Cunoscut timp de decenii drept o destinaţie turistică, Egiptul a ieşit din umbra politică odată cu primăvara arabă. Protestele de stradă care au înlocuit dictatura viageră a lui Hosni Mubarak au demonstrat cât de superficială era liniştea oferită de regim şi cât de adânci erau neajunsurile socio-economice ale ţării faraonilor. Din acel moment,  Piaţa Tahrir a devenit termometrul schimbării care a zguduit spaţiul levantin.


Atenţia opiniei publice internaţionale priveşte mai puţin identitatea africană a statului egiptean şi se concentrează aproape exclusiv pe specificul trăsăturilor islamice. Însă, pe această din urmă dimensiune se derulează o serie de trepidaţii diplomatice cu o semnificaţie pe termen mai lung decât ceea ce se întâmplă în luptele de stradă dintre guvern şi opozanţi (fie ei laici ori fundamentalişti).


Parafrazând un vechi şi adevărat clişeu istoriografic, Nilul nu este numai un dar pentru Egipt, ci şi o servitute. Cel mai lung fluviu al planetei este împărţit de către unsprezece state central-est africane: TanzaniaUgandaRwandaBurundi, Republica Democrată Congo, KenyaEtiopiaEritreea Sudanul de SudSudan şi Egipt. În urma tratatului dintre Cairo şi Imperiul Britanic din 1959, debitul Nilului a fost împărţit între cele două părţi.


După destrămarea colonialismului, Sudanul şi Egiptul vor prelua partea leului (circa 80%), restul fiind divizat între restul naţiunilor riverane. De-a lungul timpului, încercări de a renegocia acordul din 1959 au existat, dar ele au rămas subsumate altor agende politice ale momentului şi amânate pentru altă zi. Printre iniţiativele instituţionalizate se pot enumera: Hydromet, Undugu, TECCONILE şi Iniţiativa Bazinului Nilului (NBI). Aceasta din urmă a fost creată în 1999  la Dar-El-Salaam, Tanzania.


Astăzi, pe măsură ce populaţia statelor riverane s-a înmulţit, nevoile hidrografice au crescut corespunzător. Cu o populaţie de circa 80 de milioane de locuitori, Etiopia se afirmă ca noul hegemon al coastei est-africane şi doreşte renegocierea cotelor. În ultimii zece ani, cel puţin, regimul (semi)dictatorial al defunctului premier Meles Zenawi a reuşit o creştere de 10% anual şi o politică neoliberală favorabilă investiţiilor.


Autorul acestor rânduri îşi aminteşte o discuţie cu un masterand etiopian în Belgia, care deplângea exproprierile mai mult sau mai puţin forţate de terenuri şi sărăcirea fermierilor în urma procesului. 


De asemenea, Addis Abebba a jucat şi rolul de aliat de nădejde în lupta contra terorismului, trupele sale ţinându-i în şah pe fundamentaliştii somalezi timp de trei ani de zile (2006-2009). Cu asemenea atuuri, atât Zenawi, cât şi succesorul său, Hailemariam Desalegn, îndrăznesc să joace rolul de „sindicat al riveranilor” oprimaţi de  perceputa întâietate egipteană.


Aşadar, în 2010, Etiopia, Kenya, Uganda, Rwanda şi Tanzania au creat Acordul Cadru de Cooperare în Bazinul Nilului (Nile Basin Cooperative Framework Agreement). Etiopia, mai ales, doreşte construirea celui mai mare baraj hidroelectric din Africa: Grand Ethiopian Renaissance Dam (GERD) ce va fi situat pe Nilul albastru la 40 de kilometri de graniţa cu Sudanul şi va produce 6.000 MW putere electrică. Finalizarea este estimată în 2017. 


Deşi măcinate de chestiuni domestice, elitele de la Cairo s-au opus proiectului invocând dezavantajele ce revin poporului egiptean - popor obligat să trăiască într-o climă aridă, deşertică prin comparaţie cu riveranele din sud care beneficiază de un fond forestier şi precipitaţii mult mai bogate.


GERD este finanţat din banii Băncii Mondiale şi de investiţiile chineze. Băncile chineze ar fi oferit circa 1,8 mld$ până în acest moment pentru mai multe proiecte hidrologice din zona Africii răsăritene.

Sinificarea continentului negru nu face însă pe toată lumea fericită. Printre opozanţi se numără atât dizidenţii sau diaspora etiopiană, care invocă mai sus menţionatele dislocări rurale, cât şi statele vecine, precum Kenya. Deja proiectul barajului Oromo III de pe râul omonim a dezrădăcinat 500.000 de ţărani etiopieni.


Pentru a rezolva diferendele, reprezentanţii Egiptului, Sudanului şi Etiopiei s-au întâlnit la Khartoum pe 4 noiembrie 2013 pentru a încerca să ajungă la o concluzie comună. Chiar dacă iniţial ministrul egiptean al apei, Mohammed Abdel Moteleb, emitea un discurs cooperant, pozitiv, în cele din urmă părţile nu au putut ajunge la acelaşi numitor în privinţa creării unui comitet care să studieze efectele ce derivă din noul Acord al Nilului şi al ridicării barajului GERD.


Ca urmare a nemulţumirii crescânde a lui Moteleb, Sudanul s-a raliat poziţiei etiopiene, iar tratativele au fost suspendate. Mai aproape de prezent, o întrunire bilaterală la nivel mai înalt între prim-ministrul Desalegn şi preşedintele interimar al Egiptului, Adly Mansour, nu a făcut decât să confirme dezacordul fără a adăuga vreo soluţie.


Rămâne de urmărit care vor fi evoluţiile din Africa pe această temă.


Articol redactat de Silviu Petre, dr. în Relaţii Internaţionale, cercetător în cadrul Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice şi colaborator al portalului Geopolitics.ro, editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale). Puteţi citi analizele geopolitice publicate pe Geopolitics.ro aici.