Exclusiv Ceaușescu, Georgescu și Maduro: lecțiile țării care a ajuns la sapă de lemn deși are cel mai mare zăcământ de petrol din lume
0Venezuela lui Maduro și România lui Ceaușescu ne arată ce se întâmplă când liderii populiști autoritari pun mâna pe putere. Comparând aceste regimuri, profesoara Caterina Preda ne explică cum a ajuns Venezuela la sapă de lemn și avertizează asupra populismului care promite „marea cu sarea”.
Pentru cei mai mulți dintre români, Venezuela este redusă la câteva stereotipuri – dictatură, petrol, sărăcie, trafic de droguri – care spun prea puțin despre cum a ajuns una dintre cele mai bogate și mai stabile democrații ale Americii Latine să producă, într-un interval scurt, cel mai mare exod din istoria regiunii. Ce se pierde din vedere este tocmai această poveste a degradării lente: o democrație imperfectă, dar funcțională, erodată din interior de populism, clientelism și ideologie, până la prăbușirea instituțiilor și a vieții cotidiene.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Caterina Preda, politolog, profesor universitar în cadrul Departamentului de Științe Politice al Universității din București, specializată în America Latină, artă și politică, tranziții la democrație și consolidare democratică în Europa de Est și America de Sud, desface, strat cu strat, miturile despre Venezuela și explică mecanismele prin care chavismul a transformat bogăția petrolieră într-o formă de dependență politică, iar programele sociale într-un instrument de control. De la naționalizările masive și distrugerea capacității economice până la eliminarea opoziției, dispariția presei și amestecul dintre putere, armată și traficul de droguri, interviul urmărește nu doar cronologia unui eșec de stat, ci și logica lui internă.
Venezuela sub Maduro și România comunistă sub Ceaușescu arată cum centralizarea puterii, clientelismul și controlul statului asupra economiei duc la sărăcie și suferință. Nostalgia pentru Ceaușescu și discursurile populiste ale lui Georgescu riscă să repete aceleași erori. Naționalizarea companiilor, soluție aleasă de Madură, Ceaușescu și prezentată ca salvatoare de Călin Georgescu este o rețetă sigură pentru faliment.
Comparațiile cu România comunistă, cu miturile naționalizării și cu tentația liderului „salvator“ sunt aduse în discuție având contextul unui trecut care arată cât de subțire este linia dintre promisiunea egalității și sărăcia generalizată. Caterina Preda explică cum Venezuela a devenit o lecție despre fragilitatea democrației, despre costurile iluziei autarhice și despre felul în care ideologia, atunci când nu mai acceptă limite și opoziție, ajunge inevitabil să se întoarcă împotriva propriilor cetățeni.
„Weekend Adevărul“: Care credeți că sunt lucrurile mai puțin cunoscute în România despre Venezuela și ar trebui să fie cunoscute?
Caterina Preda: Mi se pare că, de fapt, nu există o cunoaștere foarte solidă a Venezuelei. Este cumva pusă la pachet cu toată America de Sud. Și astfel apar stereotipurile clasice: dominația dictaturilor, droguri, sărăcie, inegalitate. Însă aceste stereotipuri pot fi demontate. De exemplu, Venezuela a fost timp de câteva decenii una dintre cele mai dezvoltate țări din America de Sud, chiar la nivel global se situa destul de bine, cel puțin între anii ’60 și începutul anilor ’80. Datorită resurselor economice, în special petrolului, a reușit să se dezvolte și să fie o democrație stabilă. Această situație a durat până în 1998, când apare mișcarea condusă de Hugo Chávez, care a guvernat până în 2013 și a transformat complet statul venezuelean. Vorbim despre trecerea de la un stat democratic funcțional – cu limitele sale, pentru că bunăstarea era concentrată mai ales în rândul claselor mijlocii și superioare – la un regim socialist de secol XXI, așa cum l-a numit Chávez. Acesta a modificat radical articularea politică și economică a statului, inclusiv prin naționalizări masive, care au dus la retragerea multor companii străine. Un lucru mai puțin cunoscut este această involuție a statului venezuelean, care a determinat peste 25% din populație – adică mai mult de 8 milioane de persoane – să emigreze în ultimii ani, din cauza condițiilor de viață extrem de dificile.
