Alegerile prezidenţiale din Iran: ascensiunea principaliştilor, eşecul reformiştilor şi eterna incertitudine a negocierilor nucleare
0
Iranul va organiza alegeri prezidenţiale pe 18 iunie a. c. şi, în ciuda eforturilor considerabile ale autorităţilor, bătălia de la urne va fi una lipsită de vlagă. Marea majoritate a alegătorilor iranieni şi-au pierdut speranţa că votul lor ar putea face vreo diferenţă.
Participarea efectivă ar putea fi de până la 30%, comparativ cu cea de 73% înregistrată în 2017, atunci când alegătorii l-au preferat pe Hassan Rouhani în defavoarea lui Ebrahim Raisi, cel care pare a fi şi acum, la fel ca acum patru ani, preferatul liderului suprem Ali Khamenei.
Alegerile din Iran nu au îndeplinit niciodată standardele stabilite de democraţiile liberale occidentale. Cu toate acestea, procesul electoral din Iran a avut adesea o vibraţie rar întâlnită în Orientul Mijlociu. În ciuda limitărilor privind eligibilitatea şi discursul, pretendenţii care candidează împotriva stabilimentului teocratic al Republicii Islamice au câştigat alegerile în mai multe rânduri (Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami, Hassan Rouhani şi chiar Mahmoud Ahmadinejad dacă luăm în considerare faptul că discursurile sale aveau mai degrabă o nuanţă seculară decât una religioasă). Însă alegerile de anul acesta au potenţialul de a fi un punct de inflexiune în istoria post-revoluţionară a Iranului. Forţele politice ultraconsevatoare, legitimate şi împuternicite de politica de maximă presiune a fostei administraţii americane a lui Donald Trump, deţin acum majoritatea în Majlis (Parlamentul Iranian) şi s-au coagulat în jurul şefului sistemului judiciar, Ebrahim Raisi, descalificând din cursa prezidenţială orice candidat cu potenţial de a câştiga din tabăra reformaţilor.
Sursă: Iran International
Administraţiile occidentale, în special cea americană, analizează viitoarele alegeri din Iran din perspectiva negocierilor care au loc în această perioadă la Viena, cu privire la revenirea reciprocă a SUA şi a Republicii Islamice la respectarea deplină a termenilor acordului nuclear semnat în 2015 de P5 + 1 (SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie şi Germania) şi Iran, cunoscut şi sub numele de Joint Comprehenisve Plan of Action (JCPOA). Şansele ca negociatorii să ajungă la un consens înainte de 18 iunie sunt foarte mici, dar percepţia generală este că administraţia Biden doreşte să finalizeze discuţiile şi să creioneze o foaie de parcurs înainte ca guvernul lui Hassan Rouhani să îşi predea oficial mandatul în luna august, a. c. Unii experţi sunt de părere că un guvernul viitor, posibil alcătuit în exclusivitate din ultraconservatori, va mări numărul cererilor Iranului la masa negocierilor. Cu toate acestea, liderul suprem Ali Khamenei a stabilit parametrii pentru iniţiativele majore de politică externă, inclusiv cei privind acordul nuclear. Khamenei a declarat în mod ferm că Iranul va reveni la angajamentele asumate în temeiul JCPOA dacă şi SUA va face acest lucru. Obţinerea ridicării sancţiunilor americane rămâne în interesul tuturor facţiunilor politice din Iran, iar Raisi nu a dat niciun indiciu că ar modifica, dacă ar fi ales, semnificativ poziţia Iranului la negocierile de la Viena. Selecţia ministrului de externe al lui Ebrahim Raisi ar putea fi o figură mai puţin familiară administraţiilor occidentale decât este binecunoscutul Mohammad Javad Zarif, dar factorii de bază ai intenţiei Iranului de a ajunge la un acord cu administraţia Biden şi restul Marilor Puteri din Viena nu se vor schimba.
Alegerile prezidenţiale şi impactul acestora asupra erei post-Khamenei
Alegerile prezidenţiale iraniene au un tipar evident: moderaţii / reformiştii tind să câştige alegerile atunci când li se perminte să candideze iar conservatorii joacă rolul contestatarilor din opoziţie, încercând să submineze legitimitatea şi acţiunile celor mai proeminente şi promiţătoare figuri ale moderaţilor. Însă alegerile din acest an reprezintă cea mai transparentă încercare a conservatorilor din istoria modernă a Iranului nu doar de a-şi descalifica rivalii, ci de a-i îndepărta în totalitate din peisajul politic iranian.
