În atît de vorbăreaţa vară a anului 2018, campionii progresismului dau în brînci cu şperaclul în mînă, încercînd să forţeze umanitar uşa pe care intră în America şi Europa de vest coloane de migranţi.

De partea lor, capetele încoronate ale UE s-au adunat într-un Consiliu European, la Bruxelles pentru a fabrica hîrtiile care opresc migraţia pe aceleaşi hîrtii şi o îngăduie pe apă. Acordul a urmărit un singur lucru: să o scoată burcă imaculată pe Angela Merkel. Şi are un singur efect: evită, azi, falimentul Cancelarului german, pentru a garanta, mîine, dezastrul Europei. După cum se va vedea în paginile următoare ale manualului de istorie în care am intrat, marile minţi ratate ale elitelor europene cerşesc revolta populară, furia şi, în cele din urmă, fascismul cu care speră, prosteşte, că se vor legitima.

Singura ocupaţie serioasă a acestui sezon care refuză să îşi ia pastilele e circul global al Cupei Mondiale din Rusia. Putin a dat lovitura de începere a reabilitării publice ruseşti, cu o operaţie de PR care cere exact cinci săptămîni. În urma ei rămâne, inevitabil, concluzia după care, citînd din viitoarele declaraţii ale turiştilor: Rusia e o ţară normală şi primitoare, oamenii sînt amabili şi nu îşi dau uniforma pe faţă, la hotel apa curge din robinet de sus în jos iar criticii ar trebui să îşi bage minţile în cap. Asta era previzibil. În fond, Cupa Mondială a fost făcută cadou Rusiei tocmai cu acest scop şi fără un scîncet german sau vest-european de protest. Dovadă clară că Trump e omul lui Putin.

Şi mai în sfîrşit, cea mai de seamă ştire a acestei veri care refuză să îşi ia pastilele pentru că preferă intravenoasele, spune că ghicitul în fotbal a devenit o ştiinţă respectabilă. Atenţie, totuşi, la simbolistica ieftină, de tip: panzerele germane s-au dezintegrat în stepa rusă, surprinse de un contraatac asiatic! Vom mai putea vreodată scoate istoria din încercuirea clişeelor? Fotbalul e, printre altele, cea mai fertilă şi mai stupidă formă de dezangajare cerebrală colectivă, dar acest mic detaliu penibil pentru umanitate nu trebuie să ne facă insensibili la curenţii de adîncime.

Germania a fost eliminată, curînd după cazare, de la Cupa Mondială pe care urma să o inspecteze sever şi să o cîştige fără împotrivire. Cu excepţia regretabilelor aventuri nemţeşti în arta culinară, nimic nu vorbeşte mai mult despre vocaţia germană a dezastrului decît episodul straniu de la Cupa Mondială.

Germania a fost, evident, răpusă de o maladie internă. Cine joacă împotriva sud-coreenilor şi ratează, vreme 90 de minute, lovituri cu tunul în ţinte aşezate la 2 metri e blocat. Nu poate.

Cine vrea o explicaţie simplă ca un haiku pictat cu mătura poate cita apariţia fabuloasă a lui Manuel Neuer, la 70 de metri de propria poartă şi la ani lumină de bunul simţ. Mulţi vor vedea aici influenţa şcolii de exhibiţionism intelectual Guardiola. Posibil. Totuşi, mişcarea iraţională a lui Neuer e mai aproape de fanatismul bine intenţionat la care Germania e neîntrecută. Adăugaţi-l pe Thomas Muller întrebînd arbitrul, cu toată seriozitatea, cîte zeci de secunde mai sînt de jucat. Germania tocmai fusese eliminată de la Cupa Mondială şi Muller pregătea o revenire şi o victorie perfect post-mortem. De unde acest dar şi blestem după care catastrofa finală şi evidentă pentru toţi ceilalţi e un prilej de muncă şi consecvenţă pentru germani?

Să lăsăm geometriei abisale paralelele istorice dureroase şi incurabile. Marele şoc german are şi explicaţii perfect citabile în public.

Germania a fost, evident, răpusă de o maladie internă. Cine joacă împotriva sud-coreenilor şi ratează, vreme 90 de minute, lovituri cu tunul în ţinte aşezate la 2 metri e blocat. Nu poate. Are un „pause” apăsat pe claviatura din care a fost scoasă tasta de „forward”. Operaţia a început demult şi a presupus, după vechiul obicei german, un preambul grandios.

În 2014, la capătul celui mai smintit meci din istoria Cupei Mondiale, Germania vaporiza Brazilia. 7-1. În Brazilia. Rezultatul a fost o corecţie amabilă. Cine n-a uitat evenimentele brutale de la Belo Horizonte, ştie că scorul final trebuia să urce până la 10-0 şi, chiar, un pic peste. Mai puţin cunoscut, dar esenţial, e că în analiza de după meci, staff-ul tehnic a imputat naţionalei germane o scădere de ritm care a permis, în ultimul minut de joc, golul brazilian.

Se spune că singura obiecţie ar fi venit, atunci, de la psihologul lotului - Fr. Nietzsche. El ar fi murmurat, nebăgat în seamă: german, prea german!

2014, anul acelui 7-1 ca un viol vizat la tribunal, ţinea de vremuri neverosimile: Germania şi mistica Merkel păreau cea mai bună idee de la amnarul de cremene încoace. Reveria timpurilor merkeliene domina lumea. Cancelarul german îşi putea permite orice şi, cînd ocazia deciziei catastrofice a apărut, Merkel n-a ezitat. Un milion de migranţi au fost admişi în Germania unde au semnat un maldăr de acte de deces: era Merkel, spaţiul Schengen şi, cireaşă pe tortul de pe eşafod, Uniunea Europeană.

Transferul de populaţii continuă şi, prin el, degradarea mitului Merkel e asigurată. Acasă, Merkel e prizoniera Ministrului de Interne Seehofer, liderul bavarezilor făcuţi preş de viitura cu migranţi. Pe scena europeană, Merkel e sub escortă italiană. Iar asta nu e tocmai o noutate.

În 2006, pe cînd suferea din plin de sindromul Regina Europei, Merkel l-a convocat pentru un uber-perdaf pe Jurgen Klinsmann. Antrenorul naţionalei germane îndrăznise să piardă în faţa Italiei, viitoarea Campioană Mondială. Klinsmann a înghiţit, dar Merkel dovedise cu nu pricepe nimic din Italia. Cea mai nouă angoasă a Cancelarului german se numeşte Giuseppe Conte, are funcţia de Prim Ministru al Italiei şi refuză să îşi transforme ţara în depozit de şomeri înmulţiţi de criteriile zonei euro şi vînturaţi de migranţi.

Asta nu înseamnă că Germania nu avea voie să bată Brazilia, în 2014, cu orice multiplu de zece. Înseamnă, însă, că toată suflarea socială, politică şi sportivă germană a petrecut următorii ani într-un delir de suficienţă fără recurs. Ca de obicei, toate circumstanţele s-au adunat de pe la casele lor şi au dat o mînă lungă de ajutor orbirii. Germania a cîştigat toate cele 10 meciuri din calificări şi s-a înfăţişat în Rusia trăgînd după ea un catafalc bine camuflat în car alegoric. Psihologia şi istoria îşi făcuseră treaba. Apoteoticul 2014, lăsa loc de vremuri besmeticie.

Consecvenţa germană presupune, în mod logic, utilizarea metodelor şi persoanelor respinse sau depăşite de realitate. Precum în fotbal, aşa şi pe pămînt.

Mai întîi, oricît ar protesta bunii noştri prieteni progresişti sprijiniţi în lopeţile cu care vor să îngroape legile firii, Germania s-a fracturat. La naţională, nucleul Gundogan-Ozil a găsit zglobiu că se poate prezenta la Istanbul pentru o întîlnire cu Erdogan. Preşedintele nostru - cum au reuşit să-i spună cei doi cetăţeni germani cu gîndire patriotică de kebaby. Toată lumea a negat că vestiarul naţionalei germane e în fierbere, dar asta doar pentru că prea mulţi presupun că au în faţă un public nătîng.

Apoi, după trei campionate europene, două mondiale şi 12 ani de domnie, Jurgen Klinsmann a încetat să mai fie un antrenor respectat şi a devenit principalul adept al lui Joachim Low. Germania s-a ales, astfel, pe gratis, cu un antrenor fidel anului 2014 şi nucleului care a reuşit să creeze, atunci, impresia de eternitate. Manuel Neuer şi-a fracturat a doua oară laba piciorului, dar a fost selecţionat de Low, după nouă luni fără fotbal. La timp pentru rătăcirea din faţa careului sud-coreean. Consecvenţa germană presupune, în mod logic, utilizarea metodelor şi persoanelor respinse sau depăşite de realitate. Precum în fotbal, aşa şi pe pămînt.

Ce e de înţeles e mai apocaliptic decît pare: Germania s-a eliminat singură. Fabula fotbalistică spune, mai departe, că despre Argentina şi Messi se poate scrie o carte care nu trebuie publicată în spaniolă. Că Uruguay, o forţă gravă subestimată, va juca, vineri, o finală antedatată împotriva Franţei.

Şi că Merkel va retrograda curînd, dar are o ultimă ambiţie: să coborîm, împreună, în diviziile inferioare. Fără întoarcere.