Ciocnirea Macron-Trump: „Yankees go home!“. „Ne luăm şi morţii acasă?“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Donald Trump, Angela Merkel şi Emmanuel Macron FOTO EPA - EFE
Donald Trump, Angela Merkel şi Emmanuel Macron FOTO EPA - EFE

Sfârşitul săptămânii trecute a marcat una dintre cele mai negre pagini ale evoluţiei Europei şi a Occidentului în ultimii ani. Una din cele mai mari temeri ale României, ca a oricărui alt stat din Estul Europei, nou intrat în Occident după prăbuşirea Zidului Berlinului, a fost întotdeauna să nu trebuiască vreodată să aleagă între doi dintre principalii piloni ai securităţii sale: SUA şi Europa.

Respectiv între NATO şi UE. Ei bine, ultimele controverse declanşate cu ocazia sărbătorii Centenarului sfârşitului Primului Război Mondial par să apropie o asemenea perspectivă.

Schimbul de replici dintre Emmanuel Macron şi Donald Trump, prin intermediul mass media şi al Twitter a sunat precum în controversata butadă Yankee go home! Fără subtilitatea momentului, deşi marchează jignirea supremă, chiar faptul că a fost insultat, Preşedintele American nu a dat replica distrugătoare şi definitivă care aparţine... Ne luăm şi morţii acasă?

Pentru că Franţa şi Europa întreagă are o datorie faţă de America, cea care a sărit de două ori, în două războaie mondiale, să o apere, cu viaţa soldaţilor americani. Şi dacă altădată legătura cu Continentul leagăn al americanismului, conta mai mult, azi lumea se mută spre Pacific şi numărul cetăţenilor americani de origine non-europeană îl depăşeşte sensibil pe cel al americanilor cu strămoşi pe continent. De unde posibila abandonare mai simplă a acestei perspective, de a sprijini şi în viitor Europa, pe tendinţe izolaţioniste sau pragmatice ce prioritizează alte surse de ameninţare din Pacific.

Iar controversa vine după reuniunea de la Paris în care 10 state europene merg înainte cu Iniţiativa de Intervenţie Europeană şi Armata Europeană a lui Emmanuel Macron, un proiect rămas controversat şi care ameninţă atât relaţia Transatlantică, NATO, relaţia cu SUA, cât şi unitatea europeană. Şi cum rezultatul reuniunii a fost plasarea regretabilă şi nepotrivită de către preşedintele Macron a Statelor Unite între puterile majore care ar afecta securitatea europeană alături de Rusia şi China, perspectiva momentului unei probabile posibile alegeri între SUA şi Europa pare să se apropie. Coşmarul statelor nou intrate în Occident.


Emmanuel Macron şi Donald Trump FOTO Getty Images

Trump si Macron FOTO Getty Images

Datoria Franţei şi a Europei faţă de Statele Unite

Ceremoniile Centenarului încheierii Primului Război Mondial au fost spaţiul de manifestare al unei controversate ciocniri ai cărei protagonişti au fost Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron şi cel al Statelor Unite, Donald Trump. Deşi altfel prieteni şi apropiaţi, incomparabil mai mult decât recea relaţie Trump-Merkel care nu are nici o chimie, cei doi şefi de state au reuşit să facă cel mai neplăcut moment înaintea ceremoniilor oficiale, deşi ulterior s-au întâlnit şi s-au conciliat.

Semnalul a fost dat de către preşedintele Franţei care, într-un interviu, a taxat dorinţa SUA de a se retrage din Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie – INF, susţinând că e un fapt care ar expune Europa rachetelor de această factură ale Rusiei, continentul european fiind cel în raza de acţiune a acestor arme. Pe de altă parte, Preşedintele Franţei a ignorat complet că ameninţarea nu e retragerea americanilor, cât faptul că Rusia are şi produce deja rachetele ce nu respectă tratatul în cauză şi că nu Washingtonul ar lansa un asemenea atac în discuţie, ci Moscova. Despre care declaraţia nu face referire proporţională.

