Scenograful Radu Corciova: „Mi s-a făcut rău şi n-am putut să asist la scena în care Sergiu Nicolaescu a filmat împuşcarea mareşalului Ion Antonescu!“

0
0
Radu Corciova
Radu Corciova

Scenograful Radu Corciova, colaborator constant şi totodată prieten apropiat al regretatului Sergiu Nicolaescu vorbeşte despre cariera sa de aproape o jumătate de secol în teatru şi cinematografie, dar şi despre regretul de a nu-l fi întâlnit niciodată pe Regele Mihai I, pe care a ajuns să-l respecte şi mai mult după ce a lucrat la filmul „Oglinda – Începutul adevărului“.

Când te aşezi la masa discuţiilor cu Radu Corciova timpul se scurge pe nesimţite. Pe lângă faptul că este un interlocutor fascinant, care are amintiri cât să umple zece cărţi, scenograful în vârstă de 72 de ani este şi un artist care spune lucrurilor pe nume. Căci Radu Corciova s-a chinuit să ajungă unde este. Pasionat până în măduva oaselor de teatru şi film, inserează cu o naturaleţe debordantă referiri la această lume chiar şi în discuţiile libere despre episoade mai vesele ori mai triste din viaţă. Povesteşte, fără înverşunare, despre anii în care a mers pe un drum „decorat“ cu tot felul de obstacole şi rememorează cu drag întâlnirile providenţiale care i-au schimbat destinul. Astăzi, Radu Corciova organizează apreciatele Gale UCIN şi este preocupat de memoria unor regizori ca Sergiu Nicolaescu sau Liviu Ciulei, dar şi a altor înaintaşi despre care prea puţini mai discută. Crede totodată şi în tineri, iar Uniunea Cineaştilor din România este locul în care cinematografiştii la început de carieră găsesc o mână întinsă de când el este vicepreşedinte.

„Weekend Adevărul“: Domnule Radu Corciova, de unde provine pasiunea dumneavoastră pentru costume şi decoruri?

Radu Corciova: A venit în primul rând din plăcerea copilului de a desena. Apoi, s-a canalizat către scenografie mai ales datorită arhitectului Paul Bortnovschi, care era căsătorit cu o verişoară primară de-a mamei. A fost unul dintre cei mai mari scenografi de teatru din România, a lucrat mult cu Liviu Ciulei şi cu Lucian Pintilie. A lucrat şi în cinematografie, începând cu „Mitrea Cocor“ (1952) şi până la „O vară de neuitat“ (1995), unde a luat lângă el şi un coleg mai tânăr, pentru că nu mai putea fizic să ducă filmul. Datorită lui am prins şi eu gustul, dar în momentul în care i-am spus că dau la scenografie, el fiind şeful catedrei la Universitatea Naţională de Arte, s-a retras din comisia de admitere. După aia, întotdeauna mi-a dat mereu cu un punct mai puţin decât celorlalţi, în cei trei ani cât l-am avut profesor. Apoi a plecat pentru a-şi împlini visul şi a înfiinţat facultatea de design. Şi ne-a lăsat fără profesori, pentru că şi-a luat lângă el toţi profesorii buni. Şi am rămas cu „ciurucurile“. Care au rezistat multă vreme chiar şi după Revoluţie, de au ieşit studenţii în stradă şi strigau: „Albani şi cu soţia ne-au mâncat scenografia!“. Albani ăsta era un scenograf care n-a făcut în viaţa lui un spectacol de teatru, n-a făcut un film, n-a făcut o emisiune de televiziune. El doar picta. O făcea foarte bine, dar ce să-i înveţe el pe studenţi?!

Dumneavoastră cum aţi debutat în această meserie?

După şase ani de facultate m-au repartizat la Teatrul de Stat din Baia Mare. Şi acolo l-am întâlnit pentru prima oară pe Liviu Ciulei. Directorul teatrului, un ungur care vorbea impecabil româneşte, un om de cultură deosebit, a spus la un moment dat: „Îmi bag picioarele, eu îl aduc pe Ciulei!“. Şi l-a adus. A montat două spectacole la Baia Mare, fiind singura lui colaborare cu un teatru de provincie. Unul a fost „Un tramvai numit Dorinţă“ de Tennessee Williams, pe care l-a adus de la „Bulandra“. Mi-a spus atunci directorul: „Uite, ai aici două camioane, poftim biletele de avion, te duci la Bucureşti şi-mi aduci toate decorurile de la piesa asta“. Şi relaţia cu Ciulei a început în momentul în care mi-a zis: „Radu, cred că ar trebui să adaptăm totul la scena de aici“. Pentru că scenele erau complet diferite. M-am apucat şi l-am recompus. Şi i-a plăcut ce-a ieşit. Apoi a montat „Somnul raţiunii“ de Antonio Buero Vallejo, unde a avut un actor foarte bun, Tănase Cazimir. Senzaţional, peste nivelul multora din Bucureşti! El era pedepsit să stea acolo, pentru că era homosexual. Şi pe vremea aia, din păcate, erau prigoniţi!

Aţi montat multe spectacole la Baia Mare...

Da, am montat mult. Trebuia să te lupţi ca să faci spectacole! La Baia Mare se lucra cu în special cu un scenograf de la Teatrul Naţional din Cluj, Matcaboje îl chema. El era salariat acolo, iar aici încasa câte 6.000 de lei pe spectacol, iar eu aveam 950 de lei impozabili salariu. Şi m-am luptat, aşa am început practic să fac televiziune. Regizorul Petre Sava Băleanu, care a fost unul dintre fondatorii Televiziunii Române, voia să facă un spectacol de Teatru-TV acolo şi regula era să preia şi unul dintre spectacolele din repertoriul curent al teatrului. Era un text al lui Alexandru Voitin, „Adio, majestate!“. Voitin, pe care-l chema de fapt Voitinovici, fusese preşedinte al Tribunalului Poporului la procesele lui Ion Antonescu şi Iuliu Maniu. Şi acesta era un spectacol cu foarte multe decoruri, construite pe nişte platforme. Şi mi-a spus Sava Băleanu: „Domnule, eu nu pot să fac aşa ceva la televiziune“. Şi l-am dus în magazia teatrului, unde erau foarte multe piese de decor de la spectacole montate în stil clasic. Şi i-am aranjat nişte decoruri adecvate pentru televiziune, iar lui i-a plăcut foarte mult treaba asta. Am mai lucrat împreună încă un spectacol, după care m-au luat în armată.

Cum v-aţi împăcat cu viaţa cazonă?

O să-ţi spun o poveste foarte drăguţă. Eu am fost repartizat la Zalău, care era la doi paşi de Baia Mare. Toţi eram mai rebeli, aşa. Mai făceam trăsnăi. Într-o zi mă trezesc chemat la comandantul şcolii, dis de dimineaţă. Mă tot gândeam, oare ce-oi fi făcut?! Şi îmi zice: „Tovarăşu’, ai pile!“. Încă nu depusesem jurământul, iar până nu depui jurământul n-ai voie să faci nimic, trebuie să rămâi în unitate, nu primeşti învoiri, nimic. Mă tot uitam la el, nu înţelegeam. „Ia uită-te pe geam“, îmi zice. Era un Mercedes negru, cu numărul 1-MM-101. Văd, tovarăşe colonel - îi zic - e maşina primului secretar de la Baia Mare. „Te duci, îţi iei schimburi, uite aici biletul de voie, şi te duci la maşină“. Mi-am luat nişte şosete, nişte chiloţi, că hainele civile nu ţi le dădeau, plecai militar. Iar pe biletul de voie scria: „Se întoarce la data nevoie“. Şi m-am dus la maşină. Şoferul avea pistol Stecikin, de fabricaţie sovietică. Spuneţi-mi şi mie, despre ce e vorba? „Las’ că vezi dumneata!“. Îţi dai seama că m-am c...t pe mine! Ăla n-a scos o vorbă până la Baia Mare. Acolo a oprit în faţă la Judeţeana de Partid şi mi-a zis: „Du-te la ofiţerul de serviciu“. M-am dus, era un plutonier de miliţie, care m-a dus la primul secretar în birou. Am intrat, timid, ăla se scoală de la birou - avea un birou imens - şi zice: „Să trăiţi, bine aţi venit!“. Avea şi un fotoliu scoică în faţa biroului, care s-a întors. Iar acolo, mic, stătea nimeni altul decât Petre Sava Băleanu, care râdea cu gura până la urechi. „Credeai că dacă vin în Baia Mare lucrez cu altcineva?“. Aveau ăştia din Televiziune o putere extraordinară. Practic el venise la primul secretar şi i-a spus că nu face spectacolul de Teatru-TV şi nici preluarea pentru televiziune fără scenograful lui, care e în armată la Zalău. Ăla a sunat la primul secretar de la Zalău, care a dat telefon la şcoală şi mi-au dat drumul. O lună am stat în permisie atunci! Am montat „Steaua Zimbrului“ de Valeriu Anania, viitorul mitropolit Bartolomeu Anania. Şi am câştigat bani! Mi-au dat 12.000 de lei pe cele două spectacole, nu mai ţin minte acum celălalt titlu, şi salariul pe o lună de zile. Aşa că m-am întors în unitate plin de bani. Am depus jurământul şi s-a făcut decembrie. Toţi au primit permisie şi eu nu! M-am dus la comandant şi l-am întrebat de ce. „Tocmai voiam să vorbim“, zice, „dumneata eşti regizor, ne faci spectacolul de 30 decembrie şi pleci apoi“. Am stat, am scris, am repetat cu tot soiul de tineri ofiţeri, m-au îmbrăcat şi pe mine în colonel. Şi apoi am plecat acasă, mi-a dat comandatul o maşină, m-a dus la gară, mi-a dat şi o săptămână în plus faţă de ceilalţi. Şi cam asta a fost...La sfârşitul armatei m-am procopsit cu o hepatită, de la o injecţie...

