi cărora trebuie să le spui ce să facă. Deşi e destul de atentă la sensibilităţile culturale, Rina nu ezită să-şi impună punctul de vedere, nu de multe ori spre uimirea bărbaţilor din jurul ei.

Camionul cu ajutoare e aproape gol. Câteva baxuri cu apă potabilă, 12 pungi cu alimente neperisabile şi 25 de saltele din burete. „O picătură în ocean”, remarcă Rina, păstrându-şi optimismul, în timp ce camionul hurducăie spre iesirea din oraş.

Zona de centru a Făşiei Gaza e locul spre care ne îndreptăm momentan. Comunităţi ca cele din Al-Sejhaia, Deir al-Balah şi Kuzah sunt unele dintre cele mai afectate regiuni. Casele se transformă cu fiecare kilometru în ruine. Nu mult după ce ieşim din Gaza City, şoferul se dă jos şi ne face semn să ne ţinem bine. În faţă, la doar doi-trei kilometri, un alt bombardament a făcut ravagii. E armistiţiu, dar asta nu împiedică ambele tabere să continue atacurile.

Camionul cu ajutoare şerpuieşte în viteză pe străzile goale ale Fâşiei Gaza. Pentru o clipă, ideea de a merge cu viteză pe aici nu pare cea mai inspirată. Dronele israeliene supraveghează atent fiecare mişcare în acest permietru închis, iar un camion ce goneşte spre zonele bombardate nu pare să fie cel mai sigur loc în care să te afli în aceste momente.

Martirii islamismului

„Te-ai gândit vreodată că ai să păţeşti ceva?“, zbier către Rina, din colţul opus al camionului. „Da, de câteva ori am realizat că sunt foarte aproape de a păţi ceva. Dar sunt dispusă să plătesc acest preţ pentru a-i ajuta pe aceşti oameni.”

Mă ghemuiesc în colţul meu de camion şi mă gândesc la răspunsul Rinei. Martirismul e o parte fundamentală din cultura acestei regiuni. Fiecare familie ce a pierdut un membru, fie el fiu, tată sau frate în luptele ce durează de mai bine de jumătate de secol e privită cu respect şi onoare. Pozele decedaţilor sunt afişate pe pereţii fiecărei încăperi, familiile primesc compensaţii şi pensii de pe urma celor căzuţi în conflictul israeliano-palestinian. Până şi doctorii din spitalele din Gaza îţi vorbesc despre civili decedaţi şi „martiri”, făcând o diferenţă ce, pentru ei, e importantă.

E un concept straniu pentru cineva venit din afară, unul pe care noi, europenii seculari, îl percepem prin intermediul ştirilor despre atentate, un cuvânt cu puternice conotaţii negative, dar care aici, în Orientul Mijlociu, face parte din vocabularul de zi cu zi al oamenilor obişnuiţi. Mă întreb oare dacă Israelul realizează aceste diferenţe şi cât de mult ajută fiecare atac asupra civiliilor la întărirea Hamasului şi a glorificării acestor „martiri”.

Rugăciunea dintre dărâmături

Şirul gândurilor mi-e întrerupt de liniştea ce se aşterne brusc în jurul nostru. Am ajuns în prima localitate. Mult spus localitate, după cum arată strada principală, casele şi puţinii oameni ce ies dintre dărmături. Locuinţele sunt grav afectate de evenimentele recente. Multe au fost făcute una cu pământul, inclusiv o moschee a cărui turn stă prăvălit în mijlocul molozului ca un pion pe o tablă de şah.

Mahoud Sultan, liderul comunităţii din Al-Sehjaia, ne întâmpină bucuros. E surprins să ne vadă, mai ales în aceste clipe grele pentru cele 2500 de suflete de care are grijă. „53 de case au fost distruse complet, iar 116 sunt de nelocuit”, îi mărturiseşte acesta Rinei.

Cu bombardamente la mai puţin de un kilometru, majoritatea organizaţiilor umanitare şi-au retras angajaţii din zonă, lăsându-i pe oamenii de aici să se descurce cum pot. Doar organizaţia Rinei şi alţi câţiva voluntari se încumetă să meargă „în prima linie” şi să-i ajute pe cei prinşi în haosul bombardamentelor.

Abduraham Abdel Nasser are 9 copii. Cu toate acestea, familia sa a primit doar un bax de apă şi 2 saltele. „Bombardamente au loc tot timpul, indiferent de armistiţiu”, declară acesta în timp ce merge agale spre ce-a mai rămas din casa sa. Mă invită înăuntru, să filmez ce-a mai rămas din casa cu 6 camere. Parterul e aproape intact, doar prăfuit, însă, odată ajunşi la etaj, peisajul se schimbă dramatic. În timp ce imamul cheamă comunitatea la Asr (rugăciunea de după-amiază, una dintre cele cinci rugăciuni zilnice ale religiei islamice), Abduraham mă conduce în tăcere printre rămăşiţele casei sale.

O gaură de dimensiuni considerabile în peretele casei e singura sursă de lumină, restul camerelor fiind îngropate în bezna şi praful distrugerii ce s-a lăsat după bombardament. Apa îi va ajunge pentru două-trei zile, cel mult. După care, atât el cât şi alte zeci de familii, speră ca Rina sau cineva să revină cu apă şi mâncare.

„Nu a mai rămas nimic“

Rina şi voluntarii ce o însoţesc se grăbesc să ajungă la următoarea regiune afectată, în Kuzah. Cum bombradamentele s-au înteţit, aceştia demarează în trombă cu cele câteva pungi de alimente şi saltele.

Câteva clipe mai târziu, în Kuzah, suntem la casa lui Mahoud Sultan, liderul comunităţii din regiune. Locuinţa fiului său, aflată în aceeaşi curte cu a sa, a fost distrusă complet. Singurul motiv pentru care casa lui Mahoud nu a fost distrusă se datorează faptului că aceasta a fost folosită ca avanpost pentru armata israeliană. Au confiscat-o şi şi-au instalat baza acolo. Gaura din peretele nordic e făcută special pentru a observa drumul de acces spre localitate.

„Au distrus tot. Nu a mai rămas nimic”, observă Mahoud, în timp ce balconul pe buza căruia stăm se termină brusc într-un hău creat de bombardament.

Odată livrate şi ultimele ajutoare ne îndreptăm înapoi spre Gaza City. Rina e nerăbdătoare să posteze pozele pe pagina de Facebook a organizaţiei. „Dacă n-aş face asta, mulţi dintre cei care donează nu ar putea să vadă cât de important e ajutorul lor”, susţine ea.

Un ajutor binevenit, dar insuficient 

Însă probleme de finanţare nu se opresc aici. Recent, organizaţia Al-Fatiha Global a fost pusă sub investigaţia autorităţilor fiscale britanice. „Nu e ceva neobişnuit pentru un ONG înregistrat în Marea Britanie ce operează în Gaza. Mulţi se tem că organizaţiile ce activează aici ar putea avea legături cu grupări extremiste”, îmi mărturiseşte Rina. „În realitate sunt multe ONG-uri care au aceeaşi problemă, majoritatea cu activităţi în Siria şi Gaza”, adaugă aceasta.

Deşi oamenii pot trimite bani în continuare, donaţiile considerabile sunt atent monitorizate de anchetatorii britanici. Însă sumele pe care le primeşte Rina sunt destul de mici, iar cheltuielile sunt destul de transaprente.

„Trebuie să ne oprim. Pur şi simplu va trebui să ne oprim”

Odată ajunşi în Gaza, ne despărţim în faţa spitalului Al-Shifa. Aici, Rina şi alţi activşti sunt „scuturi umane” împotriva bombrdamentelor. Voluntari din Statele Unite, Suedia, Marea Britanie şi Noua Zeelandă îşi pun viaţa şi cetăţenia la bătaie într-o încercare de a proteja bolnavii, medicii şi ambulanţele ce luptă să salveze fiecare viaţă.

„Mulţi dintre cei pe care i-ai văzut azi nu mai au unde să doarmă. Locuiesc la rude sau la prieteni, de multe ori doar cu hainele de pe ei. Ajutorul nostru nu e suficent. Nu va fi niciodată îndeajuns”, îmi mărturiseşte activista britanică.

„Crezi că se va opri vreodată această nebunie?”, o întreb. „Trebuie să ne oprim. Pur şi simplu va trebui să ne oprim”, sunt cuvintele de rămas-bun ale acesteia, în timp ce, cu paşi repezi, se îndreaptă spre clădirea spitalului. Acolo, munca ei continuă pănă târziu în noapte, în zgomotul şi teroarea bombardamentelor ce au cuprins Gaza în ultimele săptămâni.