Din suma totală de 34 de miliarde de euro (55 de miliarde de dolari australieni) şi care ar fi prevăzut livrarea către Marina Regală Australiană a douăsprezece submarine, numai 8 miliarde de euro ar fi intrat în conturile companiei franceze Naval Group. Ceea ce reprezenta 10 % din vânzările companiei de construcţii navale înfiinţată de cardinalul Richelieu în 1631. Restul ar fi însemnat investiţiile în şantierul naval de la Adelaide, contractele cu subcontractorii australieni şi mai ales contractul cu Lockheed Martin, firma americană care ar fi instalat sistemele de armament ale submarinelor. Contractul cu Naval Group reprezenta, aşadar, numai dimensiunea militaro-industrială a unui acord de parteneriat strategic încheiat între guvernele francez şi australian pe o durată de 25 de ani.

Or, prin lansarea la 15 septembrie, la iniţiativa administraţiei Joseph Biden, a parteneriatului trilateral de securitate în Indo-Pacific sub acronimul AUKUS (Australia, Regatul Unit, Statele Unite), acordul de parteneriat strategic franco-australian devenea caduc iar prin aceasta întreaga strategie indo-pacifică a Franţei era complet bulversată. În acelaşi timp, metoda folosită de cele trei puteri de limbă engleză a reprezentat un alt factor de tensiune cu Parisul: negocieri secrete fără înştiinţarea aliatului francez, după cum avea să recunoască insusi premierul australian Scott Morrison la scurt timp după aterizarea pe aeroportul din New York pentru a lua parte la lucrările celei de-a 76-a Adunări Generale a ONU. Parisul a luat cunoştinţă cu numai o oră înainte de lansarea noului pact trilateral în condiţiile în care în acordul de parteneriat strategic cu Australia se specifica obligaţia de a notifica în scris cu cel puţin douăsprezece luni în cazul în care una din părţi dorea ieşirea din tratat. Acesta este, expus pe scurt, tabloul complet al tensiunilor dintre Paris şi cele trei puteri de limbă engleză în frunte cu Statele Unite ale Americii şi care a dus la rechemarea în premieră, pentru consultări, a ambasadorilor francezi de la Washington şi Canberra. Semnificaţia acestei situaţii este însă mult mai vastă şi depăşeşte relaţia Franţei cu SUA, Marea Britanie şi Australia.

Relaţia transatlantică nu mai reprezintă prioritatea numărul 1 pentru SUA

Excluderea Franţei din noua alianţă securitară indo-pacifică AUKUS nu înseamnă marginalizarea unei puteri oarecare. Să reamintim că Franţa este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, o ţară prezentă direct în Indo-Pacific prin peste 10 milioane de kmp de ape teritoriale, ceea ce înseamnă al doilea „proprietar“ după SUA, a doua putere militară occidentală atât ca reţea de baze militare în spaţiul indo-pacific dar şi în privinţa capacităţilor expediţionare şi nucleare. Este şi motivul pentru care în documentul elaborat de Pentagon în 2018, Indo-Pacific Strategy, se insistă pe complementaritatea dintre forţele militare franceze şi cele americane. Însuşi Parisul miza pe această complementaritate cu Washingtonul, nu numai pentru consolidarea profilului de putere indo-pacifică dar şi cu scopul de a se poziţiona în interiorul Uniunii Europene drept interlocutor principal al americanilor şi de a-şi întări influenţa politică în cadrul comunităţii europene şi în NATO. Franţa a fost, de altfel, prima ţară europeană care a şi elaborat o doctrină indo-pacifică iar planificarea militară la orizontul 2030, aprobată de preşedintele Emmanuel Macron, are în centru capacitatea de a trimite la 20 000 km distanţă în 48 de ore 30 000 de militari şi un grup aeronaval dotat cu 20 de aeronave Rafale. Un semnal puternic al acestei strategii a fost trimiterea între 21 februarie şi 4 iunie 2021 a un puternic grup aeronaval în apropierea apelor teritoriale chineze, misiune botezată simbolic Clemenceau, cu scopul de a afirma libertatea de navigaţie în Indo-Pacific.
 
Însă în spatele acestei complementarităţi declarate cu SUA se ascunde îngrijorarea Franţei, confirmată brutal prin lansarea AUKUS, că Europa nu mai reprezintă prioritatea strategică numărul 1 a Statelor Unite dar mai ales că valoarea de intrebuintare a relatiei transatlantice este secundara in competiţia cu China. Planificatorii politici francezi se tem ca în competiţia SUA- China există riscul naşterii unui bipolarism care să ducă la o marginalizare si deci declasare pe scara puterilor a celorlalţi actori strategici cu ambiţii globale. Noile formate lansate de diplomaţia americană precum AUKUS dar mai ales QUAD (Dialogul Cvadrilateral pentru Securitate), care îşi propune să devina un adevărat NATO al Indo-Pacificului, reunind alături de SUA, India, Japonia şi Australia, creează şi premisele unei declasări a aliantelor cu puterile europene. Inclusiv în ce priveşte parteneriatul cu Marea Britanie în care planificatorii politici de la Paris îşi puneau foarte mari speranţe: ambele foste puteri coloniale europene şi ambele având aceleaşi provocări de conservare a statutului de puteri cu amprentă globală. Parisul trebuie să constate că nouă doctrină de Global Britain, Britania Globală, pune accent pe cooperarea cu SUA în Indo-Pacific si apoi pe angajamentele convenite cu Franta prin acordurile de Lancaster House incheiate in 2010 de David Cameron si Nicolas Sarkozy.
 