Da, nu prea erau pe atunci ace de unică folosinţă...

Şcoala de ofiţeri avea ca specializare „cercetare prin luptă“. Erau comando-uri. Şi pe chestia asta chiar am făcut armată adevărată. Şi mi-a plăcut. A fost o experienţă mişto, nu te duceai la porumb sau la cartofi. Unul dintre antrenamente era în sala de gazare. Intrai cu masca, iar masca mea şi a încă altor patru-cinci colegi avea garniturile mai vechi, uzate. Şi a intrat gaz pe acolo. Nu mult, dar ne-a făcut injecţia anti-gaz. Şi n-au mai stat să scoată câte o seringă pentru fiecare. Cu una singură la toţi, direct prin pantaloni! Şi aşa am făcut o hepatită de toată frumuseţea, de am stat internat în spital, acolo unde am dat şi examenul pentru a ieşi sublocotenent. Am mai stat şi pe la Bucureşti vreo opt luni în spital, după care trebuia să fiu pensionat un an de zile, pe caz de boală. Şi la teatru mi-au zis: „Nu te pensiona, vii şi-ţi faci norma, cât e, două spectacole, şi stai acasă în rest. Noi îţi trimitem salariul fără probleme“. Şi în timpul ăsta mi-am aranjat ca să merg ca scenograf la Brăila, la Teatrul „Maria Filotti“. Director era un actor, Dumitru Pîslaru, cam arivist de felul lui. Punea tot felul de spectacole de c...t, pe texte scrise de un colonel de securitate. Şi ăsta scria piese cu spioni, cu avarii, cu şantiere. Şi cerea decoruri proletcultiste! Mă rog...Am stat în total cinci ani la Brăila, dar între timp am început să lucrez prin toată ţara. În Bucureşti mai puţin, am făcut doar două spectacole în Capitală şi nu mi-a plăcut deloc! Aşa am luat primul meu premiu, pentru scenografia unui spectacol montat la Teatrul de Stat din Reşiţa, „Tichia cu clopoţei“ de Luigi Pirandello.

La Buftea cum aţi ajuns?

Stai să vezi. Tot în perioada respectivă a fost un concurs la „Nottara“, m-am prezentat şi l-am câştigat. Şi m-am dus înapoi la Brăila ca să le spun că plec şi că trebuie să facă şi ei un concurs ca să-şi găsească alt scenograf. „Nu-ţi dăm drumul“. Cum adică? „Nu-ţi dăm drumul“, îmi zicea tovarăşu’ Ghiţă. Era mic şi îndesat, îmbrăcat mereu în haină de piele. Aşa stătea şi la birou. Avea o vorbă extraordinară: „Păi bă, tovarăşu’, crezi că dacă aveam studii superioare ajungeam să lucrez la cultură?!“. Bine, atunci îmi dau demisia! Şi am plecat, fără să mai aştept transferul. La „Nottara“ director general era Ion Brad, iar adjunct era Maxim Crişan, care fusese secretar la Ambasada României de la Moscova. Diplomat de carieră. Dar care era orb! Şi avea o secretară, alături de care venea la vizionările de spectacole. El auzea, iar secretara îi explica ce se întâmplă pe scenă. Ei, vreau să zic că întotdeauna cele mai pertinente observaţii erau ale lui Crişan. Şi i-am zis că mi-am dat demisia şi am venit. La care el zice: „Păi ai greşit, trebuia să ne consultăm înainte! Am primit un telefon de la Comitetul de Partid al Sectorului 1, trebuie să-l angajăm pe unu’ Tudor Ghimeş“. Am belit-o, mi-am zis. La Brăila nu mai puteam să mă întorc, îţi dai seama...I-am zis lu’ nevastă-mea, care lucra deja în Buftea. Şi ea are o poveste ciudată. Ea e arhitectă şi scenografă. Şi lucrat la patrimoniul cultural, a restaurat mănăstirile Horezu, Tismana, Polovragi. Şi stătea pe acolo. Asta era amuzant. Eu fugeam de la Brăila şi mă duceam să mă întâlnesc cu nevastă-mea la mănăstire. Ea venise apoi la Văcăreşti, după cutremurul din ‘77, dar la un moment dat Ceauşescu i-a desfiinţat postul. Şi a ajuns în Buftea, adjuncta şefului de la recuzită, mobilier, costume. Socrul meu lucrase şi el prin Buftea, dar îl dăduseră afară, avea dosar prost: luptase pe frontul de Răsărit, fusese decorat cu „Crucea de Fier“. La un moment dat, Dumitru Fernoagă i-a spus lui Constantin Pivniceru: „Cum mă, să-l dai p-ăsta afară? El îţi duce-n spate tot studioul! Lasă că-l iau la mine...“. Şi l-a luat la Casa de Filme nr. 5. Mă rog. Prin 1979, Sergiu Nicolaescu, care căuta întotdeauna oameni care să nu fie stricaţi de sistem, a aflat de ea şi a cerut-o la „Mihai, câine de circ“. Asistentă la decoruri. Scenograf era unul, Constantin Simionescu, care era un tip foarte mişto, dar cam beţiv. Revenind, i-am zis atunci Ioanei: Mă urc cu tine în cursa de Buftea şi vedem ce-o fi. Şi şansa a fost ca primul regizor care să-mi iasă în faţă să fie chiar Sergiu Nicolaescu. L-am întrebat - mare curaj am avut - dacă n-are nevoie de un scenograf. S-a uitat la mine şi mi-a zis: „Nu, dar vreau pe cineva la costume. Faci şi costume?“. Fac şi costume, i-am zis. A strigat pe unul, Ivan: „Dă-i un scenariu băiatului ăstuia. Eu plec azi în Germania, ne vedem sâmbătă la Casa de Filme nr. 5 şi-mi arăţi schiţele de costume pentru personajele principale, copiii“. Era vorba despre „Duelul“. M-am dus, i-am dus schiţele, i-au plăcut. Într-o zi m-a chemat şi mi-a zis: „Uite cum facem: preiei tu toată concepţia generală a filmului, scenografie şi costume, Gabi (n.r. - Gabriela Bubă, viitoarea soţie a regizorului) face costumele, Bob (n.r. - Bob Nicolescu) face decorurile, iar tu îi dirijezi pe amândoi“. Şi aşa s-a legat o lungă prietenie şi colaborare. A făcut aproape toate filmele cu mine până a murit, săracul. Păcat că în ultima perioadă...trăia din amintiri...

După operaţiile pe creier din 2008 parcă n-a mai fost acelaşi, am observat şi eu...

Lucram la „Poker“, filmam copiii care apar la începutul filmului. Şi avea parcă senzaţia că filmam pentru „Duelul“, copiii trebuie să fie murdari. Îi spuneam: Sergiule, ăştia sunt pionieri. Mergeau obligatoriu la şcoală curaţi, apretaţi...„Nu, nu, uite, trebuie să aibă unghiile murdare“. Greu îl convingeai. Câteodată....aveam o secvenţă la „Carol I - un destin“ cu regele Carol I mort în pat şi avându-i pe regina Elisabeta, regina Maria şi regele Ferdinand la căpătâi, rugându-se. Şi noi, cei din echipa de filmare glumeam, uite, Sergiu vrea să moară la Peleş, în patul lui Carol. Şi vine secvenţa...Filmăm, se dă stop. Toată lumea se mişcă, numai Sergiu nu....Înlemnisem cu toţii. Adormise, săracul! (face o pauză) Ştii care-i culmea? Au trecut atâţia ani şi îmi lipseşte la fel de mult! Deşi pe platou era rigid, în particular era un tip de un umor extraordinar!

Care dintre filmele la care aţi lucrat v-a plăcut cel mai mult?

„Întoarcerea din iad“, al lui Nicolae Mărgineanu, adaptare după „Jandarmul“ de Ion Agârbiceanu. Am luat şi un premiu al Asociaţiei Cineaştilor din România datorită lui. Bineînţeles, sunt şi multe altele. Mi-a plăcut foarte mult şi „Oglinda - Începutul adevărului“, care a prins foarte tare şi la americani. La filmul ăsta şi la cel precedent pe care-l realizase Sergiu despre 23 august 1944, dar înainte de Revoluţie, „Ziua Z“, l-am avut consultant ştiinţific pe profesorul Ion Ardeleanu, care ne-a povestit şi cum a fost, pe bune, atunci. Ne-a adus pe un tip care chiar fusese implicat în evenimente. Şi l-a pus să ne povestească: „Ne-au chemat de la fabrică în Aleea Alexandru şi am luat arme, am mers la Podul Băneasa“. „Şi?“ „Păi ne-am oprit pe drum la mici şi bere! Au mai ajuns vreo cinci la pod“. „Bine, şi atunci cine a luptat la Podul Băneasa?“. „Soldaţii şi jandarmii călare“. Şi l-am mai avut pe un tip care a fost în tren, escortă, când a plecat Regele Mihai din ţară. Şi ăla ne-a zis că a plecat în c...l gol, pe româneşte. Şi avea o casetă frumoasă, pe care o ţinea tot timpul în braţe. Şi l-a întrebat ce-i acolo. La care Regele i-a răspuns: „Dacă mă duceţi la Moscova, o să-i arăt lui Stalin că m-a decorat cu Ordinul Pobeda“. Uite, îmi pare tare rău că n-am reuşit să-l cunosc pe Regele Mihai! Mi-ar fi plăcut!

Pe vremea aceea încă mai exista „recuzită autentică“...

Da şi nu. Costumele le-am făcut de la zero, iar în privinţa maşinilor, da, am regăsit o parte dintre cele pe care le ştiam. Când am căutat la Buftea costumul lui Sergiu din „Ziua Z“, al generalului Friessner, nu mai era! Şi asta se întâmpla în 1993! Iarăşi, toate maşinile din filmele cu comisari erau maşini particulare, le pregăteam, le vopseam, le dichiseam. Era vestitul nea Sandu „Buick“, care deţinea maşina pe care o folosea Sergiu. L-am găsit, i-am reparat-o, i-am refăcut-o. Am mai găsit şi altele, nu multe, cred că vreo cinci sau şase am avut. Erau zeci de maşini de epocă în Bucureşti pe vremuri, mulţi proprietari chiar trăiau din treaba asta cu filmul. La Buftea erau în schimb nişte camioane, pe care le strânsese Liviu Ciulei la „Pădurea spânzuraţilor“ din unităţi militare. Era un recuziter, Albescu îl chema, pe care l-a trimis prin toată ţara ca să caute camioane din Primul Război Mondial. Şi chiar funcţionau! Le-am folosit şi eu la „Duelul“, am făcut un cimitir de maşini, dar pe care Sergiu nu l-a mai filmat apoi. Dar muncisem o grămadă, îi dădusem o şpagă unuia de la un depozit de fier vechi, să mă anunţe când apare câte-o maşină de epocă. Şi ăla mă suna: „Şăfu’, am făcut rost dă două!“. Şi mă duceam, îi dădeam ceva tipului, care o încărca pe platforma unui camion de la Buftea şi gata! La „Duelul“ era şi un decor în canalizare. Şi pe urmă râdeam că mai mereu se mai nimerea câte-un decor din ăsta! La „15“, la „Punctul zero“, filmul cu teroriştii, cu Ceauşescu. A avut el boală să filmeze împuşcarea lui Ceauşescu, chiar la Târgovişte. Aşa cum a avut nebunia să filmeze împuşcarea lui Antonescu în „Oglinda - Începutul adevărului“. Eu n-am reuşit să stau la secvenţa aia, mi s-a făcut rău şi am plecat. Semăna Ion Siminie extraordinar de bine cu mareşalul! După filmul ăla am început să-i urăsc din nou pe comunişti! Mult rău au făcut...

Regretaţi vreun proiect neconcretizat?

Trebuia să fac „Trenul morţii“, tot cu Sergiu, un film la care am lucrat enorm, dar nu s-a mai făcut. Era o poveste foarte mişto, atipică pentru el. Era povestea unui tren german în care era o trupă de actori care se duceau să facă spectacole de cabaret pentru militarii de pe front. Şi în trenul ăsta ajunge o trupă de comando românească, de genul batalion disciplinar. Şi actorii pregăteau un spectacol, aveau un vagon special, iar ceilalţi, nemţii şi românii asistau ca spectatori la repetiţii. Şi se îmbătau. Şi la un moment dat s-au luat la păruială, o nebunie întreagă, şi s-au omorât. Şi au murit toţi din tren, în timpul mersului. Şi trenul mergea, trecea prin gări, cu ăia morţi înăuntru. Şi o trupă românească reuşeşte până la urmă să-l oprească, aşa începe practic filmul. Una dintre actriţe trebuia să fie Loredana. E o fată foarte serioasă. La „Supravieţuitorul“ Sergiu i-a zis: „Nu ştiu ce să-ţi spun să faci, faci ce vrei“. Şi a pregătit ea numere, tot-tot. Sergiu le-a filmat complet, era totuşi mult în economia filmului, iar la final făcea: „Şi eu ce să tai acum?“. Şi n-a mai tăiat nimic! Filmul ăsta, „Trenul morţii“, nu s-a mai făcut pentru că lui Sergiu i-a fost frică. De ce? Pentru că el era obişnuit să lucreze cu armata. Că aduceai figuraţie, nu asta era problema, dar nu era acelaşi lucru. Aşa, ăştia veneau cu plutoanele, ofiţerul primea de la Sergiu sau de la secunzi indicaţiile necesare şi apoi el răspundea. El îi îmbrăca, el îi dezbrăca, ştia pe unde să-i ducă. Iar noi eram fericiţi pentru că pe vremea aia nu era catering, nu se dădea mâncare pe platou. Iar soldaţii veneau cu bucătăria de campanie şi mâncam împreună. Şi „Candele de zăpadă“ era un alt proiect care nu s-a mai materializat. Era un scenariu de-al lui Corneliu Vadim Tudor, o tâmpenie, cu spioni unguri în România...Şi Sergiu îl rescrisese complet, voia să facă povestea generalului Gheorghe Avramescu. Şi nu s-a înţeles cu moştenitorii lui, care avansaseră nişte sume uriaşe.

Imagine indisponibilă

Spuneaţi adineauri că unele filme româneşti i-au impresionat şi pe americani...

I-am arătat „Noi, cei din linia întâi“ unui regizor american care a venit să lucreze la noi după Revoluţie. Ted Nicolaou, mare iubitor de filme cu vampiri. Şi m-a întrebat: „Cum aţi făcut efectul ăsta de machiaj?“. Era lupta din munţi, sus în zăpadă, soldaţii erau cu promoroacă pe ei...Şi-i zic: nu e niciun machiaj, aşa era, un frig de crăpau pietrele! „Şi aici, la explozii, cu făceaţi de se ridica praful aşa din pământ?“. Păi, cu trotil! A rămas mască Nicolaou! Au fost 80 de explozii a câte 10 kilograme fiecare. Aveai senzaţia că se mişcă pământul cu tine. Era un pirotehnist uşor diliu, Ion Tiberiu zis „Baronul“. Rămăseseră după filmare 100 şi ceva de kilograme de astralit. Şi a zis că el nu pleacă cu atâta explozibil în maşină până la Bucureşti: „Voi face o explozie maaare! Deschideţi geamurile la maşini, vă duceţi şi vă aşezaţi acolo, 800 de metri mai încolo...“. Şi a pus tot explozibilul într-o baltă şi i-a dat foc. Parcă a ştiut, că toată apa aia din baltă a venit peste noi, la 800 de metri! Şi când ne-am dus să verificăm balta, cu gaura aferentă provocată de explozie, ce crezi c-am găsit? Trei broscuţe care erau bine-mersi, nu păţiseră nimic, erau doar puţin năuce.

Aţi lucrat cu Sergiu Nicolaescu şi în Germania, la Bad Segeberg, pentru „Karl May Festival“. Cum vi s-a părut această experienţă?

Era foarte plăcut de lucrat acolo. Vreau să spun că, în momentul în care ajungeam acolo, în luna aprilie, când începeau repetiţiile, biletele erau deja vândute! Începea la 1 iulie şi se termina la 1 septembrie sezonul. Câte un spectacol pe zi, iar sâmbăta şi duminica câte două, iar biletele costau între 20 şi 35 de mărci. Banii din bilete îi încasa firma producătoare, în rest toate cheltuielile erau suportate de primărie. De ce? Ăla era momentul în care oraşul trăia şi producea bani. Producea cât pentru un an de zile! Am făcut şi noi într-un an, ca să vindem, tot soiul de tomahawk-uri, pipa păcii. S-au dat imediat! În orice caz, nemţii erau foarte corecţi. Nu-ţi trebuiau contracte, dădeai mâna cu ei şi gata. Îmi ziceau: „N-avem bani să facem decorul ăsta. Poţi să-l faci tu împreună cu oamenii tăi?“. Decorurile noi le făceam în ţară şi le transportam, dar erau şi lucruri care trebuiau construite la faţa locului. Le făceam cu şeful de cabinet al lui Sergiu şi cei doi cascadori care veneau cu noi, Nicu Constantinescu şi Aurel Popescu. Şi mai aveam un maistru de platou cu mine. Spre exemplu, pentru „Comoara din Lacul de Argint“, pe un vârf de munte, care era construit deja din fibră de sticlă, era nevoie de un cap cu o gură din care să iasă flăcări sau să curgă apă, ochii să se aprindă, să iasă fum pe nări. Şi am zis că pot să-l construiesc. I-am zis neamţului cât costă manopera, s-a dus, a văzut cât costă materialele, a zis că e ok, am dat mâna. În momentul în care a fost totul montat, a venit cu banii. Dar caraghios a fost altceva. Din momentul în care m-au văzut că mi-am pus salopeta şi am muncit cot la cot cu băieţii, am scăzut în ochii lor, nu mai eram domnul arhitect.

Capete de afiş la Bad Segeberg erau Pierre Brice şi Gojko Mitić, doi actori extrem de îndrăgiţi şi în România anilor ‘60 - ‘70...

Au fost două sezoane (n.r. - 1989 şi 1990) cu Pierre Brice în rolul lui Winnetou, după care Pierre l-a „săpat“ pe Sergiu şi a făcut el şi regia în anul următor. N-a ieşit ce trebuia, iar în 1992 l-au rechemat pe Nicolaescu, care a zis: „Vin, dar fără Pierre Brice“. Şi aşa a apărut Gojko Mitić în rolul lui Winnetou, am lucrat încă trei sezoane cu el. În fiecare an puneam în scenă un alt roman de-al lui Karl May. Totul era spectaculos, după cum spuneam. Apăreau şi personaje exotice, de genul colonelul englez care a venit din India. Şi care era călare pe elefant! La un moment dat, s-a c...t elefantul în arenă, iar din spate veneau indienii călare. Şi caii s-au speriat de movila respectivă. Îţi dai seama, râsete, nebunie. Era o elefăntiţă de fapt, care mă plăcea foarte tare!

Învăţământul artistic a decăzut foarte mult. Enorm! Şi asta pentru că nu poţi să fii cadru didactic dacă n-ai doctoratul. Păi mă pui pe mine să mă apuc la vârsta mea să-mi dau doctoratul?! Eu m-am oferit să-i învăţ gratis pe studenţi...De aceea, aproape toţi profesorii, la ora actuală, sunt cei care nu prea lucrau. Pentru că erau prea proşti! A avut o replică genială „Bibanul“ (n.r. - Dem Rădulescu): „Unde mergi?“. „Mă duc la policlinică! N-ai văzut că-i plin de doctori la şcoală?“ Filmare la „Ziua Z“, într-un cartier muncitoresc, pe stradă. Sergiu voia mereu să aibă trecători, cu sacoşe. Şi îi aduce doamna Oroveanu (n.r. - Ileana Oroveanu, scenografă) numai domni la patru ace, gagicile cu voalete, cu mănuşi de dantelă. A făcut Nicolaescu o criză de nervi de nu pot să ţi-o descriu: „E cartieeer muncitoreesc, mie-mi aduci oameni cu sarsanale, nu aşa!“. Era un maniac al detaliilor. Punea mâna pe valize, să vadă dacă le-ai pus ceva înăuntru, să care ăia, nu aşa! Adrian Sârbu îi zicea lui Nicolaescu: „Sergiule, eu îţi dau să faci orice. Cu orice vii la mine, eu produc“. Şi l-am întrebat la un moment dat de ce. „Bă, dacă am dat la televizor de două ori un film de Nicolaescu, eu îmi scot banii din reclame“.

Vicepreşedinte al Uniunii Cineaştilor din România

Numele: Radu Corciova
Data şi locul naşterii: 5 octombrie 1947, Lugoj
În perioada 1973 - 1980 a realizat scenografia şi costumele la peste 40 de spectacole la teatre din Baia Mare, Satu Mare, Brăila, Ploieşti, Piteşti, Petroşani, Bârlad, Reşiţa, Zalău, Botoşani, Iaşi şi Bucureşti. După 1990 a realizat scenografia a unsprezece spectacole de Revelion ale Pro TV, precum şi pentru festivităţile organizate de către Guvernul României cu ocazia intrării României în Uniunea Europeană
Filmografie (selectivă): „Duelul“ (1981, regia Sergiu Nicolaescu), „Întâlnirea“ (1982, regia Sergiu Nicolaescu), „Întoarcerea din iad“ (1983, regia Nicolae Mărgineanu), „Piciu“ (1985, regia Iosif Demian), „Noi, cei din linia întâi“ (1986, regia Sergiu Nicolaescu), „Egreta de fildeş“ (1988, regia Gheorghe Naghi), „Martori dispăruţi“ (1989, regia Dan Mironescu), „Subspecies“ (1991, regia Ted Nicolaou), „Drumul câinilor“ (1992, regia Laurenţiu Damian), „Vulpe vânător“ (1993, regia Stere Gulea), „Oglinda - Începutul adevărului“ (1994, regia Sergiu Nicolaescu), „Oblivion“ (1994, regia Sam Irvin), „Femeia în roşu“ (1997, regia Mircea Veroiu), „Triunghiul morţii“ (1999, regia Sergiu Nicolaescu), „Garcea şi oltenii“ (2002, regia Sam Irvin), „The Defender“ (2004, regia Dolph Lundgren), „Supravieţuitorul“ (2008, regia Sergiu Nicolaescu), „Poker“ (2010, regia Sergiu Nicolaescu), „Gun of the Black Sun“ (2012, regia Jeff Burr), „Ultimul corupt din România“ (2012, regia Sergiu Nicolaescu)
Premii: Premiul „ACIN“ pentru „Întoarcerea din iad“ (1983), Premiul „Pro-Victoria“ pentru „Oglinda - Începutul adevărului“ (1995), Premiul de excelenţă „UARF“ pentru aportul adus la dezvoltarea cinematografiei (2012)
Vicepreşedinte al Uniunii Cineaştilor din România începând din anul 2013
Locuieşte în: Bucureşti

Filme


Ultimele știri
Cele mai citite