În ultimii ani, mediul politico-social al Iranului a suferit o transformare considerabilă în relaţia dintre naţiune şi sistemul de conducere. Acesta este un nou capitol din viaţa Republicii Islamice, iar acest proces poate fi cel mai bine descris ca un divorţ emoţional al naţiunii. În practică, se manifestă ca o lipsă de participare politică şi socială, o mai mare nesupunere civilă, tulburări violente şi tulburări sociale. Toate aceste evenimente au condus la o participare minimă la votul pentru alegerea legislativului, favorizând astfel alegerea unei majorităţi istorice a ultraconservatorilor.
Mulţi iranieni care au votat în număr record pentru moderatul Hassan Rouhani în 2013 şi 2017 s-au declarat dezamăgiţi în timpul celui de-al doilea mandat al acestuia, pe fondul represiunilor guvernamentale violente, al declinului economic şi al eşecului lui Rouhani de a pune în aplicare reformele sociale şi politice promise. Decizia ministrului de externe Javad Zarif de a nu candida la funcţia de preşedinte, după atacuri grave împotriva lui din partea taberei conservatoare şi o mustrare venită din partea liderului suprem Khamenei, face mai puţin probabil ca această circumscripţie, în mare parte a clasei de mijloc, să se manifeste. Apatia şi furia naţionale faţă de regim - şi un posibil boicot al alegerilor din 18 iunie - au declanşat o dezbatere aprinsă între elitele politice. Principaliştii, facţiunea cea mai conservatoare a regimului, cred că performanţa slabă a guvernului Rouhani a jucat un rol semnificativ în crearea acestei situaţii. Cu toate acestea, moderaţii şi reformiştii, cei care susţin normalizarea relaţiilor cu SUA şi cu celelalte puteri occidentale precum şi reforma politicii interne, dau vina pe acţiunile Shūrā-ye Negahbān (Consiliul Gardienilor) - organismul ultraconservator care are sarcina de a supraveghea alegerile şi de a aproba candidaţii pentru cursa prezdenţială şi Majlis - pentru nemulţumirea societăţii, menţionând descalificarea pe scară largă a candidaţilor reformişti (subliniind adesea lipsa religiozităţii adecvate ca pretext). Cu toate acestea, realitatea este mai complexă.
Această complexitate nu este legată în mod particular de viitorul preşedinte care se va afla în fruntea Iranului şi a guvernului pentru următorii patru sau opt ani ci are un impact potenţial pentru următorii 20 de ani, fiind deja cunoscut faptul că în timpul mandatului următorului preşedinte va avea loc şi transferul de putere al Liderului Suprem. Decizia lui Ali Larijani de a candida a reprezentat cea mai bună şansă de a-l învinge pe Ebrahim Raisi pentru mulţi din tabăra moderată. Descalificarea sa sugerează acum că principalii poli de putere din Teheran se află într-o competiţie intensă între ei, diferitele grupuri şi facţiuni dorind să se poziţioneze cât mai bine, astfel încât să facă parte din structurile de putere care se vor coaliza în următoarele două decenii.
Chiar dacă instituţia Liderului Suprem beneficiază de un mare grad de putere şi influenţă, aceasta nu este absolută, aşa cum este, greşit percepută, de mulţi analişti şi observatori. Descalificarea de către Consiliul Gardienilor a lui Ali Larijani – în mod eronat prezentat de o parte a analiştilor ca fiind un moderat de bona fide, el fiind, în cel mai bun caz un aliat de necesitate al preşedintelui Rouhani – a reprezentat în realitate o subminare a autorităţii lui Khamenei, deoarece Larijani este un apropiat al acestuia, fiindu-i consilier şi reprezentant în diferite dosare internaţionale, cel mai recent pentru relaţia China-Iran, care s-a şi finalizat cu un acord economic pentru următorii 25 de ani. Este evident că atât Consiliul Gardienilor cât şi Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice (IRGC) încearcă să îşi consolideze poziţiile în interiorul sistemului de putere iranian astfel încât să aibă o influenţă majoră în procesul numirii succesorului lui Ali Khamenei.
Pentru tabăra reformistă candidatura lui Larijani ar fi reprezentat o opţiune pe care ar fi sprijinit-o şi datorită faptului că acesta şi-a declarat în mod deschis disponibilitatea pentru continuarea negocierilor de la Viena privind revenirea la conformitatea prevederilor din JCPOA. „Creşterea noastră economică nu a avut ritmul necesar pentru a rezolva problemele, în special cele ale tinerilor şi a şomajului”, a declarat Ali Larijani, fostul preşedinte al parlamentului iranian, într-un interviu recent. Însă în urma descalificării acestuia, moderaţii au declarat că nu vor sprijini niciun candidat, îndemnând populaţia să boicoteze aceste alegeri.
Ali Larijani, interviu pentru Khabaronline.
În timp ce Larijani şi-a exprimat sprijinul pentru negocierile cu Occidentul pentru ridicarea sancţiunilor şi potenţialul de a soluţiona disputele dincolo de problema nucleară, Ebrahim Raisi are opinii foarte diferite cu privire la cea mai bună abordare a SUA şi a regimului de presiune maximă impus de fosta administraţie americană. În urmă cu aproximativ două luni, Raisi declara: „În loc să căutăm negocieri cu inamicul, trebuie să rezolvăm problemele economice ale ţării prin gestionarea corectă a capacităţilor umane şi naturale ale ţării”.
Ebrahim Raisi: „În loc să negociem cu inamicul, să rezolvăm problemele economice”. Sursă Ensafnews.
Dar descalificarea lui Larijani şi a altor moderaţi şi reformişti proeminenţi din cursa prezidenţială din acest an, care i-a lăsat lui Raisi o cale practic de necontestat către preşedinţie, contează mult dincolo de dosarul nuclear. Reprezintă un punct de inflexiune în istoria politică a Republicii Islamice Iran. Ultraconservatorii cu viziuni autocratice şi puternic anti-americane încearcă în mod deschis să îşi îndepărteze rivalii moderaţi din
peisajul politic intern, scopul final fiind acela de a obţine şi de a-şi consolida puterea absolută. Scopul lor final ar putea fi acela de a-l învesti pe Raisi ca următorul Lider Suprem. Acest demers are însă şi un posibil efect pervers. Dacă Khamenei va emite un decret – având puterea de a o face – prin care să îi permită lui Ali Larijani să revină pe listele candidaţilor, sau dacă Abdolnaser Hemmati, un tehnocrat fără o bază politică naturală şi fost ambasador al Iranului în China va reuşi să intre într-un posibil tur doi cu Raisi (aceasta este procedura în cazul în care niciunul dintre candidaţi nu obţine majoritatea de 50% + 1), acesta din urmă s-ar putea să întâmpine unele dificultăţi în obţinerea victoriei. O eventuală nouă înfrângere, după cea din 2017 în faţa actualului preşedinte, i-ar bloca definitiv drumul spre instituţia Liderului Suprem. Alţi posibili candidaţi pentru a-i urma lui Khamenei sunt nepotul fondatorului Republicii Islamice, Hassan Khomeini, sau chiar fiul actualului Lider Suprem, Mojtaba Khamenei, care deocamdată rămâne în mare parte în culise, de unde controlează toate problemele legate de tatăl său. Asumarea de către Mojtaba a rolului de Lider Suprem ar fi un ecou al modelului califatului Abbassid, al treilea califat care a succedat profetului Mahomed, în care puterea a fost transmisă pe considerente ereditare.
Însă lista candidaţilor declaraţi eligibili în acest moment nu reprezintă nicio ameninţare pentru Raisi. Printre cei trei ultraconservatori se numără Alireza Zakani, un parlamentar şi oponent înflăcărat al acordului nuclear. Zakani a numit acordul drept „un cadavru urât mirositor” şi a făcut presiuni pentru punerea sub acuzare a lui Rouhani şi a tuturor oficialilor care încearcă să îmbunătăţească relaţiile Iranului cu Occidentul. Al doilea nume este cel al lui Saeed Jalili, care a ocupat funcţia de negociator pentru problematica nucleară în timpul administraţiei lui Mahmoud Ahmadinejad, criticându-i recent pe diplomaţii lui Rouhani pentru că au risipit puterea Iranului în diplomaţia cu Occidentul. Al treilea, Amir Hossein Ghazizadeh, i-a condamnat dur pe cei care „cred în Europa şi apără JCPOA”, considerând că modul prin care se poate salva ţara “este de a expulza spectrul de influenţă din interiorul regimului”.
Dintre cei trei candidaţi aprobaţi rămaşi, doi provin din tabăra moderată, dar se consideră că nu au genealogia politică necesară pentru a reprezenta o provocare serioasă la adresa lui Raisi. Unul dintre aceştia este eternul candidat la preşedinţie Mohsen Rezaee, fost comandant al IRGC, care a participat la alte patru campanii prezidenţiale nereuşite în trecut. Alţi doi moderaţi sunt actualul guvernator al Băncii Centrale, Abdonaser Hemmati, un tehnocrat fidel de acum al profund nepopularului Hassan Rouhani şi Mohsen Mehralizadeh, fost primar reformist al provinciei Isfahan, care a fost în mare parte în afara scenei politice pentru mulţi ani. Azar Mansoori, purtătorul de cuvânt al coaliţiei Frontului Reformist, spune că toţi candidaţii care au fost luaţi în considerare de reformişti au fost descalificaţi şi că nu susţin niciun alt candidat la aceste alegeri.
Amir Hossein Ghazizadeh, interviu pentru Mehr News Agency
Cursa prezidenţială şi odiseea negocierilor de la Viena
În prezent, cele mai importante probleme politice pentru Khamenei ar trebui să fie, mai întâi, stabilitatea regimului islamic şi o succesiune lină pentru poziţia de lider suprem. A doua prioritate ar fi succesul negocierilor nucleare cu SUA şi celelalte mari puteri, care să ducă la ridicarea sancţiunilor economice şi la redresarea economiei iraniene. Acum, că forţele moderate şi reformiste au fost slăbite în urma retragerii SUA din JCPOA şi a încălcărilor repetate ale prevederilor acestuia de către Iran, consecutive deciziei lui Donald Trump, este foarte probabil ca ultraconservatorii susţinuţi de IRGC, să adopte o poziţie mult mai intransigentă la masa negocierilor, în cazul în care până în august nu va fi stabiltă o foaie de parcurs pentru revenirea la conformitate.
Pentru SUA este esenţial ca în această perioadă să traseze toate liniile pe care le consideră necesare pentru revenirea la JCPOA deoarece ulterior îi va fi aproape imposibil să negocieze şi alte aspecte, cum a fi problema rachetelor balistice, a proxy-urilor regionale iraniene sau a ingerinţei Iranului în Liban, Siria, Irak sau în problema palestiniană. De asemenea, nu este exclus ca negocierile să aibă o finalitate până la predarea mandatului guvernului lui Hassan Rouhani, iar următoarea administraţie să îşi asume meritele unei posibile revigorări economice şi a potenţialei reintegrări a Iranului în sistemul internaţional.
Pentru stabilitatea Orientului Mijlociu şi resuscitarea acordului nuclear iranian, este de dorit ca un preşedinte moderat sau reformist să fie ales în alegerile prezidenţiale din 2021, posibilitate care în acest moment pare destul de improbabilă. Însă pentru a da o minimă şansă acestei opţiuni este necesar ca administraţia Rouhani să determine SUA să ridice unele dintre sancţiuni până în 18 iunie şi să obţină sprijinul poporului şi al liderului suprem Khamenei.
Cu toate acestea, chiar dacă Ebrahim Raisi este ales ca viitor preşedinte al Republicii Islamice Iran, ar fi prematur să ne temem de posibilitatea izbucnirii unui război sau să concluzionăm că nu există loc pentru dialog cu membrii unui nou guvern ancorat exclusiv în ideologia religioasă. O analiză a strategiei şi a acţiunilor militare ale IRGC relevă faptul că, în timp ce scopul principal al organizaţiei este de a asigura supravieţuirea regimului islamic, ei urmăresc o politică pragmatică de afişare a descurajării, evitând în acelaşi timp ciocniri militare inutile cu adversari precum SUA şi Israel. În plus, întrucât IRGC are numeroase companii sub umbrela sa, se crede că unele grupări din cadrul organizaţiei vor fi dispuse să negocieze cu Uniunea Europeană şi cu SUA pentru obţinerea unor beneficii economice.
Liderul Suprem al Iranului, Ali Khamenei, a declarat vineri că Teheranul doreşte acţiuni şi nu promisiuni din partea grupului P5 +1 pentru revigorarea acordului nuclear din 2015.
Teheranul şi grupul P5 + 1 se află în negocieri la Viena încă de la începutul lunii aprilie, părţile implicate sperând să readucă Washingtonul şi Teheranul în deplină conformitate cu acordul din care care fostul preşedinte american Donald Trump a retras SUA în mai 2018 şi a reimpus sancţinile asupra Iranului. Ca reacţie la acest nou set de sancţiuni, Teheranul şi-a refăcut stocurile de uraniu îmbogăţit, ajungând la o îmbogăţire de 60% şi instalând centrifuge avansate pentru a accelera producţia. Administraţia preşedintelui Biden a anunţat la scurt timp după preluarea mandatului că doreşte revenirea la JCPOA, ceea ce ar însemna şi ridicarea sancţiunilor secundare impuse de administraţia Trump. Criticii au spus că o astfel de mişcare ar oferi o amânare strategică Teheranului şi va încuraja acţiunile regionale ale Iranului. În timp ce trimisul UE care a coordonat discuţiile dintre Washington şi Teheran a declarat miercuri, 2 iunie a. c. că este posibil ca în următoarea rundă a negocierilor – cea de-a şasea – să se ajungă la termenii finali ai stabilirii unei foi de parcurs, alţi diplomaţi au declarat că cele mai dificile decizii urmează de acum încolo.
Oricare dintre aceste scenarii se va transpune în realitate, comunitatea internaţională trebuie să fie pregătită pentru necesitatea reorganizării negocierilor de la zero, cu grupuri a căror logică şi principii de acţiune diferă destul de mult de cele ale guvernelor moderate şi reformiste din Teheran.
*Ioana Constantin-Bercean este membru al Consiliului de Experţi LARICS.
Se încarcă comentariile...