Reafirmarea importanţei cooperării cu Franţa in convorbirea telefonică Biden-Macron ce a avut loc la şase zile de la debutul crizei submarinelor australiene, inclusiv angajamentul unor negocieri bilaterale „aprofundate“ pentru „crearea condiţiilor care vor garanta încrederea“,în octombrie, pe sol european, nu trebuie deloc interpretate drept sfârşitul crizei. La baza acesteia stă nu numai politica franceză de autonomie strategică care se extinde şi la spaţiul indo-pacific, dar şi competiţia industrială intre puterile occidentale.
 

Consecinţele crizei franco-americane

Foto: teritoriile Franţei în Pacific. Sursa: Ankasam.org.
 
Trebuie precizat că relaţia franco-americană era deja bruscată de anumite evenimente, dincolo de ambiţiile Franţei de autonomie strategică europeană şi de construcţie a unui pol de putere indo-pacific alături de India şi Australia. Amintesc dosarul Siria, fost mandat francez, unde sensibilităţile pariziene sunt mari şi unde diferenţele de strategie cu SUA au lăsat urme nevindecate: refuzul administraţiei Barack Obama de a interveni militar împotriva regimului lui Bachar Al-Assad care a dus la anularea pregătirilor militare franceze şi retragerea unilaterală a forţelor americane din Kurdistanul sirian decisă de Donald Trump care a forţat Parisul să îşi retragă trupele în grabă de la frontiera cu Turcia. Acordul cu talibanii de la Doha şi retragerea unilaterală din Afganistan a reprezentat un alt episod care a dat de gândit în sferele politico-militare de la Paris. Dar dacă aceste situaţii le putem trece în lunga serie de neînţelegeri care a punctat alianţa franco-americană în vreme de pace, trilaterala AUKUS şi anularea contractului cu Naval Group în favoarea unui nou contract pentru submarine, de această dată cu propulsie nucleară, în favoarea SUA, reprezintă o undă de şoc majoră care se va repercuta asupra relaţiei transatlantice. Mai multe elemente vom avea în prima parte a anului următor când Franţa va exercita preşedinţia semestrială a Consiliului Uniunii Europene şi care va fi axată pe politicile de apărare şi de securitate comune. Dar este cert că Franţa va caută soluţii şi parteneriate atât pentru definirea unei noi strategii indo-pacifice cât şi pentru consolidarea autonomiei sale strategice care nu vor fi neapărat complementare cu cele ale Statelor Unite, dincolo de capacitatea acesteia de a influenţa sau bloca iniţiative europene.
 
Aceste tensiuni franco-americane sunt şi expresia mediului de competiţie care nu ocoleşte nici alianţele bine consolidate precum cea transatlantică. Afacerea submarinelor ne arată că proiectele industriale cu vocaţie strategică ţin tot mai mult locul tratatelor politice. Extrapolând, parteneriatele industriale europene cu vocaţie strategică, de „suveranitate europeană“, după expresia lansată de Paris şi însuşită de Berlin, precum cloud-ul european GaiaX, sau tancul franco-german, pot deveni baza unor alianţe sau chiar autonomii în chiar interiorul spaţiului transatlantic sau chiar al Uniunii Europene.
 
Nu trebuie neglijate nici aspectele mai profunde care stau la baza multiplelor neînţelegeri din sânul alianţei franco-americane căci da, există un adevărat "sindrom american" al Franţei şi care nu rezultă numai diferenţa de putere dintre gigantul de peste Atlantic şi Hexagonul diminuat după pierderea imperiului colonial. Acesta s-a manifestat încă din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, între Clemenceau şi Wilson. Este vorba de două modele de universalism care se opun. Construcţia europeană în care elitele franceze s-au implicat atât de intens reprezintă în primul rând un “multiplicator de putere“ care, alături de Francofonie şi teritoriile de peste mari („confetti de imperiu“, cum sunt deseori numite în scrierile franceze), are menirea de a oferi Franţei o anumită capacitate de a încarna un model universal.
 
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, această criză care traversează două puteri majore ale lumii occidentale este în mod sigur privită cu toată atenţia de marile puteri revizioniste, China şi Rusia, care pot găşi breşe si spaţii de aranjamente tactice în chiar interiorul alianţei occidentale. Evitarea acestora, alături de importanţa concentrării cu prioritate a resurselor americane în Indo-Pacific va însemna un compromis ce va fi decis în cadrul procesului de negociere anunţat în comunicatul semnat de Biden şi Macron la capătul convorbirii telefonice din 22 septembrie: „Statele Unite recunosc, de asemenea, importanţa unei apărări europene mai puternice şi mai capabile, care contribuie pozitiv la securitatea globală şi transatlantică şi este complementară NATO“. Dacă aceasta va sta la baza filosofiei compromisului Paris-Washington, atunci necunoscuta în cadrul relaţiei transatlantice rămâne numai conturul zonelor de influenţă preponderentă europeană şi americană.
 
Articol de Ştefan Popescu, analist şi comentator de politică externă, fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.

Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.