Pe de altă parte, Preşedintele Franţei a adăugat Statele Unite la inamicii Europei alături de Rusia şi China, în tentativa sa de a argumenta şi susţine ideea Armatei Europene independentă de NATO.

„Europenii nu vor fi apăraţi dacă nu se decide constituirea unei armate europene adevărate. Faţă de Rusia, care este la frontierele noastre şi care a arătat că poate fi ameninţătoare (...), trebuie să avem o Europă care să se apere singură mai mult, fără să depindă doar de Statele Unite şi într-o manieră mai suverană.“

„Puteri autoritare care reapar şi se reînarmează la graniţele Europei“ determină necesitatea la apărare faţă de „China, Rusia şi chiar faţă de Statele Unite ale Americii“, mai susţine Macron, evocând decizia Washingtonului de a se retrage din tratatul INF: „Cine este din aceasta victima principală? Europa şi securitatea sa“.

După această afirmaţie, Preşedintele american Donald Trump a numit drept „foarte jignitor“ ca omologul său francez Emmanuel Macron să sugereze că Europa ar trebui să-şi creeze propria armată pentru a se proteja de duşmani potenţiali, inclusiv SUA. „Poate că Europa ar trebui mai întâi să-şi achite contribuţia corectă faţă de NATO, pe care Statele Unite o subvenţionează foarte mult“, a scris Trump pe Twitter de îndată ce a ajuns în Franţa unde s-a întâlnit ulterior cu omologul său francez, Macron. Aşa au început ceremoniile Centenarului încheierii Primului Război Mondial.

Franţa poate avea ambiţii deosebite, mai ales că, după Brexit, rămâne singurul stat membru al UE ce deţine arma atomică şi e membru permanent în Consiliul de Securitate. Un excepţionalism care o împinge să domine componenta militară a Europei şi să creeze o forţă care să rezolve problemele europene, preponderent franceze, în coloniile din Africa, sub imperiul potenţialelor ameninţări teroriste şi a instabilităţii ce determină valuri de migranţi. Totuşi, nu trebuie să uite, atunci când spune, cumva, americanilor să plece acasă, că aceştia nu pot să-şi ia şi morţii cu ei. Adică 116.516 morţi în Primul Război Mondial şi 276.655 morţi în Europa şi Bătăliile Europei în al Doilea Război Mondial. Iar replica privind potenţialul duşman american de care Europa ar trebui să se apere pentru că SUA se retrage dintr-un tratat este complet nepotrivită, nelalocul ei, şi sigur nefericită cu această ocazie şi, în fapt, cu orice ocazie.

Şi aici nu vorbim despre celelalte contribuţii americane la reconstrucţia Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi la Planul Marshall, despre sprijinul pentru construcţia Europei Unite, Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi Euratom fiind fondate pentru a da un echilibru Europei şi un control reciproc, dar şi un instrument de creştere a încrederii vizând principalele elemente ale construcţiei industriale de arme pe continent. Aceasta a fost raţiunea strategică şi Statele Unite au fost principalul motor al creării Europei Unite.

O armată europeană care să nu dubleze şi să nu slăbească Alianţa, cu misiuni distincte convenite la nivel european dincolo de cele pe care le asumă NATO, e discutabilă, poate fi chiar acceptabilă, dar nu în detrimentul apărării aliate în faţa potenţialelor ameninţări militare venite din Est.

În egală măsură, istoria lipseşte în mod substanţial din evaluările preşedintelui Trump. SUA a impus controlul reciproc al elementelor fundamentale al producţiei de arme pe continent şi a asigurat apărarea Europei tocmai pentru a evita ca aici să se mai întâmple vreo nouă conflagraţie globală, care să absoarbă lumea întreagă, după cele două la care a fost nevoită America să intervină şi soldaţii americani să moară. SUA a considerat mai ieftin să menţină trupe şi baze mamut în Europa decât să vină ulterior şi să stingă focul, intervenind pe tărâm european într-un viitor conflict. E adevărat că raţiunea a fost împărţită cu nevoia apărării Occidentului şi valorilor democratice în faţa exportului de ideologie şi presiunii militare a Uniunii Sovietice. Dar a anunţa astăzi că statele europene trebuie să plătească pentru trecut e o greşeală în faţa unei alegeri conştiente americane, ce a venit cu propriile avantaje strategice.

Faptul că statele europene trebuie să-şi îmbunătăţească contribuţiile la finanţarea Alianţei Nord Atlantice e o abordare corectă. Când cineva te apără şi tu foloseşti resursele pentru dezvoltare şi ocuparea de pieţe în competiţie cu aliatul tău, e o situaţie incorectă. Aşa cum statele europene trebuie să-şi îmbunătăţească apărarea proprie în faţa potenţialelor ameninţări externe, în creştere în epoca turbulentă a reaşezărilor globale. Dar acest lucru nu înseamnă nici potenţiala retragere a Statelor Unite de pe continent, nici alungarea americanilor pe varianta clasică sovieto-rusă „americanii afară, Germania jos“, dar nici o armată separată europeană, distinctă de NATO, eventual îndreptată şi împotriva aliatului american, cum greşit s-a înţeles din afirmaţiile preşedintelui francez. O armată europeană care să nu dubleze şi să nu slăbească Alianţa, cu misiuni distincte convenite la nivel european dincolo de cele pe care le asumă NATO, e discutabilă, poate fi chiar acceptabilă, dar nu în detrimentul apărării aliate în faţa potenţialelor ameninţări militare venite din Est.


FOTO AFP

Armata europeana FOTO AFP

Alegerea fatală: UE versus NATO, SUA versus Europa. Distrugerea euro-atlantismului

Miercuri, la Paris, a avut loc o nouă reuniune şi o relansare a proiectului francez Iniţiativa Europeană de Intervenţie. Lansat iniţial ca o iniţiativă care viza o formulă de integrare militară avansată în cadrul cooperării structurate permanente (PeSCo) a Uniunii Europene în materie de apărare europeană şi re-lansat în luna iunie, noua variantă discutată miercuri, 7 noiembrie la Paris - înaintea episodului controversat al ciocnirii Macron-Trump din ajunul sărbătorii Centenarului încheierii Primului Război Mondial - menţionează că Iniţiativa Europeană de Intervenţie se va transforma „într-o coaliţie a armatelor europene cu scopul instituirii unei capacităţi de reacţie la crize, conform unui plan comun adoptat de nouă state membre ale UE, cel de-al 10-lea stat care se va alătura fiind Finlanda“.

În fapt, revenim la controversatul proiect al Armatei Europene, respins ca atare după momentul de reflecţie şi lansarea gândirii strategice pentru viitorul Europei, la 9 mai 2017, la Roma. Însă declaraţia finală de acolo este considerată de Macron drept nefiindu-i opozabilă pentru că el nu a fost parte a reuniunii, şi proiectul său merge înainte. Nu că nu ar avea sâmburele său de adevăr. Dar perspectiva afectează fundamental alte elemente strategice majore: unitatea Occidentului, relaţia transatlantică şi mai ales scindează Europa.

Deja în proiectul Macron nu participă decât un stat est-european, Estonia, Italia s-a retras din cauza controverselor şi a rezervelor de duplicare şi contradicţie cu NATO şi UE-PESCO, în timp ce Germania, deşi parte, are rezerve solide faţă de angrenarea sa într-un proiect ce implică participări ale militarilor săi în afara teritoriului european şi pentru că poate afecta proiectele europene, mai mult, pentru că include Marea Britanie, care va ieşi din UE la 29 martie 2019.

Iniţiativa de Intervenţie Europeană, forma prealabilă a proiectului denumit în continuare de Macron Armata Europeană, riscă să arunce în aer atât Europa, Uniunea Europeană şi proiectele sale de întărire militară, cât şi NATO, Alianţa cu Statele Unite. Mai ales după controversatele afirmaţii ale Preşedintelui Macron, care citează Statele Unite alături de Rusia şi China ca potenţiale mari puteri ameninţătoare ce ar determina nevoia unei Armate Europene.