Cum putem explica aceste condiții de viață? Seamănă cu perioada comunistă din România sau este mai grav?
Din păcate, nu am fost personal în Venezuela. În 2017, când am încercat să ajung acolo, era un an de proteste, iar din motive de siguranță mi s-a recomandat să nu merg. Tot ce știu provine din surse externe, din relatările celor care au plecat și din analize independente. Conform acestor surse, gradul de sărăcie depășește 80% din populație. Există inclusiv statistici care arată că o mare parte a populației – între 64 și 70%, în funcție de sursă – a pierdut peste 10 kilograme în ultimii ani, pur și simplu pentru că nu au ce mânca. Oamenii își petrec majoritatea timpului încercând să găsească alimente și medicamente, o situație comparabilă cu România de dinainte de 1989 sau cu Cuba. Pe de altă parte, sistemul de sănătate este într-o stare deplorabilă. Toate acestea sunt efectele naționalizării și ale clientelizării. Partidul Socialist Unit din Venezuela, condus de Chávez și apoi de Maduro, a creat un sistem care recompensează propriul electorat, electoratul acesta de stânga, prin programe sociale, în timp ce restul economiei și al instituțiilor statului au fost distruse. Opoziția a fost considerată inamic și eliminată treptat, inclusiv prin exil. De aici și plecarea celor peste 8 milioane de venezueleni. În plus, dacă 80% din populație se află în sărăcie, practic nici măcar baza electorală a lui Maduro nu o duce bine... Nu o duce bine, dar este clientelizată, dependentă de stat. Practic, nu mai există alte surse de venit în afara statului.
Este vorba despre ajutoare sociale?
Da, ajutoare sociale și programe de redistribuire a alimentelor. Aceste programe și-au schimbat de mai multe ori denumirea. Funcționează similar cu ceea ce a fost la noi economatul: produse de bază la prețuri foarte mici, distribuite periodic. Sistemul a devenit însă profund corupt. Oamenii cumpărau produse și le revindeau apoi la graniță, în Columbia. A fost pervertit și, în final, nu a mai funcționat. Discursul regimului este că economia nu funcționează din cauza sancțiunilor americane. În realitate, declinul economic începe odată cu scăderea prețului petrolului. Economia venezueleană este dependentă aproape exclusiv de exportul de petrol. De aceea, ceea ce s-a întâmplat recent – interceptarea de către Statele Unite ale Americii a unor petroliere și intenția de a bloca complet exporturile – a produs un nou șoc la Caracas și va destabiliza și mai mult regimul.
Țara de tranzit a drogurilor spre SUA
Ce altceva ar trebui să mai știe oamenii despre Venezuela?
Venezuela nu este un producător de droguri, ci o țară de tranzit. Există însă legături între traficul de droguri și persoane aflate la vârful puterii. A apărut termenul de „Cartel de los Soles“, care nu desemnează un cartel clasic, ci mai degrabă implicarea unor oficiali înalți din armată și din eșaloanele superioare ale guvernului în tranzitul drogurilor din Columbia, Peru și Bolivia către Caraibe. Venezuela are cea mai mare deschidere la Marea Caraibilor din America de Sud, ceea ce o face strategică pentru acest tip de trafic. În plus, Regimul Chávez a susținut deschis mișcări de gherilă marxist-leniniste din Columbia, precum FARC și ELN, care s-au finanțat prin trafic de cocaină încă din anii ’90 – de aici apare eticheta de narco-gherilă folosită de administrația americană. Chávez le-a susținut deschis și le-a permis să se desfășoare inclusiv pe teritoriul Venezuelei. De aici rezultă implicarea unor personaje-cheie din regimul Chávez și, ulterior, Maduro în acest trafic de droguri. Există inclusiv acuzații dovedite împotriva nepoților lui Cilia Flores, soția lui Maduro. De aici asocierea regimului cu acest trafic.
