Odată, cineva, persoană apropiată, m-a tras de urechi, letric şi electronic, atunci cînd am făcut pe Facebook o postare din tren. Mergem cu treabă la Dorohoi. Şi am zis nu mai ştiu ce despre călătorie, confort, aglomeraţie, dar şi că ar fi o gagică faină nu ştiu unde prin tren, la vreo cinşpe metri mai departe, pe undeva pe la capătul vagonului, adică nici măcar în pupila mea stîngă! P.S. E mai bună ca aia din dreapta, vă zic eu! Fără discuţie, departe tare, să-mi stric ochii şi mai multe nu! Doar din răutate a spus asta, bineînţeles. Sau gelozie, invidie şi iubire multă.

Ei bine, acum sînt în acelaşi tren, vagon, loc, 425 cu 61 şi, în faţa mea, pînă în sfîrşitul vagonului, ce mai, chiar al trenului, ştiu eu, mă ajută simţurile, nici o gagică. Că nu e frumos şi nici ok. Iar vinovăţia mea trecută, exultă, fiind învingătoare. Numai bărbaţi! Da, ciudată treaba asta, abia acum mi-a căzut fisa. Aş putea chiar zice că e un tren militar, doar că toţi sînt civili, turişti adică. Ca ăia care-au venit prin 89, în decembrie, de ne-au făcut rivoluţia. Carevasăzică, asta se întrevede şi acum pentru mîine?! La naiba, şi e chiar 13! Miercuri, undeva prin februarie! S-au poate că eu m-am transbordat, transhumantat, electrocutat şi transvazat, scuze, transportat mental, cu tot cu tren, vagon şi băieţii însoţitori, direct în Venezuela, am venit aici să facem puţină ordine, să susţinem preşedintele ilegitim şi recunoscut de România şi să reparăm ţara. Jos cu dictatura, jos cu şoferul! Eu, cu scuze, dar o să mai rămîn patru, cinci ani aici, ca să pun umărul la privatizarea unor ramuri economice de vîrf. Fireşte că doar în favoarea poporului şi a naţiunii de aici. Bine, la petroale nu mă bag, sînt alţii, iar eu îmi văd în lungul nasului. Ceva cacao, poate trabucuri, nişte bauxită, chestii...

         Bun, deci nu sînt gagici, am zis!

Da’ acum văd că de cînd scriu eu aici despre regimul de la Caracas şi pun la cale majore schimbări economice, şi numai în folosul poporului suveran, subliniez, trenul a oprit la Ploieşti, da’ n-a mai întors-o ca pe vremea în care nea Iancu avea restaurant în gară şi făcea cinste la toată lumea pînă a dat faliment. Aah, scuze, birtul nu era al lui, ci al lui Gherea, conu îl avea puţin mai încolo, la Buzău. Esenţial e că ăla a oprit trei minute, cît să fumeze şi băieţii ăştia pe peron, că aşa e acum, fumătorii sînt cei mai oropsiţi de pe pămînt şi din galaxie. Pentru că fumul cauzează iar ei trebuie să fie surghiuniţi. Pe logica asta, pe tîmplari ar fi trebuit să-i spînzure în pieţele publice, că doar ei fac fotoliile alea comode şi mişto în care stă omul jumate din viaţă, mănîncă, bea şi se uită la meciuri, nu face sport, se îngraşă şi moare repede. Deci astfel dăunează grav sănătăţii. Sau poate că asta chiar va urma, am văzut construindu-se ceva care aduce cu un eşafod pe undeva prin Piaţa Constituţiei. O platformă din lemn dată cu lac albastru, au pus şi scaune pentru spectatori, sigur o să fie cu bilet. Cum, e o scenă pentru festival? Ce festival? Dar de unde ştiţi, domnişoară? Aaaa, doamnă?! Mă scuzaţi. „Se pare că a urcat acum, puşchia la limbă!” Asta înseamnă că pică tot ce am scris. Şi chiar e o domniţă faină, pe la patruşapte, patruşopt, subţirică, grizonantă, cu unghii îngrijite, ochi verzi. Seamănă cu cineva de pe Facebook, cred că de pe la Iaşi, una Mihaela.

Şi oricum eu nu am fost niciodată la Dorohoi.         
                   

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele carţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!”, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life”, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:  

- De Sîn' Andrei

- Copaci. Amintiri (III)

- SMS naţionale. Nelimitat

- Muzică, dragoste, genealogie

- De-o ciorbă

- Ciorile lu' Nea Nicu