Ce faci când securitatea unuia e în mod necesar insecuritatea celuilalt?

La peste două luni de la începutul crizei de securitate din Europa de Est, tatonările diplomatice şi de securitate dintre Statele Unite, NATO şi Federaţia Rusă continuă la pas. Încotro ne îndreptăm? Pariul meu este că nu vom observa nici o detensionare a situaţiei, pentru că ambele părţi nu se află în măsura de a face compromisuri de substanţă, chiar dacă nu vom fi martorii unei invazii ruseşti.

De ce? Pentru că problema fundamentală legată de arhitectura de securitate în Europa nu este legată de distribuţia forţelor militare, nici de prezenţa sau nu a trupelor ruseşti la graniţa cu Ucraina sau a trupelor americane şi occidentale la est de graniţele din 1997 ale alianţei. Din punctul meu de vedere, problema fundamentală constă în existenţa a unor noţiuni de securitate complet ireconciliabile. Atât Rusia cât şi o mare parte a aliaţilor NATO din Europa Centrală şi de Est îşi concep securitatea în termeni care nu permit securitatea celeilalte părţi. Pentru ca Rusia să fie sigură, Europa Centrală şi de Est trebuie să fie nesigură. În revers, multe state central şi est europene îşi înţeleg securitatea naţională în termeni de slăbiciune militară şi politică rusească. Pentru ca statele central şi est europene să fie sigure, Rusia trebuie să fie nesigură. Suntem, aşadar, într-un joc de sumă nulă în care nu poţi să ai negociere, nu poţi să ai compromis, pentru că însăşi conceptul de securitate al acestor state sunt diametral opuse şi ireconciliabile. 

Atunci când definiţia securităţii este în termeni pur realişti, în logica jocului de sumă nulă, atunci securitatea unuia este invariabil insecuritatea altuia. În atare condiţii, nu poţi să ai o rezolvare ne-militară, pe cale diplomatică, a tensiunilor de securitate. Pentru ca Rusia să se simtă sigură, ţările central şi est europene ar trebui să renunţe de bună voie la ceea ce ele consideră că le asigură securitatea. Pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Est să se simtă sigure, Rusia ar trebui să renunţe de bună voie la ceea ce consideră ea că i-ar asigura securitatea (o zonă tampon la vestul graniţelor sale). În mod evident, acest lucru nu este posibil, nici una dintre părţi nu va accepta să îndeplinească condiţiile de securitate ale celeilalte părţi. Asta pentru că a le îndeplini ar contravine propriei definiţii de securitate. Asta va aprofunda spirala insecurităţii din Europa de Est şi va duce invariabil fie la un nou război rece, fie la confruntare activă. Jocul de sumă nulă invariabil face imposibilă detensionarea situaţiei, căci asta e posibil doar când ambele părţi pot să se simtă, în egală măsură, sigure. Ori asta este imposibil cu actualele concepţii ale securităţii. 

Ce este de făcut? Pe termen scurt şi mediu, nimic. Pe un termen ceva mai lung, însă, putem avea speranţa că ce înţeleg elitele de la Moscova şi din capitalele din Europa Centrală şi de Est prin securitate se va schimba într-o direcţie care să facă posibilă o îmbunătăţire a contextului de securitate de pe continent. Atunci când definiţiile securităţii, aşa cum le înţeleg elitele, se vor schimba către noţiuni compatibile, atunci vom putea spune că există contextul necesar pentru câştiguri în termeni absoluţi pentru toată lumea. It takes two to tango!