„Din culisele cinematografiei“. „Patimile“ filmului „Baloane de curcubeu“, de 18 ori „ciopârţit“ de către cenzorii comunişti

După ce a trecut prin nenumărate vizionări, în urma cărora se mai decidea cenzurarea unor secvenţe, cel de-al treilea lungmetraj semnat de regizorul Iosif Demian a fost ţinut la „sertar“ pentru o perioadă, „ciopârţit“ din nou şi proiectat în cele din urmă mai mult în cinematografe periferice, într-o versiune mult diferită de intenţiile iniţiale ale cineastului.

După ce semnase în coregie cu Andrei Blaier filmul „Urgia“, care a avut premiera pe 20 ianuarie 1978, fostul director de imagine Iosif Demian a debutat în postura de unic regizor cu un scenariu poliţist, „O lacrimă de fată“, ecranizare a cărţii lui Petre Sălcudeanu, „Bunicul şi o lacrimă de fată“. Filmul a avut premiera pe 3 noiembrie 1980, la cinema „Scala“ şi s-a bucurat imediat de adeziunea criticii, dar nu şi de a autorităţilor.

Deşi Asociaţia Cineaştilor l-a premiat atât pe regizor, cât şi pe actorul George Bosun, pentru interpretare, iar pelicula a câştigat Marele Premiu şi premiile pentru scenariu şi pentru interpretare masculină (Dorel Vişan) la Costineşti, „O lacrimă de fată“ n-a făcut prea mulţi purici prin cinematografele importante ale ţării, fiind exilat în cele periferice imediat după premieră. Cu toate acestea, pelicula a ajuns în 1982 la Cannes, fiind pentru prima oară când un film autohton era selecţionat în secţiunea „Un certain regard“.

Fănuş Neagu: „Vă simţiţi cumva cu musca pe căciulă?“

Nici prezenţa la prestigiosul festival internaţional, unde a fost la un pas să pună mâna pe trofeul „Caméra d'Or“ nu l-a scutit în continuare de probleme pe Iosif Demian. Cineastul a avut chiar şi mai mult de furcă cu autorităţile din pricina următorului său film, „Baloane de curcubeu“, cenzurat încă din faza de scenariu. „La prima întâlnire cu organele de partid care urmau să avizeze intrarea în producţie a filmului, unul dintre tovarăşii prezenţi a găsit neinspirat titlul scenariului, «Cu mâinile în grâu», şi a cerut să fie schimbat. Fănuş Neagu, deşi vădit iritat, l-a întrebat pe un ton amabil: «Vă simţiţi cumva cu musca pe căciulă?». «Toţi avem câte o muscă pe căciulă», i-a răspuns tovarăşul. «Atunci să-i zicem...», a fost rândul lui Fănuş Neagu. «Baloane de curcubeu». Şi aşa a rămas“, şi-a reamintit, amuzat, cineastul.

Pelicula spune povestea lui Ene Lelea, preşedintele unei Cooperative Agricole de Producţie, care, deşi om în vârstă, se hotărăşte să-şi întemeieze o familie. O alege pe Gia, care însă, la două zile după nuntă, îl părăseşte, pentru a se reîntoarce la Bigu, prima ei dragoste, reîntors după un an de detenţie. Evenimentele se ţin lanţ în continuare, cu episoade mai mult sau mai puţin pitoreşti ale vieţii satului. Distribuţia i-a inclus pe Dorel Vişan (Ene Lelea), Magda Catone (Gia), Alexandru Széllyes (Cristea), Mitică Iancu (Bigu), Lazló Botka (Papa Leon), Anton Aftenie (Wili Paradis), Ágnes Kakassy (Sorica), Nicolae Budescu (Gogodita), Marcela Andrei (Nuţica), Nae Lăzărescu (Victor), George Negoescu (Şerban Tătaru), Catrinel Paraschivescu (Wanda) şi Romica Puceanu (Romica). Umorul prin care este surprins absurdul vieţii din satul comunist n-a fost pe placul cenzorilor vremii. Rând pe rând, echipa filmului „Baloane de curcubeu“ a primit tot felul de procese-verbale de la diferite comisii de vizionare. Au existat nu mai puţin de 18 runde de „ciopârţire“, dar cenzorii parcă au rămas mereu cu senzaţia că le-a scăpat ceva.

