Nave care s-au alăturat capacităţilor de care dispune Flota a VIa din Mediterana, acţiune care surprinde deoarece este foarte rar ca două port-avioane să se unească pentru a fi gata de acţiune într-o zonă relativ mică şi extrem de „populată“ de alte nave NATO. Este prima dată din 2016 încoace când se produce aşa ceva. Astfel, americanii vor dispune pentru această operaţiune duală de 135 de avioane, 10 nave de luptă, 9000 de marinari şi infanterie marină. Alături de astea, există şi fregata spaniolă Mendes Nunez care oferă sprijin nemijlocit pentru port-avionul Lincoln, dar şi grupul de luptă francez constituit în jurul port-avionului Charles de Gaulle  şi fregata daneză Niels Juel

De ce acum, de ce acolo, cu ce scop şi cu ce planuri de angajare pe termen scurt şi mediu?

Un prim răspuns oficial aparţile lui Jon Huntsman Jr., ambasadorul SUA la Moscova care spunea că „fiecare dintre grupările de luptă care se află acum în Mediterana poartă 100.000 de tone de diplomaţie internaţională... Comunicarea diplomatică şi dialogul, cuplate cu o apărare solidă pe care o pot oferi aceste nave demonstrează Rusiei că, în cazul în care doreşte relaţii bune cu SUA, trebuie să-şi înceteze activităţile destabilizatoare în lume... Atunci când ai 200.000 t. de diplomaţie care plutesc în Mediterana, atunci asta numesc eu cu adevărat diplomaţie, asta înseamnă să duci mai departe diplomaţia deschisă, nimic nu mai este de spus...“.

Este asta ţinta reală sau este doar parte a unei posibile construcţii mai ample? Să vedem ce argumente ar exista pentru o extindere a ţintelor care să fie luate în considerare pentru diverse scenarii ofensive.

Mai întâi, cadrul general.

Este absolut limpede că Donald Trump, Comandantul şef al forţelor americane are de ce să fie nemulţumit de ceea ce se întâmplă în teren. Să ne referim la ceea ce este în zona Mediteranei şi Orientului Apropiat, cu o privire spre haosul care începe să se deseneze în Asia Centrală, acolo unde politica americană de retragere din zonele pe care le securizase timp de decenii a produs deja consecinţe ciudate.

Sigur, primul scenariu poate să cumuleze ţintele posibile pe care le reprezintă bazele ruseşti în Siria sau navelor din grupul naval rus desfăşurat permanent în Mediterana. Greu de crezut în afara coşmarului unui conflict global dus cu toate armele la dispoziţie, inclusiv cu cele nucleare.

Al doilea scenariu ar fi o demonstraţie de forţă care să arate că americanii în special (dar şi NATO, la modul cu mult mai general) sunt cu adevărat deţinătoare de capacităţi militare sofisticate care să le permită să constituie o zonă complexă de interzicere a accesului în Mediterana de est, în limita de conexiune cu raza de acţiune a sistemelor S-400 şi a rachetelor Kalibr, sub presiunea enormă a veştilor care vin pe diverse canale că ruşii vor aduce temutele rachete hipersonice nu numai în Siria dar şi în Turcia, ţară care s-ar fi oferit să achiziţioneze asemenea sisteme pe care să alăture, din toamnă, primelor amplasamente de S-400.

Întrebarea este acum de a şti dacă un asemenea sistem în Mediterana va fi dublat, continuat sau întărit de o prezenţă în Marea Neagră în încercarea de a compensa măcar parţial capacitatea ofensivă enormă a echipamentelor de ultimă generaţie aduse în Peninsula Crimeea, completând dotările de care dispune Districtul de sud-vest. Ecuaţia era serioasă şi până acum, a devenit gravă după recentele evoluţii din Ucraina unde, cert, influenţa americană exercitată asupra lui Poroşenko s-a terminat cu un fiasco politic fără precedent şi a potenţat şansele Rusiei de a-şi impune în zonă propria sa filozofie de securitate, cu aranjamentele aferente la care deja a început să se lucreze.

Dar tabloul ţintelor nu ar fi complet dacă nu ar cuprinde şi o rezolvare a problemelor care s-au creat recent pentru americani după ce Egiptul pare să renunţe la ideea de a se mai baza pe u  ajutor de la Washington, pregătindu-se pentru şocul inevitabil pe care l-ar reprezenta o rupere a Acordului de pace cu Israelul, asta dacă premierul israelian se va ţine de cea mai mare promisiune a sa din perioada electorală, adică reocuparea Fâşiei Gaza şi recuperarea înălţinilor Golan ca parte a teritoriului naţional al Israelului, în paralel cu recunoaşterea oficială a validităţii şi legalităţii coloniilor israeliene din Ciosrdania, în pofida tuturor rezoluţiilor internaţionale care declară asta drept ilegal şi ilegitim. Trump poate privi foarte supărat cum Egiptul deschide larg porţile unei cooperări militare şi de securitate extinse cu Rusia, angajând forţe în susţinerea celui mai nou aliat din zonă, mareşalul Haftar din Libia în ofensiva sa împotriva guvernului de la Tripoli oficial recunoscut de comunitatea internaţională. Iar supărarea americană chiar este justificată deoarece Hatfar a cerut sprijin nu numai din partea egiptenilor şi ruşilor, dar a reuşit să-i convingă şi pe saudiţi şi pe cei din Emirate să inter în jocul săui, scenariu complet neanticipat de americanii care, pe timp de restrişte, 15 ani, i-au oferit găzduire completă lui Haftar (locuinţă la câteva minute de sediul CIA de la Langley) şi chiar i-au conferit cetăţenia americană. Dar asta înseamnă cu SUA ar putea repeta o intervenţie în Libia, ceea ce ar fi absolut echivalent cu  ce s-a întâmplat în Siria, mai ales că Haftar are şi o nou-nouţă alianţă, discretă dar nu mai puţin puternică, cu o mişcare salafistă cu legături în Mali, Ciad şi Sudan? Să vedem

Dar mai e un scenariu, preferat acum de mulţi comentatori care spun că s-ar putea să fie vorba despre o repetiţie generală, cu manevre comune, ale unei forţe de lovire destinată să atingă ţinte strategice din Iran. O lovitură despre care surse militare, oferind şi ceva hărţi orientative, estimează un lucru absolut logic: nu va dura mult, câteva zeci de ore, va combina un atac aerian al locaţiilor strategice - baze militare, puncte de comandament, baze de alimentare - porturi şi aeroporturi, noduri de transport terestru) combinat cu asaltul dat de unităţi ale forţelor speciale pentru preluarea controlului bazelor de producţie unde se crede că se produc componente ale armelor nucleare.

Este posibil? Cu siguranţă. Dae este şi probabil? Discutabil deoarece , în ultima perioadă, a crescut numărul vectorilor de incertitudine care însoţesc raţionamentele experţilor puşi să aleagă între diversele variante de atac. Atenţie, nu vorbim aici doar despre raportul de forţă militară şi nici măcar despre componenţa unei viitoare alianţe sui-generis pe care americanii şi israelienii ar putea-o mobiliza în afara alianţelor tradiţionale din care fac parte, fiind greu de crezut că NATO se poate angaja într-o altă operaţiune de amploarea celei din Afganistan, mai ales având în vedere rezultatele cu totul şi cu totul neconcludente înregistrate până acum. Dar vor fi ţări care se vor angaja fără ezitare în asemenea aventură militară cu final deschis oricărui rezultat. Aşa că nu aici stă problema.

Într-un alt material, vom vorbi despre marea, uriaşa schimbare a regulilor tuturor jocurilor care s-ar putea să modifice modul în care se vor purta conflictele viitorului, vor fi gândite, ordonate şi executate misiunile de luptă ale viitorului. Căci, veţi vedea, totul se schimbă din temelii.