Discuţia publică pe această temă, în care au intervenit, printre alţii, Dacian Cioloş, Ovidiu Raeţchi, Sorin Ioniţă, Vlad Naumescu sau Iulian Chifu, precum şi subsemnatul, este mai degrabă un dialog al surzilor. Pe de o parte, criticii politicii externe româneşti în Moldova arată faptul că Bucureştiul a sponsorizat şi sprijinit tot felul de indivizi pe scena politică moldavă, cei mai mulţi cu o calitate şi loialitate îndoielnică. Bucureştiul a oferit sprijin activ oligarhiei lui Vlad Plahotniuc, opunându-se până în ultima clipă agendei reformiste propusă de Maia Sandu în Moldova, spre exemplu. Sprijinirea unor indivizi corupţi, care au spoliat şi capturat instituţiile statului de la estul Prutului este unul dintre motivele pentru care politica externă a României în Moldova a fost decredibilizată. Sprijinul aproape necondiţionat pentru oameni precum Plahotniuc, care, la rândul lui, se spune că oferea sume de bani unor diverse persoane influente de la Bucureşti, reprezintă una dintre cele mai nechibzuite decizii de politică externă ale Bucureştiului. Una pentru care nimeni nu a răspuns încă.

Pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe şi iluştri analişti precum Iulian Chifu au deviat subiectul real al dezbaterii – lipsa de sprijin real, până când nu au mai avut alternative, pentru agenda reformatoare propusă de Maia Sandu – către o discuţie despre sprijinul oferit de România, instituţional, Republicii Moldova. Ce pierd din vedere aceşti iluştri interlocutori este că nimeni nu a negat sprijinul semnificativ şi legitim pe care România l-a oferit şi continuă să îl ofere Republicii Moldova. Discuţia este despre strategia României în Moldova privitoare la sprijinirea unor indivizi dubioşi, corupţi şi care se spune că deseori au corupt unii agenţi sau decidenţi ai României. În acest sens, intervenţia recentă a lui Ion Sturza merită atenţie.

Trecând, totuşi, peste aceste perspective diferite, în care fiecare parte vorbeşte despre altceva, ce este important de reţinut este că strategia de politică externă a Bucureştiului în Republica Moldova a fost criticată şi este criticabilă din mai multe direcţii. Discuţia se concentrează asupra tratamentului aplicat de autorităţile de la Bucureşti agendei reformatoarea Maiei Sandu doar pentru că contextul este de aşa natură încât această perspectivă să fie cea mai relevantă acum. Iar această critică este una legitimă, constructivă şi bazată pe dorinţa unei îmbunătăţiri a abordării României faţă de situaţia din Republica Moldova. Nu este, aşa cum ar da de înţeles criticile domnului Chifu, bazată pe o dorinţă de a afecta politica externă românească sau de a promova interese pro-ruseşti. De altfel, domnul Chifu ne-a obişnuit deja cu o multitudine de etichete aplicate rapid şi fără discuţie oricărui interlocutor critic. Toate cu scopul delegitimării, decredibilizării interlocutorului, urmărind astfel o încetare a oricărei dezbateri constructive care nu convine unora.

Dezbaterea de substanţă, în care factorul Maia Sandu joacă doar un rol de structurare a discuţiei, este despre cum ar trebui să se comporte România, prin politica sa externă, în Republica Moldova. România are un rol de jucat la Chişinău şi este bine să nu ne facem că acest rol nu există. Întrebarea este despre cum ar trebui să îl joace, ce ar trebui să facă. Cum şi de ce? Aceste aspecte sunt esenţiale pentru preferinţele de politică externă ale ţării noastre, mai ales pentru că Rusia va continua să joace un rol activ în Moldova.

Care este problema?

It takes two to tango! Esenţa problemei politicii externe româneşti în Moldova, din punctul meu de vedere, este că nu face decât să faciliteze strategia Rusiei în Republica Moldova. Cum spunea recent şi Valeriu Paşa, prin acţiunile şi măsurile luate, politica externă românească şi exponenţii săi la Chişinău devin „idioţi utili” ai Moscovei în Moldova. Iar făcând asta, perpetuează poziţia Moscovei în Republica Moldova, menţine Chişinăul captiv în subdezvoltare şi incoerenţă geopolitică şi reproduce un spaţiu de instabilitate la graniţa de est a României, UE şi NATO.

Nivelul strategic

La nivel strategic, repertoriul Federaţiei Ruse în Moldova pare să aibă trei elemente principale. În primul rând, Rusia are nevoie să instrumentalizeze clivajul identitar şi lingvistic dintre moldovenişti vs. români şi rusofoni vs. românofoni. Cuvântul cheie este că Rusia are nevoie de reproducerea acestui clivaj. Pentru mare parte a ultimelor trei decenii, acest clivaj a structurat politica moldovenească, până la alegerile parlamentare de acum.

