Din capul locului, aş vrea să spun că proiectul Uniunii Europene este cel mai generos proiect politic european din toate timpurile. Este un proiect avangardist, de urmat şi de respectat fără niciun fel de dubiu. Critica instituţiilor europene, birocraţia care poate fi excesivă, politici inadecvate şi lipsa de viziune pe care o punem în cârca Uniunii Europene pot fi întemeiate doar dacă acceptăm că perfecţiunea umană este înainte de toate un deziderat şi nu o realitate materială. Ar putea să funcţioneze UE mai bine? Desigur. Şi asta este o afirmaţie pe care o putem suprapune oricărui guvern, începând cu cel de la Washington, trecând pe la Bucureşti şi oprindu-ne, după ce luăm viză, la Londra. Dar oricare ar fi criticile, proiectul european este mai presus de toate un proiect de solidaritate pentru un continent care s-a dezvoltat inegal, un proiect generos şi plin de speranţă. Iar Regatul Unit care nu suferă de sărăcia estului Europei este cel care s-a găsit să îl denunţe primul, după ce tot noi, esticii, i-am făcut concesii, pentru că, nu-i aşa, suntem datori să acceptăm excepţia britanică.

Discuţia în jurul Brexitului trebuie să fie în primul rând tehnică. Astăzi, însă, e permis să fim şi emoţionali în faţa acestui act de egoism monstruos, pentru că nu noi, nu continentul, suntem în ceaţă. Pentru că dacă tot auzim întruna şi-ntruna de frustrările britanice, poate ar trebui să schimbe locul cu est-europenii pentru câteva decenii. Să le sufle ruşii în ceafă, să se uite vameşii la tine ca la un posibil infractor, să ştii că eşti cetăţean european de categoria a doua, deşi oficial aşa ceva nu există, şi alte prejudecăţi uitate în istorie de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Când, ca să nu uităm, nu prim-ministrul României a negociat unde se trasează linia de influenţă a imperiului sovietic. Aşa că, da, toată lumea are frustrări în Europa, dar poate ar fi cazul să ni le rezolvăm şi singuri, nu să umblăm ca un cocoş beat prin faţa aeroportului urlând că vin românii să ne fure slujbele. Hey, măcar acum că s-au izolat şi îşi construiesc un zid în jurul insulei, îl pot păstra pe Farage să le explice cum şi-a bătut joc de ei minţindu-i în campanie ca să voteze „Leave“.

Revenind la ale noastre, cred că cel mai bun garant al unei minime normalităţi rămâne Uniunea Europeană. Cred că, mai mult ca oricând, e nevoie de solidaritate europeană, pentru că fără o politică bine definită, unită şi cumpătată, o să alergăm de nebuni după marote interbelice în care ne închipuim că ne atacă naturelul simţitor tot felul de duşmani închipuiţi. Globalizarea s-a produs de multă vreme şi cine nu crede ar face bine să îşi arunce smartphone-ul la gunoi. Nu mai trăim în graniţele unui stat, cât mai ales într-un ecosistem economic, politic şi, mai nou, militar. Dacă am fi încă în Europa interbelică, milioanele de români care muncesc în Europa ar fi căutat de muncă prin România. Dacă nu înţelegi că ce semeni aia culegi, o să ajungi să te sperii absurd de monstrul european pe care ţi-l vinde Farage din România, Ungaria sau Franţa. Ori, să îţi hrăneşti frica populistă pentru beneficiul unui clovn demagog, e un egoism prostesc.

Aşa cum voi eraţi îngrijoraţi de capacitatea noastră de a apăra graniţa estică a Uniunii Europene, astăzi noi am putea să întrebăm de ce mai apărăm ceva ce voi refuzaţi. 

Nu e nicio bucurie să asişti la prăbuşirea Regatului Unit cu mulţumirea că ei sunt proşti şi noi nu. Ne-a trecut şi nouă glonţul pe la tâmplă, dar noroc cu românii din diasporă. Aşa că orice ar face Marea Britanie, din păcate, rezultatul referendumului este unul egoist. Pentru că de aici, din estul Europei, ai putea să îi întrebi speriat cu adevărat: bine, şi pe noi cui ne lăsaţi? Când aţi votat, v-aţi gândit că nu mai sunteţi demult o insulă? Că nu mai sunteţi singuri? Că aşa cum voi eraţi îngrijoraţi de capacitatea noastră de a apăra graniţa estică a Uniunii Europene, astăzi noi am putea să întrebăm de ce mai apărăm ceva ce voi refuzaţi. Dar ăsta e doar un discurs emoţional. Aşa că îl putem încheia cu: dragă John, eşti egoist!