Trebuie spus de la bun început că în persoana regizorului francez Luc Besson (55 de ani) avem de-a face cu unul dintre cei mai importanţi cineaşti din istorie. Besson este unul dintre cei care, la începutul anilor ’80, după „noul val“ („nouvelle vague“) francez din anii ’60 şi prelungirile sale din generaţia ’70 (Eustache, Pialat, Tavernier, Téchiné etc.), a modificat radical aspectul cinemaului francez. Noutăţile au constat, mai ales, în infuzarea manierei „de autor“ în filmele de gen (poliţiste, SF etc.) şi într-o mai puternică ancorare în cinemaul popular american, altul însă decât cel care-i fascina în egală măsură pe cineaştii din Hexagon lansaţi la sfârşitul anilor ’50.

În acest demers, Besson s-a aflat alături de cineaşti ca Jean-Jacques Beineix – autor, în 1981, al unui film deschizător de drum, „Diva“, foarte important în epocă – şi, mai târziu, Jan Kounen („Dobermann“, 1997). Este sugestiv faptul că Besson este singurul din acest pluton aflat încă în graţiile industriei cinematografice, franceze şi nu numai, cu excepţia poate a mai vârstnicului Jean-Jacques Annaud.

Autor de filme fenomen

Filme ca „Le dernier combat“ (1983) şi „Subway“ / „Metroul“ (1985) anunţau un mare cineast, ceea ce s-a dovedit în 1988, odată cu „Marele albastru“, unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. A urmat o serie de filme fenomen: „Nikita“ (1990), „Léon“ (1994) şi, mai ales, „Al cincilea element“ (1997), un SF care reseta multe din datele genului, primul său film de limbă engleză (cazul, de altfel, şi al actualului „Lucy“).

Grandomania l-a făcut pe Besson să eşueze cu propria sa variantă de „Ioana d’Arc“ (1999), cu partenera sa din acel moment, Milla Jovovich, în rolul Fecioarei din Orléans. Au urmat reuşite mai mult în calitate de producător, ani de pauză ca regizor şi filme de succes mai mult rezervat, precum fanteziile „Angel-A“ (2005) şi „Adèle Blanc-Sec“ (2010), „The Lady“ (2011) – biografia, corectă dar atât, a luptătoarei birmaneze pentru libertate Aung San Suu Kyi – şi comedioara de anul trecut, „Malavita“, cu Robert De Niro şi Michelle Pfeiffer în rolurile principale.

Prima şi ultima femeie

Odată cu „Lucy“, Luc Besson realizează un film cel puţin de valoarea celor care l-au precedat, demonstrând o uluitoare revenire de formă. „Lucy“ este un blockbuster dedicat marelui public, este un thriller SF de acţiune, dar nu este doar atât. Pentru această reîntoarcere la genul de filme care l-a consacrat (realizată împreună cu excelenţii colaboratori de cursă lungă ai regizorului, directorul de imagine Thierry Arbogast şi compozitorul Eric Serra), Besson a scris şi regizat o poveste care să aibă din plin şi complexitate, filozofică şi ştiinţifică în egală măsură.

Numele personajului titular, interpretat de newyorkeza Scarlett Johansson (distribuită în contre-emploi), trimite, deloc întâmplător, la cel al primei „femei“, australopitecul Lucy (descoperită de paleontologi şi botezată astfel, după melodia Beatleşilor, în anul 1974, în actuala Etiopie). Este lucrul de care regizorul vrea să ne facă conştienţi încă din prima secvenţă. Pentru ştiinţă, prima „femeie“ este, aşadar, Lucy, nu biblica Eva (chiar dacă un Villiers de l’Isle-Adam şi-a intitulat romanul SF despre o femeie artificială „Noua Evă“ sau „Viitoarea Evă“, dar pe vremea sa... Lucy nu fusese încă descoperită).

Sugestii nietzscheene

Printr-o întâmplare, actuala Lucy este silită de mafia taivaneză să transporte în propriul corp o cantitate mare dintr-un nou şi puternic drog, sintetizat din substanţa secretată de gravide în perioada de formare a oaselor copilului. Tot dintr-un accident, substanţa i se deversează în corp şi produce asupra ei transformări majore şi ireversibile. Intervine aici teoria, mai mult sau mai puţin ştiinţifică, conform căreia omul este o fiinţă care nu-şi foloseşte decât 10% din capacitatea cerebrală.

În urma acţiunii compusului respectiv, Lucy ajunge să-şi utilizeze mai întâi 30% din creier, apoi, în urma găsirii şi asimilării restului cantităţii produse, va ajunge treptat la procentul total de 100%. În acest proces, protagonista reuşeşte să aibă control asupra propriului metabolism, să-şi dezvolte la maxim percepţia – pierzându-şi, sau depăşind, astfel multe dintre caracteristicile umane: durere, teamă, regret, morală etc. – şi, din ce în ce mai mult, să controleze materia şi, mai ales, timpul – dimensiunea continuumului spaţio-temporal (A. Einstein) pe care o înţelegem cel mai puţin. Este evident ce devine Lucy de-a lungul acestui parcurs: supraom, zeu, Dumnezeu.

Pe lângă sugestiile nietzscheene, filmul trimite la multe alte teorii ştiinţifice sau filozofice, precum teoria fractalilor sau la cea a Singularităţii (ori la viziunea panteistă a Divinităţii). Într-o superbă buclă temporală, Lucy se întoarce în timp şi oferă scânteia inteligenţei tizei sale de acum 3-4 milioane de ani, într-o secvenţă care reproduce gestul fondator al lui Dumnezeu din fresca michelangiolescă. Meritul lui Besson este, în primul rând, de a fi găsit, în cea mai mare parte, soluţiile vizuale pentru a spune o astfel de poveste, ceea ce efectele speciale nu i-ar fi permis, să zicem, acum 20 de ani.

Replică la „Odiseea spaţială“

Filmele despre depăşirea condiţiei umane s-au înmulţit în ultima vreme. Dacă un film ca „Her“ (regia Spike Jonze) mergea mai mult pe poezia dedusă din povestea de dragoste dintre un om şi o maşină de calcul, SF-ul „Transcendence“ reda, destul de convenţional, posibilele consecinţe ale contopirii dintre o minte umană şi un calculator gigantic.

„Lucy“ se ia, însă, şi nu se ia în serios, insistând mai mult asupra aspectelor vizuale şi asupra tensiunii accelerate, de thriller a întregii poveşti, cu alte cuvinte nu uită niciodată că este (doar) un spectacol cinematografic. De aceea îi este superior lui „Transcendence“, care se lua prea în serios, nu numai pentru că povestea în sine este mult mai interesantă.

Periplul final al lui Lucy în spaţiu şi în timp aminteşte secvenţele terminale din „Odiseea spaţială 2001“ a lui Kubrick, imagini de sinteză nemaivăzute la vremea lor, redând călătoria – fizică şi mentală – a astronautului David Bowman în interiorul Monolitului. Dacă, anul trecut, un film ca „Gravity“ replica secvenţelor strict spaţiale din filmul lui Kubrick, iată că „Lucy“ reia tema supraomului, a depăşirii umanului de acolo. Împreună, cele două filme ar putea fi considerate ca o nouă retematizare a capodoperei din 1968, chiar dacă nu mai avem de-a face cu geniul lui Kubrick.

Info

Lucy (Franţa, 2014)
Regia: Luc Besson
Cu: Scarlett Johansson, Morgan Freeman, Choi Min-sik, Amr Waked

4 stele