În al doilea rând, clivajul identitar şi lingvistic are un efect de bulgăre de zăpadă prin producerea unui clivaj geopolitic între „vest” şi „est”. Rusia se foloseşte şi de acest clivaj, acesta făcând parte din repertoriul instrumentar în Moldova, pentru a mobiliza electoratul rusofil pe care, de altfel, îl ţine captiv într-o bulă mediatică rusofonă.

În al treilea rând, Rusia se foloseşte şi de instrumente economice foarte limitate. Aici putem vorbi de promisiuni de împrumuturi, vaccinuri, preţuri preferenţiale la gaze, etc. Acest instrumentar economic joacă mai degrabă un rol auxiliar, în special pentru că Moldova nu este chiar cel mai important proiect pentru Moscova.

Acest repertoriu perpetuează şi reproduce ceea ce eu numesc „dimensiunea identitar-geopolitică” care structurează politica din Republica Moldova. Dar acest repertoriu nu ar putea funcţiona dacă nu ar exista un interlocutor care să legitimeze dimensiunea identitar-geopolitică şi care, cel mai important, să îi ofere substanţă politică şi socială. Pentru ca repertoriul rusesc să fie eficace, să aibă efect de structurare a politicii moldave, este nevoie ca românii să joace în aceeaşi logică, să achieseze la premisele intelectuale şi politice ale repertoriului rusesc. Dimensiunea identitar-geopolitică există atâta vreme cât atât ruşii cât şi românii se comportă ca şi cum el este real, natural şi definitoriu pentru înţelegerea realităţii sociale din Republica Moldova. De aia este foarte corect să spui că întreaga campanie a AUR în Moldova a avut efectiv funcţia unui „idiot util” care reproduce dimensiunea identitar-geopolitică. Totodată, înţelegem şi de ce PAS a fost capabil să construiască o coaliţie electorală trans-secţională, incluzând votanţi românofoni şi rusofoni, unionişti şi rusofili. Pentru că PAS a refuzat să joace în logica repertoriului rusesc care reproduce dimensiunea identitar-geopolitică, producând o nouă dimensiune, cea axată pe economie/anti-corupţie.

Aşadar, Bucureştiul şi actorii sprijiniţi de acesta în Moldova, fie că vorbim de mişcări sau organizaţii unioniste, publicaţii sau formatori de opinie, joacă jocul Rusiei atunci când se comportă în conformitate cu premisele repertoriului rusesc. Rusia nu ar putea să se folosească de repertoriul pe care îl are la dispoziţie fără un partener românesc care să confirme, legitimeze şi să reproducă clivajul identitar-geopolitic.

Nivelul tactic

La nivel tactic sunt cel puţin trei moduri prin care Bucureştiul şi actorii săi de la Chişinău funcţionează în logica rusească a conflictului identitar-geopolitic. În primul rând, prin finanţarea unor actori interni, fie că vorbim de mişcări politice, publicaţii sau megafoane media, care produc conţinut mass-media fundamentat în premisele repertoriului rusesc. Raportându-se la politica moldavă în logica conflictului identitar-geopolitic, aceşti actori devin idioţi utili ai Moscovei pentru că permit acesteia din urmă să reproducă exact dimensiunea politică care îi oferă un cuvânt de spus în Moldova.

Aceşti actori, prin acţiunile lor sponsorizate, reproduc clivajul prin traducerea oricăror evoluţii politice interne şi externe prin intermediul lentilelor interpretative ale conflictului identitar-geopolitic. Aceste interpretări transformă conflictul în ceva natural, luat de-a gata ca şi cum nu există vreun alt mod de a interpreta aceleaşi evenimente. Acesta este unul dintre mecanismele prin care s-a structurat discursul politic moldovean în ultimele decenii, cu mare succes în special pentru ruşi.

Fie că vorbim de platforme de ştiri finanţate de Bucureşti sau de organizaţii sau mişcări politice unioniste, acestea au jucat deseori un rol hotărâtor în reproducerea dimensiunii identitar-geopolitice şi deci au garantat eficacitatea repertoriului rusesc. Aceşti actori finanţaţi de România au nevoie de ruşi pentru a-şi construi naraţiunile, iar ruşii au nevoie de ei pentru a continua să apeleze la repertoriul pe care l-au dezvoltat. Dacă românii ar înceta să vorbească în termeni identitari şi geopolitici, ruşii ar fi lăsaţi fără elementul indispensabil repertoriului lor politic în Moldova.

În al doilea rând, atât strategia rusească cât şi cea românească privitoare la politica internă din Moldova s-a bazat deseori pe alegerea şi sprijinirea „omului nostru din Moldova,” după cum remarca foarte corect Ovidiu Raeţchi. Având un „om” în Moldova, Bucureştiul achiesează, încă o dată, la logica identitar-geopolitică a repertoriului rusesc, ceea ce legitimează intervenţionismul rusesc în Moldova. Dacă românii au omul lor în Moldova, este complet normal ca şi ruşii să aibă omul lor în Moldova. Translatarea conflictului geopolitic la nivel intern, prin proxy, avantajează repertoriul rusesc pentru că normalizează o situaţie extraordinară. Şi asta fără a mai spune că fiecare parte ajunge, periodic, captivă „omului nostru din Moldova”. Omul din Moldova încearcă să-şi maximizeze influenţa şi resursele pe seama sprijinului extern, iar partenerul extern începe să facă, la fel de periodic, compromisuri după compromisuri care schimbă nu numai dinamica relaţiei, ci chiar şi agenda partenerului extern. Fie că vorbim de Chirtoacă, Filat sau Plahotniuc, fiecare jucând rolul „omului nostru din Moldova” la un moment dat sau altul, toţi s-au dovedit doar nişte indivizi siniştri, corupţi până în măduva oaselor şi care, într-un final, nu au făcut decât să decredibilizeze proiectul politic românofil, pro-european sau unionist din Moldova.

Ce este de făcut?

Repertoriul rusesc în Moldova este dependent de dimensiunea identitar-geopolitică. Iar acest repertoriu poate funcţiona eficace doar atâta vreme cât Bucureştiul achiesează şi acţionează în concordanţă cu premisele sale intelectuale şi politice. Rusia nu îşi poate folosi repertoriul dacă Bucureştiul nu achiesează la logica acestuia. Rusia are nevoie ca Bucureştiul să se comporte în conformitate cu aşteptările sale, în logica conflictului identitar-geopolitic.

Aşadar, strategia Bucureştiului ar trebui să constea exact în abandonarea dimensiunii identitar-geopolitice şi adoptarea dimensiunii economice/anti-corupţie. Abandonând dimensiunea identitar-geopolitică, va lipsi repertoriul rusesc de conţinutul politic de care acesta are nevoie pentru a fi eficace. Bucureştiul trebuie să înceteze să sponsorizeze indivizi şi mişcări naţionaliste şi patriotarde care promovează un unionism romantic deconectat de la realităţile moldave şi care nu face decât să stimuleze frenetic ameninţarea „jandarmului român”.

Bucureştiul nu are nevoie de un unionism explicit, extrem de vocal şi ineficace în Moldova care segmentează societatea în conformitate cu preferinţele Rusiei. În schimb, poate urmări aceleaşi obiective, posibil cu mult mai mult succes, dacă decide să funcţioneze în logica economică şi anti-corupţie care a devenit extrem de importantă în Moldova. Apropierea politică şi culturală a Moldovei faţă de România şi Uniunea Europeană se poate face prin sprijinirea unui clivaj social şi politic centrat pe aspecte economice, de dezvoltare şi pe lupta anti-corupţie. Problemele economice şi anti-corupţie au o tracţiune semnificativ mai mare în Moldova decât problemele identitare, după cum s-a putut observa ca urmare a rezultatelor alegerilor parlamentare anticipate.

În prezent, politica internă din Republica Moldova este structurată de-a lungul a două dimensiuni, cea identitar-geopolitică şi cea economică/anti-corupţie. Cea din urmă este produsul campaniei Maiei Sandu şi motivul pentru care PAS a reuşit să formeze o coaliţie electorală trans-secţională care să includă şi români şi rusofoni, printre altele. Repertoriul rusesc este dependent de clivajul identitar-geopolitic şi are nevoie de Bucureşti şi de unioniştii din Moldova pentru a-l perpetua. Este în interesul României ca acest lucru să nu se întâmple şi ca clivajul care avantajează Rusia să nu mai fie elementul definitoriu care structurează politica din Moldova.

Discursul şi diplomaţia românească în Moldova, inclusiv prin proiectele interne finanţate de aceasta peste Prut, ar trebui să se concentreze pe aspecte economice, de dezvoltare şi consolidare a instituţiilor statului. În absenţa unui model economic alternativ venit din Rusia, care are o economie într-o relativă stagnare şi precaritate extinsă, modelul economic liberal al Uniunii Europene şi al României devin singura alternativă viabilă.

Bucureştiul are oportunitatea istorică să iasă dintr-o logică politică care aduce avantaje doar Rusiei şi diverşilor oligarhi din Moldova. Rămâne de văzut dacă va alege să se folosească de această oportunitate.