Acum cîteva zile, cred că era într-o vineri, cam spre sfîrşitul programului, am zis că e cazul să fac un mic control prin întreprindere, mai trebuie şi de-astea, altfel în timp, oamenii abdică de la rigoarea pe care o impune activitatea dintr-o firmă respectabilă şi bine cîrmuită.

M-am dus şi am vizitat inopinat nişte locuri nu chiar aflate la vedere, apoi altele şi, în prag de a pleca şi eu, într-un tîrziu, spre casă, programul era deja demult încheiat însă nu şi pentru un şef competent, mîncarea sleită în farfuria de-acasă se poate încălzi, că doar de-asta s-au inventat microundele-n cuptor, m-am oprit şi la ghereta portarului; adică a şefului serviciului de pază, cum este trecut acum în statul de organizare şi în nomenclatorul profesiilor, mă rog, al activităţilor economice, din România. Exact la poziţia 19023, o ştiu, am verificat şi m-am pregătit, că numai aşa îl pot uimi şi face praf pe fraierul ăla. Care nu cred că are prea mult cenuşiu în creier comparativ cu nea Costache, moşul cu bentiţă roşie la chipiu pe care scria cu litere de-o şchioapă, „Pază”. Asta era pe vremea cînd mă lua taică-miu duminica împreună cu el la serviciu, pe-atunci era singura zi liberă, eu urcam pe bicicletă şi-l însoţeam; mergeam să văd păunii şi porcii de la gospodăria agrozootehnică. Ah, am uitat, cerberul de-atunci avea în ajutor un ciomag şi un cîine lăţos; acum căsuţa, tot aia, are doi pereţi plini de monitoare. Cu acelaşi succes îndoielnic însă.

Acolo totul era ok, omul îşi făcea treaba, registrele de controale erau completate, verificările arătau ca fiind făcute judicios, nu am găsit chiştoace şi nici nu-i puţea gura a băutură. Iar televizorul mergea pe acel canal de ştiri pe care am dictat eu ca să funcţioneze. Ca omul să fie informat cu ce se întîmplă în ţară, nu să se prostească cu telenovele, şi asta în timpul programului; poate s-o facă acasă, cu soţia. Lucrurile erau prea în ordine acolo, iar eu trebuia să găsesc ceva. Cu greu, am dat şi de nereguli. Am observat imediat pe dedesuptul uniformei de serviciu, reverele unui pulover de casă, albastru, probabil nu şi-a ridicat suficient fermoarul. L-am criticat aspru după cum şi merita dealtfel. Abateri grave şi la toaletă. Lumina aprinsă, capacul la veceu stătea ridicat, jale-mare! Deşi omul, dacă era isteţ putea să zică că se afla acolo pentru satisfacerea de nevoi personale, cînd am apărut eu. Însă desigur că el nu este suficient de eminent şi însuşi faptul că are un asemenea loc de muncă este un argument forte. L-am făcut albie de porci, mi-am notat neregulile şi în agenda personală, o să ridic problemele în şedinţa săptămînală, apoi, cînd să plec, nu-mi mai amintesc exact amănuntele, îmi savuram pe interior succesul, nu ştiu cum, m-am pomenit în braţe cu o carte, care paradoxal avea pe copertă numele portarului. Desigur o coincidenţă, n-avea el cum să scrie cărţi, maxim era vorba de vreo rudă, la care spiritul n-o fi stat cu braţele încrucişate, la program. Pentru că tocmai băgam în servietă agenda în care făcusem consemnarea, am aruncat acolo şi cartea omului. Şi-am plecat.

           ...Acasă, într-un moment din ăla de rahat în care nevasta a dovedit că pentru unele persoane este imperios necesară absolvirea unui master ca să afle cum se încălzesc optim nişte ardei umpluţi pe care nici măcar nu i-a făcut dumneaei, bineînţeles că i-am zis treaba asta, s-a simţit lezată în amorul propriu, iar eu m-am ridicat şi lipsit de cină, oricum era cam tîrziu, iar medicii nu recomandă, m-am retras în camera mea de studiu şi de comandă. Şi m-am trezit că stau în fotoliul meu preferat, citind din cartea acelui om de la poartă, un anume C.P.

Mda, trebuie să recunosc că m-a pus pe gînduri încă de de cînd am văzut coperta şi am mai întîrziat cu ea-n faţă nişte minute bune. Aparent două variante de titlu, fiecare dintre ele scrisă cu alt font şi, mai mult de-atît, în culori diferite, ca pentru a sublinia că trebuie făcută o diferenţiere. Apoi şi desenul de pe copertă, pe care l-am descoperit ulterior ca variaţiuni pe aceeaşi temă, prin interior. Am prins destul de tîrziu joaca care începe cu cele două forme de titlu. În fond este vorba despre cele două planuri care se întrepătrund, chiar împletesc, aş zice, pe tot parcursul cărţii. Primul, cel al chestiilor de viaţă, „Life stuff”, cu secvenţe scurte şi dense, din universul personal al unui personaj ratat, cu secvenţe din viaţa de familie, de la serviciu, din lumea literară ori amintiri din armată şi cel secund, unul plin de sensibilitate, croşetat cu delicateţe, planul sfaturilor către un ipotetic copil, Andreea. Chiar ceva deştept. Oricum nu cred că a scris paznicul asta. Poate că a plagiat, e ceva foarte la modă. Sau a plătit pe cineva ca să i-o scrie, mulţi borfaşi din puşcărie au ieşit mai repede pe chestia asta. Mda, clar că aşa e! O să mă informez. Dar ia stai aşa! Că doar s-a inventat netul, Google, chestii. Ia să vedem noi ce se zice pe-acolo despre cartea asta. Uau, am găsit din prima, ce-nseamnă 4G! Uite o recenzie, chiar pare una serioasă, Adevărul era pe vremuri un ziar bun, scria şi Pleşu acolo. ...Mvaai, ce chestie!, aici se spune chiar aşa cum am zis şi eu, „Jongleria începe odată cu titlul compus, în două variante, culori şi fonturi. Împletitură care-i însăşi cheia de boltă a cărţii. Adică cusătura dintre textele scurte, Life stuff, întîmplările din micul univers al unui personaj blazat, frustrat, chiar ratat – a nu se confunda cu autorul, s-a mai făcut greşeala asta – şi sfaturile unui personaj, povestitorul raţional şi înţelept, recte Învăţături pentru Andreea.” Ce naiba?!, e chiar incredibil! Parcă-s gîndurile din mintea mea! „Scamatoria orchestrată din umbră de către micul păpuşar continuă în aceeaşi notă alternantă încă de la primele pagini.” Clar, aşa am zis şi eu. Ia să văd ce zice mai departe. „Dedicaţia serioasă şi emoţionantă e urmată de un motto jucăuş şi interpretabil, <<Îmi place calul din capul tău!>>, apoi, ca la un joc de yo-yo, un argument neechivoc şi sensibil, părînd a duce, cu săgeţi aparent indicatoare şi în culori aprinse desenate pe podea, către treburi serioase şi probleme neînţelese de familie. Totul pînă la primul text, Certificatul de naştere, ăsta chiar că-l ştiu, mi-a plăcut şi mie, „care este o mică bijuterie cu multe faţete şi final neaşteptat: <<Pastila albastră şi-a făcut efectul cu destoinicie. Aşa ai apărut tu, singurul meu copil: La mulţi ani, Andreea!>> Din off commentul încearcă a duce din nou spre note serioase de realism... Şi tot aşa, în cuvinte şi fără zbîrcituri, cu un ochi pe faţă, unul pe dos, o joacă reuşită, un slalom, de cele mai multe ori amuzant, printre subiecte cotidiane din viaţa personajului principal, a unui tată, din care nu lipsesc borne precum excesele bahice, contururile feminine îndelung urmărite cu privirea, deh, recomandarea medicului ocul(t)ist, amintirile din copilărie, familie ori din armată, problemele de serviciu ale unui persoane neînţelese ori primii paşi făcuţi spre lumea literaţilor. Alternanţa jucăuşă se păstrează pînă la final, unde, ascuns la epilog, autorul păstrează lovitura de graţie, croşeul victorios, textul de forţă al volumului: Tată, cel care scris într-o cheie complet realistă dărîmă, într-o zgîlţăială neaşteptată, tot eşafodajul construit pînă atunci în mintea cititorului, dovedind încă o dată că omul, chiar ne-a făcut. Iar pentru a încheia partida din ring înainte de termen, printr-un KO fulminant, vine şi postfaţa, care în doar două rînduri, accentuează efectul de năucire:

Pînă la un punct această poveste este riguros adevărată. De la acel punct încolo este şi mai adevărată...

Să intre medicul! A fost sau n-a fost?!” Da, ştiu, ca-n filmul lui Porumboiu! „În concluzie, o joacă deplină a autorului cu mintea cititorului căruia îi este răsucită complet pălăria în cap. Cum altfel, decît una din piele de cal.” Exact aşa cum am gîndit şi eu! Cred că aş putea scrie cronică literară. Dar, ia stai, că n-am reţinut numele autorului de recenzie. Pfuai!, nu se poate, e chiar portarul! E nebun! Ăsta şi-a scris-o singur! Doamne, în ce lume am ajuns să trăim! Unde eşti tu, Ţepeş?!... Dar, în sfîrşit, omul chiar le zice bine.

Aşa se face că nu m-am mai oprit din citire, ba cu netul, ba cu cartea, pînă nu i-am dat de capăt. Unul ciudat şi care pune pe gînduri, fără reverenţe.

...E trecut bine de miezul nopţii. Nu-i bai, oricum mîine e sîmbătă. Şi acum mă duc să spăl de arsură tingirea în care am încălzit mîncarea. Ardeii ăia chiar au mers, nu pot zice nu. S-au petrecut în altă stare de agregare cîndva, într-o insesizabilă pauză, cred că-n timp ce citeam cronica, şi asta fiind nevoit stomacul îşi cerea imperios drepturile. Cu ceva tabasco, niscava smîntînă, chestii...

   Omul ăsta, Cezar Pârlog, chiar scrie bine, i-aş fi zis că e cam gagicar, el probabil mi-ar fi replicat că „Este vorba doar de literatură, domnule director”, iar eu reamintindu-mi de postfaţă, „Pînă la un punct această poveste este riguros adevărată. De la acel punct încolo, este şi mai adevărată...”, înclin să îi dau dreptate. Dar o să-i spun toate astea luni, la serviciu, e din nou pe tură. Şi o să vorbesc şi la şedinţă despre gravele nereguli constatate; îi voi anunţa şi pedeapsa.

Citiţi „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, cartea chiar merită atenţia dumeavoastră! Iar dacă Andreea există, cum chiar am o puternică bănuială,

La mulţi ani, Andreea! De ziua onomastică, azi, de Sfîntul Andrei, minte, noroc şi sănătate!

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: