Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la revoluţie. Sună sec, iar cuvintele astea chiar nu înseamnă nimic. Pentru mine au trecut 30 de ani din acel aprilie în care am abandonat locuinţa pe care mi-o repartizase statul socialist, mi-am împachetat cărţile şi-am hotărât să plec la Bucureşti. Adeseori, noaptea îl visam pe Ceauşescu, îl vedeam cum pleacă într-un elicopter şi trăgeam după el, cu PM-ul de pe vremea armatei mele studenţeşti. În realitatea acelui aprilie, nu prea mai existau lucruri care să mă intereseze. Catedra, familia, chiar şi cărţile se risipeau, suflate de vânticelul perfid al lunii aprilie.

Lucruri vechi, pe care le descopăr azi, plimbându-mă prin Beijing. Nu există niciun motiv. Oraşul arată mult mai bine ca Bucureştiul, deşi au un aer comun: blocuri socialiste alături de clădiri impozante, străzi asaltate de maşini scumpe, oameni care fumează pe gărduleţul de fier, din faţa unui magazin de cartier. Lângă o clădire sticloasă, pe care scrie Deutsche Bank, un domn din generaţia mea, cu geantă pe umăr, exact ca-n anii 80, priveşte într-un punct invizibil, dincolo de lume, iar eu ştiu foarte bine ce înseamnă privirea asta, ştiu exact din ce e făcută şi câte planuri se află amalgamate în firicelul de lumină care ţâşneşte de pe un trotuar din Beijing. De altfel, mulţi oameni au o privire absentă, sunt trişti, preocupaţi şi nici nu este de mirare, căci viaţa acestui oraş este foarte scumpă. Un lector universitar are un salariu de aproape 1000 de dolari, dar aceşti bani nu sunt suficienţi pentru un trai onorabil. Casele au ajuns la preţuri astronomice, iar chinezul cu ceva pretenţii aşteaptă prăbuşirea pieţii imobiliare ca să poată să viseze la o locuinţă. Prin urmare, motive există. Cum în urmă cu 6 luni am fost în sud, la Guangzhou si Shenzen, bineînţeles sesizez diferenţa. Locuitorii Beijingului în mod evident sunt mai posomorâţi, ba chiar aş putea spune că sunt cei mai trişti oameni pe care i-am văzut în viaţa mea. Dar ar fi superficial să judec lucrurile după o simplă privire.

Pe măsură ce trec zilele, descopăr şi altă faţă a oraşului, zâmbetele dezarmante ale tinerilor, mall-urile, asaltate de lume, ca şi la noi, şi mai ales ataşamentul general faţă de telefon. Căci în ciuda diferenţelor culturale şi a prejudecăţilor mele, venite dintr-un aprilie mort, ca şi restul planetei, chinezii trăiesc cu un telefon în creier, alergând frenetic prin hăţişurile reţelelor sociale. Şi privindu-i cum se adâncesc în iPhone, mă gândesc automat la studenţii mei, împietriţi în faţa Universităţii, îmi trece prin minte La Plaça de Catalunya, făcută din oameni şi telefoane, văd străzile din Roma pline de Samsung-uri care fotografiază frenetic, şi realizez că, la o primă privire, Beijingul nu arată diferit faţă de restul lumii, fiind făcut din tristeţe şi din telefoane, exact ca orice metropolă. Cei mai mulţi au iPhone de firmă. Cu el plătesc, cu el comandă lucruri, pe el îşi scriu gândurile. Cardurile mele bancare sunt inutile. Merg într-un restaurant şi sunt nevoită să rog pe cineva să-mi plătească nota, folosind telefonul, ca abia după aceea să merg la o bancă şi să-i restitui suma numerar, o povară, desigur, pentru că în China nimeni nu are bani în buzunar.

Mitul nefericirii chineze se spulberă în prima săptămână, iar apăsătorul meu aprilie se topeşte ca o hârtie arsă în sobă.