Şi Estul European, ca şi celelalte state europene, să fie puse să aleagă: NATO sau UE, SUA sau Europa? Cel mai mare coşmar al României şi al statelor nou intrate în lumea Occidentală după prăbuşirea Zidului Berlinului.

Punctul interesant este angrenarea Marii Britanii într-un proiect militar comun european, dar şi ideea unei construcţii „de rezervă“ ca să preîntâmpine momentul în care, eventual, Statele Unite s-ar retrage complet din Europa. O idee de aplicat pentru orice strateg care gândeşte şi planul B sau C pentru apărarea propriului stat şi al Europei. Însă care nu se afirmă niciodată public, ignorând Unitatea Occidentului, legătura transatlantică şi menţinerea indisolubilă a parteneriatului cu SUA. Cu atât mai mult cu cât Europa nu are azi capabilităţile şi posibilitatea nu numai să se apere singură, dar nici să conducă operaţiuni majore la distanţă strategică, fără sprijinul capabilităţilor americane.

De fapt, aici rezidă principala controversă a proiectului Armatei Europene a lui Macron: el dublează capabilităţile NATO şi chiar pe cele ale UE/PESCO, în condiţiile în care investiţiile statelor europene în Apărare sunt încă modeste şi departe de 2% din PIB necesare propriei apărări. Darămite unei formule de apărare de rezervă, fără Statele Unite. Deci primul pas ar fi ca fiecare stat european să-şi crească capabilităţile pentru propria apărare, apoi să discutăm dacă aceste capabilităţi sunt livrabile sau angajabile mai întâi la nivel NATO, pentru operaţiunile Aliate, apoi pentru UE/PESCO şi, în fine, pentru operaţiunile Iniţiativei de Intervenţie Europeană a Franţei, respectiv pentru varianta Armatei Europene.

Prioritizarea spaţiului şi angajamentului în care vine utilizată forţa individuală a statelor e o chesiune de viitor şi clar controversată. Ea ar presupune, în fapt, chiar o creştere a bugetului armatelor la 3% din PIB, pentru ca 1% să fie destinat operaţiunilor separate europene pe care şi le doreşte Franţa. O asemenea perspectivă este greu acceptabilă, de unde şi preocuparea că presiunea se va duce pe aceleaşi capabilităţi militare şi armate naţionale, cu aceeaşi finanţare, dar deja împărţite pe misiuni distincte Aliate, Europene sau de intervenţie în crizele terţe identificate de Franţa - în fostele colonii, cu precădere. Prioritizarea aceasta poate deveni competitivă şi poate duce la scindarea coeziunii transatlantice, ba chiar europene, de unde rezervele majore pentru acest proiect.

Nu mai vorbim despre faptul că nici o treime din membrii UE nu a achiesat şi nu a intrat în IIE (EI2, denumirea prescurtată). Şi aici diferenţele pot duce la controverse şi scindări. Totuşi nu trebuie uitat că proiectul este unul cu care Emmanuel Macron a câştigat alegerile în Franţa şi marchează un punct de mândrie şi de onoare al Franţei, preeminente militar la nivel european.

Însă eventuala contrapondere cu NATO, cu aliatul american şi o eventuală ambiţie excesivă şi neproductivă poate împinge spre un deznodământ de care s-a temut vestul Europei la lansarea iniţiativei Bucureşti 9 şi Iniţiativa Celor Trei Mări, adică o relaţie privilegiată şi alianţă a SUA cu Noua Europă, lăsând Vechea Europă deoparte. O rivalitate crescută Franţa-Statele Unite poate duce fie la retragerea SUA din Europa, fie la varianta scindării Europei pe vechile linii ale lui Robert Kagan. Şi Estul European, ca şi celelalte state europene, să fie puse să aleagă: NATO sau UE, SUA sau Europa? Cel mai mare coşmar al României şi al statelor nou intrate în lumea Occidentală după prăbuşirea Zidului Berlinului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite