Târziu am  aflat că acest parfum, care-mi plăcea foarte mult şi care-mi hrănea fanteziile, era de fapt nociv, eliminat din maţele combinatului comunist. Bineînţeles, pe vremea aia nimeni nu purta măşti de protecţie, care nici nu cred că au cine ştie ce eficienţă. Încep să întreb, iar subiectul se dovedeşte unul epuizat. Sunt zile în care peste Beijing se revarsă nori roşiatici, iar toată lumea ştie că e de rău. În acele zile, oamenii îşi pun măştile, încearcă să nu iasă din casă. N-am prins încă o astfel de zi, probabil că marele erou Popescu are dreptate: sunt privilegiată. Deşi e senin, pe străzi se văd adeseori măşti, în special negre, multe personalizate, brodate, pictate. Măşti de mătase, măşti fandosite. În special tinerii le poartă, şi-mai dau seama că ţin şi de modă. O studentă, originară din Bucureşti, îmi mărturiseşte că are şi ea o mască de fiţe, neagră, desigur, căci cele mai căutate sunt negrele.

Totuşi, ca să-i dau satisfacţie curajosului Ion Popescu, ascuns eroic în subsol, plec spre Chengdu, capitala provinciei Sichuan. S-a scris mult despre acest oraş, al doilea după Beijing, ca poluare, dar şi mai vestit prin râul Jin Jiang, infestat la sfârşitul anilor 80, apoi epurat, printr-un amplu program salvator.

Oraşul Chendu este acoperit cu o pânză subţire de ceaţă, ca-n filmele post-apocaliptice, dar în ciuda acestei aparenţe de mărgean cenuşiu, este un loc cât se poate de plăcut, prin atmosfera europeană. Oraşul de exil al poetului Du Fu, Chengdu este unul dintre acele locuri cu viaţă intensă. Toată lumea ştie că este poluat, dar cu atât mai mult valurile de turişti se revarsă pe străzile medievale, pline de prăvălii şi de porţi vechi. Pe lângă zidurile nu foarte înalte, cireşii sunt aproape copţi, dar fructele sunt atât de mici, încât încep să cred că le-au otrăvit rezidurile nocive ale unei economii heirupiste. Dar mă înşel, desigur, sunt cireşe amare, din soiul bun pentru dulceţuri. Treptat intru în ritmul oraşului, accelerat deopotrivă de lumea cosmopolită şi de nota orientală. În oraş sunt comunităţi de catolici, restaurante mediteraneene, vânzători ambulanţi de fructe exotice şi multe cluburi de noapte. Râul, fostul râu poluat, ca să mă inducă în eroare, străluceşte argintiu, văzut de la etajul 14 al hotelului meu.

Sunt hotărâtă să merg mai departe, în creierul munţilor din miticul Sichuan. Înainte de asta intru într-o farmacie şi cer o mască. Mi sunt înfăţişate toate modelele, numeroase şi variante încât nu ştiu ce s-aleg. Până la urmă mă hotărăsc pentru una cu bot lung, gen maimuţă, şi plec la drum.

În cătunul Dagesalow locuieşte o restrânsă comunitate Yi, populaţie minoritară, ale cărei origini se pierd în Tibet. Case mici, oameni îmbrăcaţi în costume tradiţionale. Mănâncă un gen de supă, foarte iute, pe care o pun peste orez, iar în mijlocul mesei tronează un imens vas cu friptură, pulpe şi gheare de pasăre, spinări de ied, bucăţele grase de porc. Sunt ţărani, dintr-o ţară comunistă, iar la o primă vedere par rupţi de lume.

Văd în sfârşit şi o mască sanitară şi mă interesez de poluare. Bineînţeles, masca este purtată pentru a se feri de mine. Este clar că sunt o raritate în zonă, aşa că, mai târziu, după ce ne împrietenim, cam toată lumea începe să mă filmeze cu telefonul. Au aparate performante, majoritatea iPhone. Oamenii aceşti seamănă foarte bine cu orice alt om dintr-un ţinut izolat, dar eu ştiu desigur că sunt comunişti şi-ar trebui să-mi scot la interval prejudecăţile, să le cercetez condiţiile de viaţă. Tocmai eu, care vin dintr-o ţară de hoţi. Şi mai ales în aprilie, o lună pe care-o detest. În urmă cu peste 30 de ani, pe la vremea aceasta, a murit Eliade.