La prima vedere, toate par a fi adevărate. Un astfel de discurs poate fi periculos pentru cei cu capete înfierbântate, cei care mai visează la refacerea unui trecut, căzut de mult în desuetudine. Dar să nu uităm, astăzi liderii unor state, cu rare excepţii, ştiu ce înseamnă cuvântul „realpolitik” şi ştiu unde să se oprească. Şi acest lucru este valabil şi pentru Orban. Aşa cum a constatat cineva, tot în paginile „Adevărului”, nu este nimic nou în cele declarate de el. E placa pe care o foloseşte de ani buni.

Am fost de faţă când Orban şi Fidesz au câştigat pentru prima dată alegerile din Ungaria. Orban a organizat o conferinţă de presă monstru, cu sute de ziarişti. Susţinătorii lui erau în delir. Şi el la fel. L-am întrebat, prezentându-mă în calitatea mea de ziaristă din România, dacă susţine principiul mentorului său, fostul premier Antall Jozsef care declarase că ar vrea să fie premierul nu a 10 ci a 14 milioane de maghiari (adăugând, totuşi, cuvântul „spiritual”). S-a pierdut pentru câteva clipe, dar a răspuns „da”. Aşa că această grijă, preocupare, interes pentru maghiarii de dincolo de graniţe nu este nouă. Aşa cum nu este nouă nici susţinerea diferitelor forme de autonomie, dezideratul fiind cea teritorială, lucruri prevăzute şi în Legea fundamentală a ţării. Dar intenţiile lui s-au oprit aici deoarece este conştient că, membră a NATO şi a UE, Ungaria s-a angajat să renunţe la orice fel de pretenţii teritoriale faţă de vecini, să soluţioneze odată şi pentru totdeauna această problemă, ceea ce, de pildă, cu România s-a realizat prin Tratatul de bază dintre cele două ţări.

În ceea ce priveşte Transcarpatia, Orban a profitat de două lucruri: în primul rând de interdicţia impusă de Ucraina cu privire la dubla cetăţenie (şi aici intrăm şi noi în ecuaţie), precum şi marea eroare a noului guvern ucrainean de a interzice folosirea limbilor minorităţilor care a servit ca pretext Rusiei în toată politica sa faţă de Ucraina.. Sigur că pentru Orban a fost un fel de mană cerească, a fost momentul în care a putut din nou să arate concetăţenilor că nu-i este indiferentă soarta fraţilor din străinătate. Dar, părerea mea este că,  în primul rând, acest mesaj a avut o destinaţie internă, iar cel vizat este partidul Jobbik, marele rival al lui Fidesz.

Fiindcă nu socialiştii, democraţii sau ecologiştii din opoziţie sunt concurenţii lui Orban, ci Jobbik-ul.

Şi aici nu sunt de acord cu teoria domnului Cristian Unteanu că Fidesz este un Jobbik cu voce mai în surdină. Nu că nu ar fi împrumutat câte ceva de la acest partid, idei despre care şi-a dat seama că va fi agreat de o parte a populaţiei. Şi aici putem vorbi de naţionalism şi de antieuropenism, prin transformarea uneori a UE în „inamicul public nr.1” al Ungariei care vrea să-i „dicteze”. Dar o serie de alte principii ale Jobbik sunt respinse de Fidesz care, totuşi, se consideră un partid european şi democratic..

După ce la alegerile din aprilie Jobbik a ieşit pe locul trei, s-ar putea ca duminică, după cele europene, să ajungă chiar şi pe locul doi, ceea ce ar fi o ameninţare serioasă pentru Orban. Şi atunci trebuia făcut ceva. Orban a mai reuşit să submineze şi să desfiinţeze un partid politic care, culmea, îi era partener de coaliţie, Partidul Micilor Agrarieni, deoarece, în principiu, Orban vrea partid unic. Numai că tactica lui atunci s-a dovedit greşită. La următoarele alegeri, Fidesz şi socialiştii au obţinut egalitate. Numai că Orban nu a avut cu cine să facă o coaliţie, pe când socialiştii i-au avut pe liberali.

Ţelul lui acum este cam acelaşi, dar miza este mult mai mare. El trebuie să scape de un rival puternic. Drept care a adoptat două metode. În primul rând, preluarea unor ţinte ale Jobbik , punînd un accent puternic pe problema maghiarilor de dincolo de graniţe. Iar maghiarii din Transcarpatia i-au picat ca o mănuşă.. Alegătorii trebuie să vadă că Orban este în aceeaşi măsură îngrijorat de situaţia acestora ca Jobbik (despre care nu ştim că ar fi prea îngrijorat). În al doilea rând, este compromiterea şi aici cazul „spionului rus”, Bela Kovacs poate fi foarte bine folosit. De fapt, ceea ce se poate spune până acum despre acesta este că ar fi mai degrabă un lobbyst în favoarea ruşilor, un agent de influenţă, deoarece date concrete despre activitatea lui de sponaj nu se cunosc, iar observatorilor din Ungaria li s-a părut ciudat că dezvăluirile au fost făcute de un oficios al guvernului (Magyar Nemzet). O acuzaţie de „sprion rus, membru al Jobbik” ar putea compromite partidul, mai ales că de multă vreme se susţine că formaţiunea politică ar fi primit fonduri din Rusia şi din Iran (Deşi Orban nu s-a sfiit să încheie acorduri cu Rusia şi să afirme că viitorul va fi răsăritul). Prin tactici asemănătoare, Orban a reuşit să-i compromită într-o oarecare măsură şi pe socialişti, cu puţin timp înaintea alegerilor, scoţând la iveală tocmai la momentul potrivit cazul vicepreşedintelui Partidului Socialist Ungar, Gabor Simon, care avea conturi nedeclarate în bănci din Austria. Cu toate că s-a dovedit că PSU nu ştia de acele conturi, socialiştii au pierdut câteva procente. De altfel, Jobbik a şi declarat că Fidesz a început o campanie de denigrare a lui ..

Fără îndoială, în actuala situaţie extrem de tensionată în regiune, orice cuvânt rostit contează şi poate inflama tendinţe care până acum au mocnit. De aceea, răspunderea oamenilor politici este de a cântări cu atenţie ceea ce spun. Dar pentru a aprecia cât se poate de obiectiv o situaţie, trebuie luate în calcul toate aspectele posibile. Şi aceasta pentru ca o contrareacţie să nu aibă un efect similar.