Enewetak - povestea uitată a oamenilor care locuiesc pe „mormântul” radioactiv al Statelor Unite

Enewetak - povestea uitată a oamenilor care locuiesc pe „mormântul” radioactiv al Statelor Unite

Nava care aduce raţiile de hrană în Enewetak ajunge de trei ori pe an FOTO Mashable / Coleen Jose

Între 1946 şi 1958, Statele Unite au evacuat câteva sute de persoane din Insulele Marshall pentru a face mai multe teste nucleare. În timp ce presa americană prezenta ca într-o producţie de la Hollywood efectele catastrofale ale unei bombe atomice, localnicii priveau de la distanţă cum istoria lor se transformă în cenuşă radioactivă. Mashable prezintă acum povestea unei doctorande care vrea să amintească lumii ce s-a întâmplat în Enewetak.

Ştiri pe aceeaşi temă

E nevoie de o călătorie de trei zile pe mare pentru a ajunge de la capitala Insulelor Marshall până la atolul (n.red.: insulă sau grup de insule în formă de inel, formate în mările calde, din resturi de corali) Enewetak. Acesta din urmă a fost unul din cele două atoluri alese de Statele Unite pentru a testa arme nucleare după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aflat în interiorul Insulelor Marshall, cele mai „apropiate” locuri sunt Guam (la vest) şi Japonia (la nord), ambele la câteva mii de kilometri distanţă.
 
Între 1946 şi 1958, SUA au bombardat cu arme nucleare de 67 de ori Insulele Marshall, distrugerile provocate putând fi comparate cu o zonă lovită în fiecare zi, timp de 12 ani, cu o rachetă nucleară precum cea folosită la Hiroshima. Evacuarea forţată de atunci i-a schimbat pentru totdeauna pe localnici, care n-au ştiut că vor găsi radiaţii şi că se vor îmbolnăvi de cancer când se vor întoarce. Astăzi, oamenii se confruntă cu o altă problemă majoră – creşterea nivelului mării cauzate de schimbarea climatului.
 
O mare parte din pământul moştenit de oameni este contaminat cu plutoniu radioactiv, una dintre cele mai toxice substanţe cunoscute de om. Pentru locuitorii din Enewetak, plutoniul este cunoscut drept „otrava”.
 
Insulele Marshall FOTO Mashable
 
Brooke Takala-Abraham împreună cu soţul ei, Mores, fiii lor, o nepoată, două pisici, trei câini şi un camion au sosit din capitala Insulelor Marshall, Majuto, până pe principala insulă din Enewetak cu provizii pentru aproximativ 600 de persoane. Mores este descendentul unei familii de şefi de trib din Enewetak. Deşi Insulele Marshall sunt o republică democratică, sistemul de triburi, care atribuie şi drepturile de proprietate pentru terenuri pentru clanuri şi familii, joacă în continuare un rol semnificativ în viaţa de zi cu zi a localnicilor.
 
Venită cu ajutorul unei nave, familia s-a bucurat de o primire călduroasă din partea celor din Enewetak, care nu au mai fost vizitaţi de nimeni încă de la Crăciun. Brooke s-a mobilizat imediat după ce autorităţile din capitala Insulelor Marshall au declarat că nava de aprovizionare a guvernului s-a stricat, iar oamenii din Enewetak au rămas de multă vreme fără provizii.
 
Întrebată dacă nu-i este frică să-şi aducă copiii pe insula răvăşită de explozii nucleare, Brooke a menţionat că are reţineri, însă crede că răul se află deja în interiorul ei şi a soţului, acesta din urmă vrând să se întoarcă permanent în Enewetak.
 
De asemenea, femeia vrea să studieze pentru teza de doctora tradiţiile locale din zonă şi planifică să se adreseze Naţiunilor Unite privind nedreptăţile comise aici. „Cred că lumea a uitat ce s-a întâmplat aici. Au uitat că aici există o comunitate de oameni care locuieşte lângă cel mai mare sit de deşeuri nucleare din lume”, a adăugat Brooke.
 
„Bineînţeles că sunt speriată de radiaţii, dar este un compromis. Trebuie să ne întoarcem pentru a atrage atenţia lumii asupra Enewetak”, spunea aceasta înaintea călătoriei.
 
Brooke este primită de către localnici FOTO Mashable
 
În momentul în care căutau un teren pentru testarea bombelor atomice, atolul Enewetak a fost locul perfect de care americanii aveau nevoie, întrucât era slab populat şi departe de principalele linii de transport maritim. În timp ce presa din Statele Unite trata testele ca un spectacol la Hollywood, autorităţile, care n-au cerut permisiunea localnicilor, au evacuat oamenii. „Bătrânii au spus «nu», dar americanii au spus «haideţi»”, îşi aminteşte Takaji, care era un adolescent atunci. În vârstă de 78 de ani, acesta îşi aminteşte că atunci când au fost evacuaţi pe o barcă americană, cei 146 de localnici din Enewetak simţeau undele de şoc în timp ce de pe pământul lor se ridicau ciupercile nucleare.
 
La începutul lui 1970, localnicii au dorit să se întoarcă în Enewetak, fortând autorităţile americane să-i transporte. După mai multe eforturi, Statele Unite au cedat, iar între 1978 şi 1980 au iniţiat un program de repatriere în valoare de 100 de milioane de dolari în care au expediat militari americani pentru a face din atol un loc în care se poate locui din nou. După 33 de ani în exil, comunitatea s-a întors acasă, unde au descoperit că nimic nu mai era ca înainte. „Nu mai existau nuci de cocos, copaci... nimic...”, îşi aminteşte Takaji.
 

„Mormântul radioactiv”

Pe ţărmurile Enewetak se regăseşte acum domul Runit, un sit de deşeuri nucleare, care de ani de zile nu are nici măcar un semn de avertizare în jur. Singurele vietăţi sunt şobolanii şi păsările care îşi fac cuib în crăpăturile betonului.
 
Localnicii au numit locul  „mormântul”. Sub cei 18 centimetri de beton ai acestuia, se regăsesc tradiţiile uitate ale localnicilor, împreună cu resturile radioactive ale celor 43 de bombe care au fost testate aici. Mormântul, un crater al mai multor explozii cumulate, ascunde şi pământul radioactiv pe care militarii americani l-au adunat în anii ’80 pentru a curăţa atolul.
 
Împreună cu Takaji, Brooke a păşit pentru prima oară pe insuliţa unde se regăseşte domul, la aproximativ 24 de kilometri de centrul insulei Enewetak. Deşi a fost avertizată de echipajul bărcii să-şi pună o mască de protecţie, femeia le-a răspuns cu o întrebate:  „La ce m-ar ajuta? Am deja otrava în mine”.
 
Cercetătorii spun că domul prezintă deja scurgeri FOTO Mashable
 
Deoarece au rămas repede fără bani, autorităţile americane au întrerupt la un moment dat curăţarea insulelor. Totodată, domul nu a fost construit în ideea de a rezista în timp, ci a fost doar o soluţie temporară. Mashable subliniază că nu e o problemă de „dacă”, ci de „când” va urma ca domul să se spargă. 36 de ani mai târziu, SUA nu au venit cu nicio alternativă, iar din cauza creşterii nivelului mării domul a început deja să prezinte scurgeri.
 
Unele rapoarte ale oamenilor de ştiinţă sunt şi mai înfricoşătoare şi spun că nici nu mai contează dacă domul va crăpa, deoarece contaminarea din sedimentul lagunei o depăşeşte pe cea din interiorul mormântului. Un alt om de ştiinţă a confirmat informaţiile, concluzionând că în momentul în care militarii au curăţat insulele, nu au reuşit să depoziteze tot pământul contaminat.
 
Acum, cele 100 de case din Enewetak împart o maşină, cinci camionete şi un autobuz, singurele autovehicule care se găsesc pe insulă. Brooke încearcă să se adapteze la lipsa electricităţii în timp ce soţul acesteia recunoaşte că mutarea va fi grea, dar s-a întors acasă.
 
Singurul autobuz din Enewetak FOTO Mashable
 
Datorită celor patru decenii de „colonizare” nucleară, pe ţărmurile din Enewetak se regăsesc mai multe repere macabre. De la cilindri gigantici, devoraţi de rugină, la piscine olimpice goale şi resturi din pistele pentru avioane şi bombardiere. Singura legătură a insulei cu restul lumii reprezintă un router Wi-fi pentru internet care merge greu.
 
În ce priveşte solul, acesta este aproape inutilizabil. Doar trei din cele 40 de insuliţe din Enewetak sunt „sigure” de locuit. Takaji îşi aminteşte cum, în trecut, oamenii mergeau pe o insulă pentru a face rost de ouă, pe o alta pentru a face rost de carne de crab şi pe o alta pentru a aduna fructe. Acum, acest lucru este aproape imposibil, iar resursele de mâncare ale autorităţilor ajung aici doar de trei ori pe an, de fiecare dată cu întârziere.
 
De fiecare dată când vine un taifun mai puternic pe malurile insulelor, bucăţi din trecut ies la suprafaţă şi se lovesc de nisip. Măşti de gaze americane, căşti ale piloţilor japonezi, sticle de Coca-Cola, toate se ridică de nicăieri.
 
La nici 30 de kilometri depărtare, localnicii sunt conştienţi că locuiesc lângă o bombă atomică cu ceas.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările