Dintre toate scenarii cvasi-similare ale arcului de cerc care pleaca din Afganistan mergând până pe coasta de nord a Africii, lectia de scoală este Afganistanul, asta pentru că acolo s-au testat toate soluţile militare si politice ce urmau să fie aplicate pentru scoaterea de din joc a liderilor dictatoriali si a impune democratia occidentală, apoi, in vederea aceluiasi scop nobil, de a eradica opoziţia islamică fundamentalistă. Scenariu dublat şi de încercarea de a scădea sau chiar de a elimina influenţa sovietică, mai apoi rusească.

Numai că toate astea trebuiau să aibă şi o bază naţională, cea pe care avea să se articuleze viitoarea administraţie şi forţa militară locală care să o susţină în perioada post-conflict. Scenariul elaborat de americani şi preluat de cancelariile occidentale avea la bază ideea că va fi relativ uşor de operat în aceşti termeni, dat fiind sentimentul real de nemulţumire, chiar revolta populară împotriva tiranului local, stare de fapt absolut reală şi incontestabilă.

Asta lăsa să se prevadă o coagulare rapidă a forţelor opoziţiei într-o formulă logică de unitate naţională imediat după ce ţara avea să fie eliberată de jugul dictaturii şi aveau să se creeze instituţiile proprii sistemului democratic.

Prima parte a raţionamentului a fost confirmată de realitate: mişcările de opoziţie, grupate în mici partide, s-au reunit rapid în Comitete de salvare naţională, mai întâi în exil, apoi acasă, bucurându-se de primele clipe de libertate. 

S-au bucurat însă extrem de puţin pentru că, în spaţil a doat câteva luni, au reizbucnit conflictele interne, fie bazate pe rivalităţi religioase, fie pe lupta continuă pentru putere între diferitele clanuri locale. Sau, cel mai adesea, o combinaţie mortală între cele două, cu rădăcini care vin din negura timpurilor şi care, în niciun caz, nu pot fi potolite de sfaturile de altfel pline de bunătate şi umanism ale consilierilor occidentali care, neînţelegând din start nimic, nu au decât soluţia replierii în sfaturile date în cărţile despre războaie.

Şi atunci? Tot în Afganistan găsim urmarea scenariului. Realizând foarte târziu că realitatea politică în zonă se construieşte exclusiv pe puterea clanurilor, că încercarea de inserţie forţată a principiilor construcţiei democratice pe model occidental e un eşec, programatorii de sistem, vrând să mai salveze ce se mai poate salva, au revenit la punctul zero al aventurii afgane, atunci când înarmau clanurile pentru a lupta împotriva trupelor sovietice.

Sigur că jocul de atunci a reuşit, numai că preţul a fost apariţia talibanilor, înarmaţi de americani şi folosind acum armele şi banii primiţi atunci pentru a-i măcelări fără milă pe foştii binefăcători.

Aşa că, din disperare, aceiaşi binefăcători încearcă acum repetarea lecţiei înarmând şi susţinând mici „seniori ai războiului", acum anti-talibani,  în speranţa că vor şi rămâne aşa după retragera completă a trupelor aliate până la finele lui 2014.

Numai că, foarte probabil, nu se va întâmpla aşa, fie numai pentru că, în spate, aşteaptă celălalt conflict, cel în care islamisul fundamentalist pregăteşte exact acelaşi tip de ofensivă ca în Maghreb sau Irak.

Acum, problema nu este de a se şti cine va învinge in Siria. Nu este o problemă pentru că nu există nici un fel de dubiu asupra învingătorului.

Dar nu există nici vreo garanţie că nu se va mai repeta scenariul major de până acum, cel care a destabilizat profund Orientul Apropiat, cu o extensie, cea mai de temut, spre Emirate, ţinta revendicării istorice a celor mai multe dintre mişcările islamice radicale din zonă.

Încremenirea în acest proiect, în acest tip de scenariu, poate să producă o tragedie de dimensiuni uriaşe, mai ales că, pentru prima oară după foarte mult timp, pot fi implicaţi direct şi doi actori foarte puternici din zonă, Turcia şi Iranul, ambele cu ambiţii istorice şi cu forţa militară capabilă să le susţină.

Sigur că nouă nu ne pasă, problemele noastre sunt altele, talibanii noştri sunt cu mult mai inofensivi deoarece altele le sunt mizele, mult mai uşor de mulţumit prin acordarea unei mici protiţe de a rămâne conectaţi la tortul puterii.

Numai că apariţia unei situaţii conflictuale majore în zona respectivă va implica România în calitatea sa de ţară membră NATO şi o poziţionare în raport cu interesele noastre naţionale. Noi ştim deja ce vrem să facem într-o asemenea situaţie?