„Telefonul «direct» a sunat, iar Popescu, precipitat, a părăsit sala“

,În multe cazuri vizionările se întrerupeau. Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ladislau Hegeduş şi alţii ieşeau din sală înfuriaţi, apoi transmiteau Casei de Filme lista cu secvenţele care trebuiau să fie eliminate. Eu, ca regizor, nu asistam la aceste vizionări. Este posibil ca, pe lângă modificările cerute de conducerea de partid, ca şi alţi funcţionari de rang inferior din cinematografiei să fi completat şi ei listele respective. Din cauza a numeroase tăieri şi lipiri, copiile erau tot mai greu de vizionat. Astfel că, pentru varianta a 13-a, s-a ordonat montarea negativului original în acord cu modificările şi tăierile impuse, astfel încât să se realizeze o copie «curată» pentru următoarea vizionare. Într-o asemenea situaţie, nu mai exista nici o cale de a ne lupta pentru vreo secvenţă sau măcar un cadru. Ţin minte că vizionarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii mai. În dimineaţa respectivă au sosit la sala de proiecţie mai mulţi tovarăşi, inclusiv Dumitru Popescu şi, mi se pare, Mihai Dulea. Spionam sala din cabina de proiecţie, unde graţie proiecţionistului, puteam intra după începutul proiecţiei, urmând a ieşi înainre de final. Chiar în timpul genericului, telefonul «direct» din sală a sunat, a răspuns Popescu, care, precipitat, a părăsit sala, urmat de întreaga delegaţie de partid. Vizionarea n-a mai avut loc, s-a transmis Casei de Filme că se amână până la toamnă. În schimb, în iunie a venit ordinul ca filmul să fie casat, iar producţia oprită. Dosarul filmului a fost închis, resturile de material de la montaj distruse. Şansa de a reface o versiune anterioară se pierduse pentru totdeauna. Brusc, copia special făcută pentru vizionarea a 13-a a rămas fără stăpân. Drept pentru care proiecţionistul m-a chemat şi m-a rugat să iau filmul şi să-l duc înapoi la Buftea. Nici acolo nu s-a găsit cineva să-l preia, aşa că cele nouă bobine au ajuns în dulapul meu din camera operatorilor de imagine. Un telefon primit în septembrie mă anunţa că au început discuţiile privind reluarea producţiei, numai că, în vederea lansării filmului, trebuia să accept toate indicaţiile transmise. Una din aceste condiţii cerea filmarea unor «coperţi» care să plaseze acţiunea filmului într-un trecut foarte îndepărtat şi, evident, scurtarea tuturor secvenţelor, eliminarea cadrelor cu uliţe pline de noroi, cârciumi...Fănuş Neagu a acceptat şi el, ne-am înţeles că atât s-a putut, şi am finalizat filmul conform indicaţiilor primite. Filmul a avut o premieră controlată, fără bilete vândute, şi mutat a doua zi la un cinema de cartier. Întrucât fusesem anterior prezent la Cannes, delegatul festivalului, în trecere prin ţară, a întrebat de mine, evident. I s-a răspuns că nu am mai făcut vreun film“, şi-a reamintit Iosif Demian.

Povestea nu se termină însă aici: ,,În 1992 am revenit în România şi am reuşit, graţie unui prieten, să regăsesc copia aceea special făcută pentru vizionarea a 13-a şi ascunsă în dulapul meu de la Buftea. Această versiune, cu numărul norocos 13, a supravieţuit «Epocii Ceauşescu» ascunsă sub saltea, a rezistat unui voiaj departe, în Australia, unde a suferit atacul unei ciuperci specifice climei mai umede, ca în final, după zeci de ani de «captivitate», să fie salvată miraculos şi recondiţionată“.