Deci nu doar că nu au oprit traficul, ci l-au facilitat...
Exact. L-au sprijinit și, probabil, au beneficiat financiar de pe urma lui. SUA susțin că pot dovedi aceste legături prin înregistrări și declarații ale unor traficanți arestați, inclusiv din Mexic și Europa. Am văzut ceva despre fiul lui El Chapo Guzman, care ar fi vorbit și de implicarea directă a lui Maduro în tranzitarea Venezuelei. La fel, un mare traficant european care a fost interceptat în Spania s-ar fi lăudat cu așa ceva. Există totuși dovezi pentru, cum spuneați, implicarea lor în sprijinirea traficului de droguri mai degrabă decât blocarea. Nu există însă studii serioase care să demonstreze existența unui cartel organizat clasic, precum cele columbiene din anii ’80-’90 sau cele mexicane de astăzi. Este mai degrabă o rețea informală de protecție și complicitate.
Cum reușesc oamenii să reziste într-un astfel de regim care a aruncat societatea în sărăcie?
Diaspora ajută, la fel ca la noi. Economia s-a dolarizat – dolarul e, de fapt, rege, pentru că inflația a fost istorică. În ultimii ani mergeai cu sacul ca să cumperi două ouă. Dar înțeleg că sunt accesibile, de fapt, mai multe produse decât era cazul acum câțiva ani. Problema este aceea a inegalității. Pe de o parte, cei care fac parte din regim, care sprijină regimul și care au venituri mai mari au acces la bunăstare, pe de altă parte, ceilalți care au salarii penibile, adică câteva zeci de dolari. Un profesor universitar – deci echivalentul meu în Venezuela – are câteva zeci de dolari pe lună. Și atunci nu prea îți permiți să-ți iei nimic, nu? Pe lângă faptul că aceste produse care sunt la prețuri reduse sunt redistribuite pe o bază clientelară sau de partid, nu sunt neapărat în liber acces. Atunci populația supraviețuiește prin aceste sume pe care le trimit cei aflați în exil. Cei mai mulți au plecat în țările vecine, în Columbia, în Peru, în Chile, în Brazilia, dar unii dintre ei au reușit să plece chiar în Europa. Ce reușesc să câștige trimit acasă. Am auzit tot felul de evocări de la oameni care au călătorit fie în regiune, fie în SUA, și care au întâlnit, de exemplu, profesori sau medici plecați în exil care erau șoferi de Uber – aproape cum s-a întâmplat cu românii, doar că ei sunt mult mai mulți, este cel mai mare val migratoriu din istoria regiunii într-o perioadă atât de scurtă.
Cum poate să ajungă o ţară cea mai bogată în petrol din lume să aibă cetățenii muritori de foame?
Cred că ideologia e răspunsul la cum se poate ca o țară atât de bogată să ajungă în halul acesta. Modelul pe care l-au construit cele două regimuri, Chávez și Maduro, a fost unul care a vizat preluarea puterii, construirea unui regim în care să nu existe spațiu pentru opinii opuse, pentru opoziție democratică. Asta s-a făcut în timp și s-a făcut destul de solid, de aceea cred că tranziția va fi dificilă în Venezuela. De cealaltă parte, acest regim susține, și cei care susțin regimul de asemenea cred asta, că acest socialism nu a funcționat din cauza sancțiunilor SUA. Nu că socialismul nu funcționează, nu că naționalizarea nu funcționează, ci pentru că, uite, ce răi sunt vecinii de la nord și nu ne lasă să fim fericiți în socialism. Deci există aceste două discursuri polarizante. Noi, de fapt, am vrut să facem, dar ei nu ne lasă.
Chávez și mitul lui Bolivar
Spuneați că au avut o perioadă foarte bună în anii ’70. Atunci cum era regimul?
Se chema „regimul de la Punto Fijo“ pentru că în 1958 principalele partide politice de la ei au creat un acord prin care s-au înțeles să-l dea jos pe Pérez Jiménez, dictatorul care guvernase până atunci timp de zece ani, și să construiască un regim democratic în care să existe alternanța la putere. Deci să existe acest control al vieții politice de către forțele democratice, dar excluzând pe toată lumea care mai apărea, alte mișcări de stânga. În timp, asta a dus la un regim destul de corupt din punct de vedere al calității democrației, pentru că el se numește în studiile politice „partitocrație“ și înseamnă dominația partidelor. Cu alte cuvinte, cei care dețineau puterea în societate și care dețineau și bunăstarea erau cei care controlau aceste partide politice. Lucrurile au mers bine vreo două decenii, până la crizele petroliere, începând cu anii ’80.
Ce s-a întâmplat apoi?
Principala problemă a Venezuelei este faptul că ea e dependentă de o unică sursă: petrolul. Deși ar avea atât de multe alte posibilități de dezvoltare. Regimul acela a devenit foarte criticat și prin măsurile economice pe care le-a impus în anii ’80 susținute de organizații financiare internaționale ca Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială. Și atunci, pe valul acela care acuza corupția partidelor politice tradiționale – le spuneau ei –, din acest regim de la Punto Fijo a apărut un val contestatar pe care s-a urcat Chávez, un personaj foarte carismatic. În Venezuela există această cultură politică mai degrabă autoritară, adică care vede într-un personaj politic liderul care poate rezolva totul. Asta s-a transpus acum și în Maria Corina Machado, deși e surprinzător că este o femeie, într-o țară care e destul de macistă, ca multe dintre cele din regiune, dar există tot această figură de lider care ne poate salva. Așadar, Chávez s-a urcat pe acest val, el având idei de stânga explicite, dar le spunea la început bolivarianism. Deci el se revendica de la Simon Bolivar și de la ideile acestui lider din secolul XIX care a eliberat Venezuela și țările din nordul Americii de Sud. Exista o nemulțumire a cetățenilor mai săraci, care erau excluși din bunăstarea elitelor. Și în această ruptură intervine ceea ce a fost numit neopopulism, apoi populism radical: acești lideri, dintre care Chávez e cel mai important, care promit marea cu sarea și care apoi se îmbogățesc ei înșiși, cum a fost și Maduro, care s-a asigurat că a trimis câteva miliarde de dolari în Elveția.
Din punct de vedere economic, cum era înainte?
În anii ’20, alt dictator, Juan Vicente Gomez, a fost primul care a extins exploatarea petrolului cu companii străine. La fel, banii pe care-i plăteau aceste companii pentru concesionarea exploatărilor, în loc să se ducă la stat, se duceau la el în pușculiță. Erau majoritatea companii americane, dar și europene. Au exploatat petrolul și de fapt l-au exploatat și mult timp de-a lungul regimului Chávez și parte din regimul Maduro, pentru că tot SUA au fost principalul cumpărător al petrolului, până când au intervenit acești noi actori, China, Rusia, în ultimii 25 de ani.
„Chávez avea o viziune politică, nu era doar un fanfaron“
După ce au naționalizat companiile petroliere, de ce nu a fost situația din Orientul Mijlociu, unde bunăstarea se bazează tot pe petrol și sunt regimuri autoritare, dar oamenii nu sunt ținuți la limita subzistenței?
Cred că sunt multe diferențe, totuși. Pe de o parte, dimensiunea populației între cele două zone – nu cunosc atât de bine cazul arab. Regimul politic e extrem de diferit, acolo sunt în general monarhii și există această dominație religioasă. În Venezuela, de ce n-a funcționat? Chávez a dat afară 18.000 de angajați ai companiei Petroleum de Venezuela și i-a înlocuit cu oameni fideli regimului, care nu erau neapărat profesioniști. De fapt, Venezuela nu mai poate să exploateze petrolul acum la nivelul la care o făcea în urmă cu aproape 26 de ani pentru că nu mai are capacitatea tehnică. Socialismul de secol XXI a avut alte mize mai importante: să se asigure că are controlul perfect al puterii, să se asigure că opoziția nu mai are niciun spațiu, să se asigure că dispare presa care-i critica, ceea ce au reușit. Nu mai există presă în Venezuela. Încet, încet au impus cenzura și oamenii au plecat, s-au refugiat în mici spații online. Deci cred că avea alte mize decât să vadă funcționarea economiei. Plus că, mult timp petrolul fiind la un preț foarte bun, au putut să profite de aceste resurse financiare și să-și clădească baza regimului prin programele astea sociale care au asigurat că majoritatea îi susține, și când majoritatea nu îi mai susținea chiar așa de tare, au recurs la represiune. E o rețetă clasică. Și aș spune că, apropo de pericolul cu care ne-am confruntat noi acum peste un an cu acest candidat ieșit de nicăieri care promitea marea cu sarea, dar nu știa nici geografie – a vorbit despre porturile boliviene –, mi se pare chiar o caricatură a acestor lideri venezueleni, Chávez nu era doar un personaj carismatic, ci avea și o viziune politică. El era un animal politic, nu era un fanfaron care a văzut el ceva și are o morgă foarte serioasă. Chiar avea un proiect politic care a funcționat până când n-a mai funcționat, și atunci Maduro a recurs la represiune. Asta e diferența majoră între cele două regimuri: faptul că Maduro a folosit în mod deschis represiunea împotriva opoziției de la început, din 2013-2014.
Pentru o anumită parte a societății din România, naționalizarea pare o idee bună, dovadă și succesul lui Calin Georgescu, politician care a propus această măsură. Credeți că o astfel de strategie ajunge invariabil în același blocaj în care a ajuns Venezuela sau sunt situații în care acest model poate funcționa?
La început poate că mergea mai bine, pentru că ei aveau resurse economice din petrol. Diferența mare este că ei aveau și au în continuare aceste resurse, în timp ce în România, din ce obținem acești bani?
Deci situația ar fi și mai dramatică la noi?
Da. Venezuelenii aveau această resursă economică pe care au exploatat-o, dar noi ce avem? Știu că sunt povești că avem cel mai bogat, cel mai fertil, cel mai cel pământ, dar până la povești trebuie să ne uităm la date. Aveți dreptate că discursul exploatării noastre de către străini este din ce în ce mai prezent, dar aici iarăși cred că e vorba de necunoaștere, pentru că dacă ne uităm la evoluția României și strict la cum arată spațiul public, la cum trăim, România a profitat extrem de mult de integrarea în Uniunea Europeană, de prezența acestor companii străine. Eu cred că nivelul nostru de trai este incomparabil mai bun decât era în 1989 și decât ar putea fi într-un fel de autarhie de secol XXI. Nu știu niciun regim care să trăiască în felul acesta. De fapt, în Venezuela, ca și în Cuba după ’59, nu au devenit suverani. Ei au înlocuit partenerii. Adică, au dispărut Statele Unite, dar au apărut Rusia, China și Iranul. Nici ei nu sunt suverani și singuri. Tot trebuie să-ți cumpere cineva ceea ce vinzi... Nu cred că e o viziune politică la Georgescu și la partidele de extremă dreaptă, cât e discurs. Este un populism foarte radical, care promite marea cu sarea, fără a avea în spate măsuri care chiar să funcționeze. Și se bazează pe aceste nemulțumiri ale oamenilor, care sunt justificate de multe ori.
Cum probabil erau și în Venezuela când a ajuns Chávez la putere...
Da, dar le vinzi cai verzi pe pereți și asta e trist, că până la urmă tot oamenii suferă. În Venezuela tot oamenii au suferit, că cei din zona chavistă a statului vor reuși să scape, probabil își vor negocia un fel de amnistie, cum am văzut în alte țări din America Latină.
Cred că multă lume nu face legătura între bunăstarea economică și tot ce înseamnă chestiunile politice, existența opoziției, alternanța la guvernare, presa, discursul critic.
Da, modelele autoritare nu funcționează decât prin această metodă care inevitabil devine represivă împotriva propriilor cetățeni. Adică nu există exemple de regimuri autoritare care să nu-și pedepsească propriii cetățenii. Eu nu știu niciunul. Așa că aceasta nu e soluția niciodată. Cel mai bun model pe care îl avem e democrația liberală cu toate lipsurile ei, cu toate problemele ei. Aceasta măcar permite posibilitatea unei schimbări care să fie mai bună pentru cât mai mulți.
Industria comunistă, „o ficțiune“
Putem să facem o comparație între Venezuela și România comunistă?
E limitată comparația pentru că această nouă stângă – cum s-a numit în anii 2000 când mai multe guverne au urmat exemplul lui Chávez – s-a detașat un pic de regimurile comuniste precum România. În primul rând, pentru că ei n-au construit o economie planificată, centralizată, nu aveau nici resursele, nici interesul. Deci au naționalizat în principal hidrocarburile și, pentru că erau prețuri mari, s-au folosit de ele pentru a face acele programe sociale, mimând păstrarea unui cadru democratic. Deci au folosit mecanisme mai rafinate, dacă le putem spune așa, de a distruge viața democratică, nu cum au făcut-o comuniștii care au interzis partidele, au băgat pe toată lumea la închisoare și așa mai departe. Ei au construit un nou tip de regim socialist care n-a fost atât de deschis violent și care s-a făcut în timp. Dar putem spune că e la fel de nociv. Aș mai spune că există această contribuție, din păcate, a cercurilor de stânga și de extremă stânga din Europa, din Statele Unite ale Americii, care au contribuit și contribuie încă la victimizarea acestor regimuri. Deci ele nu critică abuzurile împotriva drepturilor omului pe care le-au săvârșit toate aceste regimuri, ci se axează doar pe rezultatul acțiunilor în Statele Unite ale Americii și pe imperialismul care este evident pentru toată lumea. Dar văd răul doar în SUA și nu în aceste regimuri. Cred că asta e foarte detrimental pentru regiune și pentru toată lumea. Faptul că nu poți să fii capabil să vezi când se iese din această matcă democratică și ajunge într-un context în care contează să rămâi tu la putere.
Legat de economie, totuși Ceaușescu pare că a avut un plan economic mai sustenabil, adică a construit fabrici, a investit în urbanizare...
Ceaușescu a avut un plan economic. Nu cred că a fost mai sustenabil economic pentru că n-a funcționat. Adică a funcționat pentru că toată lumea îi zicea „da, să trăiți“, dar el în practică nu funcționa, că de asta și odată cu privatizarea au falimentat. Se vorbește că ne-am vândut industria după 1989. Dar acea industrie era ficțiune. Ceaușescu își dorea o industrializare care, de fapt, nu era posibilă la capacitățile noastre. De asta ne-a și înfometat și am trăit în frig deoarece a luat împrumuturile acelea ca să facă toate fabricile și industriile... Deci nu cred că a funcționat nici în România, dar există această mitologizare a trecutului comunist și a lui Ceaușescu de acești lideri care mizează pe lipsa de informare a cetățenilor.
„În Venezuela există o cultură democratică ce poate fi recuperată“
Ce influență au avut China și Rusia în Venezuela? Am văzut reacții palide din partea celor două în privința evenimentelor recente...
Eu m-aș fi așteptat să reacționeze pentru că Rusia este unul dintre motivele pentru care regimul Maduro a rezistat la putere. Ei au și prezență militară, Venezuela a cumpărat foarte multe arme de la Rusia încă din anii lui Chávez; el a stabilit legătura asta și cu celelalte regimuri de stânga. Rusia s-a implicat în regimul din Venezuela mai ales că era util să aibă acest ghimpe în spatele SUA. China s-a implicit în Venezuela – așa cum s-a implicat în toată America Latină în ultimii 20 de ani mai ales – când a crescut numărul schimburilor economice mai ales în ceea ce înseamnă cumpărarea de materii prime: soia din Brazilia, petrol din Venezuela. Pentru China, aceste schimburi au contat. A fost o strategie explicită a regimului Chávez de a crea acest tip de lume multipolară care să rupă dependența Venezuelei de Statele Unite ale Americii. El s-a uitat la inamicii Statelor Unite ale Americii – Iranul, China, Rusia – cu care a încercat să construiască aceste punți, și a reușit în bună măsură. El s-a plasat pe această poziție de alternativă la neoliberalismul dominant din regiune care era promovat de organizațiile de liber schimb, cum era NAFTA. Chávez a avut această strategie de a crea o alternativă la neoliberalism, o nouă alianță regională, un nou tip de guvernare și asta a fost continuat de Maduro, ba chiar a insistat foarte mult Maduro să mențină aceste relații. A făcut foarte multe vizite în Rusia, în China, a primit delegații. Sunt foarte mulți consilieri ruși.
Cine ar fi mai influent la nivel politic, Rusia sau China?
Până la extragerea lui Maduro, aș fi zis Rusia, dar acum nu știu. E clar că interesele lor sunt afectate acum în mod direct, numai prin prisma imposibilității de a-și mai recupera împrumuturile pe care le-au dat Venezuelei. Blocarea acestor petroliere va fi probabil ceva care îi va afecta sau îi afectează în mod direct deja. Cei mai afectați de această intervenție sunt cubanezii. Oprirea furnizării de petrol către Cuba va pune capăt, probabil, regimului de la Havana, care oricum se menține cu greu la putere. În ultimii ani, cel puțin, au fost mereu proteste în Cuba din cauza deprecierii încă și mai accelerate a situației economice dezastruoase în care trăiesc oamenii.
Venezuela, cu jandarmul la ușă
Credeți că ar fi fost mai dezirabil ca în loc de această operațiune specială a SUA să se continue cu presiunile diplomatice, având în vedere că situația din Venezuela durează de ceva vreme și diplomatic nu s-a reușit mare lucru?
Durează, dar în condițiile în care ai o astfel de intervenție în forță, ce te împiedică să o faci în orice alt caz? Și ce împiedică un alt actor să-și justifice intervenția violentă dacă poate să o facă? Asta e problema cu aceste intervenții: nu respectă acordul pe care l-au semnat ca actori politici pe scena internațională. Puteau să fi pus presiune pe liderii din regiune, pe cei care aveau o influență asupra lui Maduro. Să fi găsit modalitățile de presiune economică și socială care poate să ducă la o schimbare internă care să aparțină cetățenilor țării, care să nu fie impusă din exterior. Cine își dorește ca cineva din exterior să-i spună ce să facă? Nu cred că își dorește nimeni să-și vadă țara bombardată, asediată și invadată.
Bine, dar Statele Unite nu au bombardat și invadat Venezuela...
Cam asta au făcut. Au bombardat Caracas și au extras pe cine își doreau. Acum amenință că îi mai extrag și pe Diosdado Cabello (n.e. – ministru de Interne), pe Delcy Rodriguez (n.e. – președintele interimar al Venezuelei și ministrul Petrolului) dacă nu fac ce trebuie. Adică joacă un pic acest rol de jandarm – un pic mai mult chiar.
Credeți că venezuelenii vor ajunge să sprijine regimul lăsat de Maduro, condus acum de Delcy Rodriguez?
Asta nu cred. Cel mai bine pentru venezueleni ar fi să se anunțe faptul că există un plan pentru organizarea de alegeri democratice și că ele vor fi sub supravegherea unor observatori internaționali, că va fi respectat rezultatul acestor alegeri. Și apoi să se construiască un regim democratic. Asta cred că este cea mai bună cale – cea mai grea, poate, cel mai puțin flamboaiantă și atrăgătoare, dar cea mai bună pentru cetățeni. Ei să-și decidă singuri viitorul, dar fără a avea această putere care nu acceptă rezultatul, cum a fost cazul cu Maduro. Nu este ca în Afganistan unde nu exista o cultură democratică. În Venezuela există o cultură democratică care poate fi recuperată pentru că există memoria ei. Cred că ar putea să funcționeze, probabil cu multe certuri, cu multe conflicte, pentru că peisajul politic venezuelean este foarte fragmentat în mod tradițional, dar s-a unit acum ca să scape de regimul Maduro.
Se încarcă comentariile...
