Bergamo, Italia de Nord. De mai multe zile circulă periodic convoaie militare. Cară spre crematorii trupurile celor răpuşi de coronavirus, fiindcă firmele de pompe funebre sunt suprasolicitate. Imaginile cu camioanele militare au făcut înconjurul lumii. Sunt imagini înfiorătoare, însoţite de un mesaj amar: în vremuri de epidemie se moare în însingurare. Virusului nu-i pasă nici de demnitatea defunctului şi nici de familiile îndoliate.

La Bergamo se numără mai mulţi infectaţi decât în oricare altă provincie a Italiei. Mulţi oameni şi-au pierdut viaţa în saloane de reanimare, între aparate, luptându-se pentru fiecare gură de aer, fără a avea alături niciun apropiat care să le ofere o mângâiere sau un cuvânt încurajator. Fără rude sau prieteni care să le fie alături şi cu care să-şi împărtăşească frica. Rudelor nu le este permis accesul în spitale din cauza riscului de infecţie. În plus, ele însele se află adesea în carantină.

Coronavirusul dictează regulile

Epidemia actuală are propriile ei reguli. Una dintre ele este aceea că moartea provocată de virus trebuie separată riguros de viaţa de zi cu zi. O alta este că familiile sunt lăsate singure în durerea lor. Înmormântările au loc acum în nordul Italiei în mare grabă şi fără alai mortuar. Totul trebuie să decurgă rapid, listele de aşteptare sunt lungi, şi adunările de oameni sunt interzise.

Vizitele sunt interzise, astfel încât rudele şi prietenii nu pot face defunctului petrecanie şi nu-şi pot oferi mângâiere reciproc. Nu există înmormântări cu evocarea personalităţii celui care s-a stins, cu slujbă şi rugăciune, cu reculegere şi cântări, nu există înmormântări la care să ia parte comunitatea. Urmaşii, aşa pare, sunt condamnaţi să se consoleze singuri.

Oamenii află de decese din anunţurile afişate în spaţiul public, în aviziere şi pe zidurile caselor, aşa cum se obişnuieşte în Italia. Află de asemenea din ziare.

Sicriele transportate în camioane militareSicriele transportate în camioane militare au devenit un simbol sumbru al morţii solitare în vremuri de corona

Pe 13 martie, ziarul local L'Eco di Bergamo a publicat 10 pagini pline cu anunţuri mortuare strâns înghesuite. Coronavirusul nu stabileşte, aşadar, numai viaţa noastră cotidiană, ci şi regulile ieşirii din viaţă şi ale doliului. Totodată, virusul face iarăşi vizibilă moartea şi îi adună mental pe oameni laolaltă.

Moartea cea dispărută

Istoricul francez Philippe Ariès a explicat convingător în epocalul său studiu intitulat "Istoria morţii" cum s-a schimbat decisiv pe parcursul ultimilor 200 de ani raportul omului occidental cu moartea. Până în secolul al XIX-lea, moartea a fost vreme de aproape 2000 de ani un însoţitor familiar, o componentă acceptată a vieţii. Dar, potrivit lui Ariès, omul modern face abstracţie de moarte, pe care, de frică, o împinge cât mai departe de persoana sa. În societatea desacralizată şi orientată spre câştig şi performanţă, moartea nu-şi are locul. Este un factor perturbator care, în lipsa alternativei, trebuie gestionat raţional.

Corona scoate iarăşi moartea la vedere

Astăzi omul nu mai moare, de regulă, înconjurat de familie şi prieteni, ci extras din spaţiul public. În Europa de Est şi Sud-Est mai e încă pe alocuri ca pe vremuri, şi fiindcă mai multe generaţii continuă să trăiască sub acelaşi acoperiş, iar ciclul vieţii este astfel omniprezent. Dar, de regulă, e cât se poate de valabil ceea ce a afirmat Ariés deja în 1978: moartea ne-a devenit străină, a dispărut din vieţile noastre. În viaţa de zi cu zi o întâlnim preponderent sub formă de produs cultural. Alienată, estetizată şi ruptă de realitate. Pe scene şi mai ales în filme şi pe ecranele televizoarelor se moare în şiroaie de sânge de recuzită. Moartea a decăzut la o formă a artei care reproduce constant propria noastră înstrăinare de ea.

Înapoi la viaţă

Dar iată că în lume s-a ivit coronavirusul. Iar în Lombardia morţii sunt duşi la crematoriu în camioane militare. Sunt morţi reali, nu există niciun dubiu. Aceste convoaie înfiorătoare s-au făcut vizibile. De parcă moartea ar fi decis să-şi recucerească locul în centrul vieţii.

Nimeni nu poate ignora asta. Şi nici nu se ignoră. În părţi largi ale lumii viaţa publică a luat o pauză, la fel producţia şi consumul, în încercarea de a îndigui molima, din respect pentru fiecare viaţă în parte. Omenirea şi-a amintit de demnitatea omului şi de obligaţia de a o apăra şi este solidară, indiferent de costuri. Poate că asta este o mică alinare pentru toţi cei care au pierdut în ultima vreme rude, prieteni sau vecini.

Silke Bartlik - Deutsche Welle