O epocă majoră, care încheie nu mai puţin de 50 de ani în care Germania Federală de după 1949 a fost condusă de către CDU. Momentul emoţional major pare să fi fost şi la baza votului ce a urmat, doamna Merkel marcând nevoia de continuitate a valorilor, chiar dacă noul leadership trebuie să fie mai tânăr şi mai adaptat lumii contemporane şi provocărilor ce vin, indicând, indirect succesorul favorit.

Doamna Merkel a avut nu numai un discurs şi o ieşire en fanfare, care a dirijat voturile spre secretarul general al partidului pe care l-a ales chiar ea, Annegret Kramp-Karrenbauer, dar şi promisiunea de a rămâne la conducerea guvernului german, în calitate de Cancelar, şi după octombrie 2019, mijlocul mandatului, cu perspectiva de a încheia în 2021 epoca sa la guvernarea Germaniei şi, în mare măsură, a Europei. Totuşi, lucrurile sunt ceva mai nuanţate.

Trebuie spus că am avut pentru prima oară în 50 de ani alegeri competitive la conducerea CDU, direct în Congres. În ultima jumătate de secol, partidul a câştigat în mod substanţial prin gestiunea afacerii alegerii preşedintelui în spatele uşilor închise, urmate de un vot în cvasi-unanimitate în partid. De această dată, am avut nu doi, ci trei candidaţi, iar decizia finală s-a luat în al doilea tur de scrutin, acolo unde învingătoarea a câştigat la mustaţă, cu 517 din cele 999 voturi exprimate. La 56 de ani, AKK – cum i se spune doamnei Annegret Kramp-Karrenbauer – este de profil echilibrat, extrem de fermă şi puternică în convingerile sale interne şi poate mai centrist chiar decât doamna Merkel, care a adus deja partidul de la o dreaptă conservatoare la un partid solid aşezat pe centrul spectrului politic.

De asemenea, după prăbuşirea substanţială în sondaje a socialiştilor din SPD, CDU a rămas singurul partid de masă, la nivelul naţional, cu peste 430.000 de membri şi 26,7% din voturi, faţă de partenerii creştin-sociali bavarezi care au intrat sub 10% şi alături de Verzii în creştere substanţială de imagine şi forţă la nivel naţional. Doamna Annegret Kramp-Karrenbauer se anunţă mai conciliantă cu Rusia decât predecesoarea sa, în timp ce critica la adresa Nord Stream 2 nu vizează şi blocarea proiectului, ci doar jocul pe cantitatea de gaz ce va circula pe aici.

Între timp, doamna Merkel este în faţa unor evoluţii interne dificile, de unde şi ideea retragerii de la conducerea Partidului, pentru a permite consolidarea succesoarei sale. Şi acest pas lasă să se înţeleagă că actualul Cancelar are un spaţiu mai larg pentru a-şi aranja retragerea din politică dar şi posibilitatea de a-şi aşeza o formula de carieră europeană ulterioară. Iar aici, interesele sunt mult mai puternice şi mai largi.

Opţiunea ca doamna Merkel să devină Preşedintele Consiliului European, chiar dacă e încă prematură şi, probabil, respinsă public ca opţiune în acest moment, pare să fie tot mai conturată.

Într-adevăr, e de aşteptat ca la jumătatea mandatului, în octombrie 2019, social-democraţii - în cădere majoră de viteză - să dorească fie să iasă de la Guvernare direct, fie referendumul intern planificat va determina partidul să facă pasul înapoi. Mersul spre alegeri anticipate e o variantă, iar alegerile europarlamentare vor confirma dacă schimbarea şi susţinerea celei considerată o mini-Merkel a fost o idee bună. Totuşi, perspectivele sunt că CDU va rămâne principalul partid din Germania şi va da Cancelarul, chiar dacă octombrie 2019 va însemna o nouă coaliţie în care ar putea pătrunde Verzii, dar şi cu un nou Cancelar, noul lider al partidului, Annegret Kramp-Karrenbauer. Sau posibile alegeri anticipate.

Pe de altă parte, planificarea atentă face ca doamna Merkel să fie disponibilă, la acea oră, să preia Preşedinţia Consiliului European, mai ales dacă votul de la finalul lui mai 2019 va crea dificultăţi unei majorităţi pro-europene în Parlamentul European, prin creşterea partidelor eurosceptice şi anti-europene, ceea ce reclamă coaliţii mai largi cu 3-4 partide europene, cu popularii, social-democraţii, liberal democraţii şi chiar verzii într-o majoritate. În plus, o performanţă mai slabă a lui Emmanuel Macron în Franţa, după presiunile la care e supus astăzi în stradă, ar putea să însemne nevoia unui lider puternic pro-european, cunoscător al tuturor resorturilor şi politicilor, la Consiliul European, după încheierea mandatului lui Donald Tusk. Doamna Merkel pare a fi natural desemnată pentru o asemenea poziţie.

Pe de altă parte, cel puţin în România, am mai trăit epoca ştirilor privind accesul la poziţii europene încă de acum un an, când chiar Preşedintele Klaus Iohannis era predestinat, parcă, unei asemenea perspective. E adevărat că atunci mişcarea părea scoasă din pălărie, fiind prea devreme un asemenea calcul, dar unii au considerat în forma cea mai serioasă această perspectivă, cu gândul la numărul redus de lideri din statele europene, la vârf, membri ai Consiliului European, care au supravieţuit în funcţii. Astăzi, opţiunea ca doamna Merkel să devină Preşedintele Consiliului European, chiar dacă e încă prematură şi, probabil, respinsă public ca opţiune în acest moment, pare să fie tot mai conturată, şi în linie cu spiritul previzibilităţii politicilor cu care ne-a obişnuit Germania la ea acasă şi în Europa.

Această situaţie justifică nevoia de schimbare a Preşedintelui CDU astăzi, pentru a pregăti o victorie doamnei Annegret Kramp-Karrenbauer la europarlamentare şi pentru a-i întări poziţia în partid în următorul an, fapt ce o face capabilă să preia postura de Cancelar, un pas obligatoriu dacă guvernul şi coaliţia germană se destramă în octombrie anul viitor. Indiferent de formulă, zarurile au fost aruncate, iar doamna Merkel îşi poate încheia în forţă cariera politică în calitate de Preşedinte al Consiliului European, după ce iese de la conducerea statului german, fiind figura cea mai pregnantă de continuitate şi imaginea continuităţii pro-europenismului şi a democraţiei liberale la nivel european.