A-l cunoaşte şi înţelege mai bine înseamnă, în primul rând, a încerca să te apropii de istoria recentă a statului Israel, de viaţa sa politică.

Personalitate de excepţie, controversat, admirat, criticat, Ariel Sharon a lăsat urme adânci în istoria ţării sale. Ostaş şi comandant de excepţie, om politic, prezent în prima linie a politicii israeliene timp de trei decenii, Sharon s-a impus ca o prezenţă ce a atras atenţia.

Dacă ar fi să găsim o caracterizare, într-un singur cuvânt, pentru Sharon este acea de „€œputernic“.  Omul puternic, fermierul, ce îşi îngrija la vârstă înaintată oile, bine ancorat, la propriu şi la figurat în solul israelian. La fel de priceput în cultivarea pământului fermei sale, dar şi în „€˜echilibristica“ atât de complicată a politicii israeliene. Era denumit buldozerul şi nimic nu i se potrivea mai bine. Mulţi politicieni israelieni, poate în special din propria formaţiune politică, au simţit forţa buldozerului. Ultimul, este „acrobatul“ politicii israeliene, Benjamin Netanyahu, spulberat de „œbuldozerul” Ariel, în lupta pentru şefia partidului Likud, în 2002.  


Benjamin Netanyahu, la înmormântarea lui Sharon FOTO Reuters

Greu, chiar imposibil de aflat cine era adevăratul Ariel. Diversele ipostaze ale generalului, devenit politician, se suprapun, se completează, se contrazic! Greu de decis, când a fost mai autentic şi implicit care este „€œmoştenirea” lui Ariel Sharon. Pentru unii, Sharon era comandantul ce îşi iubea şi era iubit de ostaşii săi, strategul, care iniţiază, în 1973, în timpul războiului de Yom-Kipur, un marş nebunesc, ce străpunge liniile inamicului egiptean şi schimbă radical mersul unui război ce nu începuse favorabil pentru Israel. Dar, ar mai trebui adăugat un fapt, ce este departe de a fi un amănunt: marşul victorios era o iniţiativă personală, realizată printr-un nepermis act de insubordonare faţă de Marele Stat Major. Dar cine să-i judece pe învingători? 

În politică, Sharon este un actor important în formarea partidului Likud, prin unificarea unor formaţii de centru-dreapta în jurul partidului Heruth în 1974, dar tot el, în 2003, părăseşte, împreună cu un grup foarte important de fideli, partidul şi înfiinţează un nou partid, Kadima. Aici el reuşeşte să reunească un număr important de personalităţi, de primă mărime, din cele două mari partide israeliene: Likud şi Partidul Muncii. Kadima avea să devină, pentru moment, cel mai puternic partid israelian. Iar declinul său rapid este legat, în primul rând, de dispariţia bruscă din viaţă publică a lui Ariel Sharon.

Mulţi s-au întrebat şi nu au putut explica de ce Sharon părăseşte partidul Likud, la a cărui întemeiere a avut un rol determinant. Şi aceasta în momentul în care era şeful partidului. Greu de răspuns atunci. Dar, mai uşor de explicat astăzi. Poate, politicianul versat, care era Sharon a văzut încă din 2003, procesul ce astăzi s-a clarificat.  Partidul lui Beghin şi Sharon a devenit, treptat, formaţia politică a extremei drepte, a coloniştilor din teritorii, dominat de un anume naţionalism mistic, străin de partidul înfiinţat în 1974. Sigur, Likud-ul a fost intodeauna de dreapta, naţionalist, dar în limitele unor tradiţii ale Mişcării Sioniste şi mai presus de toate, un partid secular. Sharon a părăsit un partid, care se transforma şi adopta valori, ce lui îi erau străine.

A doua insubordonare 

Tot în plan politic va rămâne în memoria colectivă, Ariel Sharon cel care, fiind ministru al Apărării, va reuşi să impună guvernului şi parlamentului, în 1982, acţiunea militară „€œPace în Galil“, care a fost primul război al Israelului, fără consens general din partea societăţii. Război, în care Sharon, cu sprijinul şefului de stat major, generalul Rafi Eitan (Raful), a încălcat decizia propriului guvern, ce limita acţiunea militară la 40 kilometri de graniţă. Armata israeliană a intrat în Beiruth, fără ca primul-ministru Menachem Beghin să fie informat.

Ca şi în 1973, e vorba de insubordonarea unui veşnic rebel, dar de data asta o insubordonare, care a aruncat Israelul, într-o situaţie politică gravă şi a născut un puternic clivaj în societatea israeliană. Războiul din Liban se va prelungi, sub diverse forme până în 2000, când Barak decide completa retragere din Liban.  În acelaşi context, Ariel Sharon avea să fie condamnat moral pentru lipsa de reacţie a armatei israeliene, ce nu a împiedicat vărsarea de sânge în taberele Sabra şi Shatila, în urma ciocnirilor între arabii creştini şi musulmani. O comisie de stat israeliană - comisia Kahana - avea să decidă că Ariel Sharon să nu mai deţină niciodată portofoliul Apărării. 

Şi iată-l pe Ariel Sharon, în 2003, prim-ministru, decide desfiinţarea aşezărilor israeliene din Fâşia Gaza. În atmosfera unor presiuni uriaşe de împotrivire, în special din partea foştilor aliaţi politici, Sharon conduce neclintit operaţiunea de părăsire a aşezărilor. Nu se sperie de gesturile isterice ale coloniştilor din aşezări, populaţie obişnuită să-şi impună punctul de vedere în faţă diverselor guverne, să sfideze statul şi instituţiile sale. Calm, fără să ridice vocea, dar cu o intransigenţă fără concesii, „buldozerul” a dus la bun sfârşit planul de desfiinţare a aşezărilor.

Pentru unii a părut ciudat, pentru că acelaşi Sharon a fost unul din cei ce au încurajat în anii '€˜70 şi '€˜80, planul de construcţie a aşezărilor din teritoriile ocupate. Cine priveşte însă atent, motivaţia lui Sharon din acei ani în  favoarea ridicării de aşezări, va vedea că aceasta este de două tipuri: unul de ordin militar, urmărind consolidarea securităţii în Israel, cu ajutorul aşezărilor, văzute ca baze de apărare şi un al doilea de ordin politico-ideologic. Sharon, ca şi alţi oameni de dreapta, nu credeau că este posibilă o schimbare radicală în mentalul politic al „€œcelorlalţi”.


Ariel Sharon, Yitzhak Rabin 1976 FOTO Reuters

În acea perioadă circula prin partidul Likud, formula: „€œMarea este aceeaşi mare, arabii aceiaşi arabi.“  Personal, consider că este o concepţie greşită, dar ţinând seama de complexitatea situaţiei din Orientul Mijlociu, inclusiv de numeroasele decepţii, ea poate fi înţeleasă. În 1993, premierul Rabin a sfidat această concepţie şi a ajuns la Acordul de la Oslo, având ca partener pe Yasser Arafat. Momentul a fost crucial în istoria relaţiilor Israelului cu vecinii săi, şi în acelaşi timp fundamental pentru receptarea de către societatea israeliană a problemei complexe a normalizării situaţiei din zonă. 

Niciodată, Ariel Sharon nu a invocat în favoarea acestor aşezări argumente de ordin mistic-mesianic. Aici este deosebirea dintre Ariel Sharon şi alţi oameni de dreapta! El sprijinea colonizarea, din raţiuni strategice şi politice şi nu prin invocarea dreptului „Marelui Israel”.  Personalitate laică, Ariel Sharon era departe de invocări de tip mistic.

Un ultim pas curajos

Privind din această perspectivă, schimbarea din 2003 este mai puţin ciudată. Sharon realizează că pentru binele ţării sale, trebuie făcut un pas curajos, chiar dacă, acest pas nu este popular în partidul şi în coaliţia de dreapta, ce îl sprijinea politic. Acest efort trebuia să uşureze tratativele de pace şi totodată să contribuie la însănătoşirea societăţii israeliene. Aceasta pierduse prea mult timp, energie, resurse materiale şi financiare pentru un proiect, care însemna şi o îndepărtare de marile valori ale Mişcării Sioniste şi ale Proclamaţiei de Independenţa, din mai 1948. 

Din acest unghi, Ariel Sharon poate fi apropiat de un alt mare ostaş, Yitzhak Rabin. Şi nu este întâmplător, că cei doi generali - adversari politici, dar oameni care se respectau - au ajuns la concluzii similare. Să amintim că Sharon a fost, în perioada 1974-1977, consilier pe probleme de securitate al premierului din epoca Yitzhak Rabin. În plus, să ne gândim la sensibilitatea unor oameni, care au trecut prin foc, şi şi-au plâns prietenii şi subordonaţii. Astfel de oameni ajung mai repede decât alţii să preţuiască viaţa şi implicit pacea. Cred că, în acest context, este interesant de reţinut că politicienii israelieni, legaţi de cele mai importante iniţiative de pace, provin din elita de comandă a armatei israeliene: Moshe Dayan, Yitzhak Rabin, Ehud Barak, Ariel Sharon. 

Nu am amintit decât câteva aspecte din bogata carieră a lui Ariel Sharon. Acum este rândul memoriei istorice să selecteze, să ordoneze diversele episoade. Fireşte, opţiunea este subiectivă, ea depinde de viziunea ideologică a celui ce rememorează.

Există un Sharon militar de excepţie, un politician carismatic şi activ, posesorul unui umor ce îi zdrobea pe adversari. Dar mai presus de toate, Sharon, cel care intră în Istoria Mare, este cel din 2004-2005, când decide şi duce la îndeplinire operaţiunea de retragere din Fâşia Gaza. Această decizie istorică îl aşează pe Sharon în rândul Oamenilor de Stat. Politicieni, mai buni sau mai puţini buni, sunt mulţi. La fel şi generali. Dar oameni de stat, care înţeleg interesele vitale ale poporului pe care îl conduc şi pun aceste interese mai presus de orişice, sunt foarte puţini! Ariel Sharon şi Yitzhak Rabin au înţeles aceste interese şi au acţionat, luându-şi toate riscurile politice. Rabin a plătit cu viaţa, şi cine ştie, dacă tensiunea nervoasă din timpul retragerii nu a provocat boala nemiloaasă a lui Sharon. Dr el dispare din viaţă publică ca un mare învingător. A sfidat preţul politic, a sfidat injuriile şi ameninţările! A sfidat riscul însingurării! Şi „buldozerul” a reuşit încă o dată. 

Se pune întrebarea când se va relua calea întreruptă a lui Rabin sau Sharon!? Va avea acest curaj Benjamin Netanyahu, premierul actual? Greu de spus, iar în acest moment, nu sunt semne optimiste.

Dar speranţa nu moare niciodată! Societatea israeliană este în aşteptarea reluării drumului către Pace!

PS. Cu un moment înainte de a trimite acest material, o ştire de presă anunţă dispariţia unei alte mari personalităţi a politicii israeliene: Shulamit Aloni. Personalitate fascinantă, lidera timp de decenii a unui partid de stânga, Ratz, transformat mai târziu, prin unificarea cu alte formaţiuni de stânga, în Meretz, Aloni lasă urme adânci în mentalul politic israelian.


FOTO Reuters

Voi reveni cu un medalion special pentru „prima doamnă” a stângii israeliene.