,,N-aţi văzut-o pe Sofica?“

Aproape jumătate din distribuţia filmului „Baloane de curcubeu“ a fost alcătuită din actori neprofesionişti, mulţi dintre ei fiind săteni din comuna Dascălu, acolo unde s-a filmat pelicula. „Pe bătrânica aceea, de exemplu, care tot apare şi zice «N-aţi văzut-o pe Sofica?», am găsit-o la marginea satului. «N-aţi văzut o capră?» ne tot întreba. «Aveam şi eu o capră şi n-o mai găsesc. Poate au rupt-o câinii, nu ştiu că să mai fac». Şi plângea. «Ţinea botişorul aici lângă mâna mea, nu pleca niciodată. Nu ştiu ce să mă fac fără ea». Ştii ceva, i-am zis. Noi facem un film, aci în sat. Dacă vrei, vii la filmare, te plătim şi-ţi iei o capră. A venit, ne-am împrietenit, i-au plăcut filmările. Şi pe lângă capră, a mai avut o dorinţă. A zis «Vreau s-o cunosc pe doamna Romica Puceanu». M-am gândit puţin şi aşa s-a născut scena ghicitului, pentru care am invitat-o pe Romica Puceanu, să vină la bătrânica noastră, să-i ghicească. Bătrânica era nelipsită de lângă noi. La filmări, când simţeam că dialogurile stagnează, o puneam să intre în cadru şi să-ntrebe: «N-aţi văzut-o pe Sofica?». Sofica era un nume inventat. La final, am întrebat-o: Ştii cine e Sofica? «Nu». Păi Sofica e capra aia pe care ai pierdut-o. Şi a plâns din nou“, a povestit Iosif Demian.

5 lungmetraje a regizat Iosif Demian înainte de a pleca din România: „Urgia“ (1978, co-regie cu Andrei Blaier), „O lacrimă de fată“ (1980), „Baloane de curcubeu“ (1983), „Lovind o pasăre de pradă“ (1983) şi „Piciu“ (1985)

Profesor la „Academy of Film, Theatre and Television“ din Sydney

În 1985, Iosif Demian a reuşit să fugă din ţară împreună cu soţia lui, Erika Józsa, cu care colaborase pentru coloana sonoră a câtorva filme. Cei doi locuiesc în Australia, unde Iosif Demian a fost 13 ani şef de catedră la „Australian Film, Television and Radio School“, iar acum predă la „Academy of Film, Theatre and Television“ din Sydney. „Sigur, n-a fost uşor. Dar imediat după ce am făcut «Piciu» mi se spusese limpede că n-o să mai fac film niciodată. Pe de altă parte, Erika, soţia mea, era într-o situaţie dificilă, emisiunea în limba maghiară de la televiziune, unde ea lucrase, se desfiinţase, îşi găsise un loc la radio, dar şi acolo se trăia sub ameninţarea epurărilor. Şi mai era şi copilul. Ce viitor îl aştepta, în situaţia noastră? Şase luni noi am trăit din croitorie. Făceam lucruri pentru Fondul Plastic...Şi atunci am înţeles că s-a terminat. Plecarea a fost un fel de vot împotriva unei condiţii pe care n-o puteam schimba. Dificultatea mare nu a fost atât a plecării în sine, cât a faptului că a trebuit să acceptăm că tot trecutul nostru s-a dus. Absolut tot ce însemna bunăstarea noastră sufletească, simpatiile, satisfacţiile, aprecierile, tot ce ne-a ţinut în viaţă, de fapt. Am tras linie şi s-a terminat. Am riscat, am plecat ilegal, am stat un an în Austria, într-un lagăr de refugiaţi. Trebuia să ceri azil politic ca să te primească în lagăr, şi chiar şi aşa, într-o primă fază, azilul ni s-a refuzat. Opţiunile erau trei: Canada, Statele Unite şi Australia. Canada ne-a refuzat după două zile: «Nu vrem artişti». În State nu voiam să mergem noi – credeam atunci că în lumea americană nu m-aş fi regăsit. Până la urmă, nişte prieteni din Australia ne-au scris, ne-au convins că acolo mai e un loc sub soare unde poţi să-ţi creşti copiii. Doar că vreo şansă de a ne încadra în profesiile noastre era exclusă. Să nu ne facem iluzii, ne-au spus ei, şi au avut dreptate“, a povestit Demian.