Replica lui Dinescu la atacul lui Liiceanu: O singură dată în viaţă l-am făcut să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront

Replica lui Dinescu la atacul lui Liiceanu: O singură dată în viaţă l-am făcut să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront

Foto Mediafax

În replica sa la atacul dur al lui Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu scoate în evidenţă comportamentul „filosofului cu mînecuţe de contabil”, din perioada de dinainte şi de după Revoluţie, făcând referire inclusiv la vizita filosofului la fostul director SRI Virgil Măgureanu. Dinescu îl acuză de laşitate şi că nu ar fi fost un oponent activ al regimului Ceauşescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Redăm integral postarea de pe Facebook a lui Mircea Dinescu:
 
„Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop
 
Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.
 
O singură dată în viaţă l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.
În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită, mi-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi...”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.
În Cartea albă a Securităţii există înregistrarea unei gărgăriţe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România. Împreună cu Andrei Pleşu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aştepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl ştie bine pe Ceauşescu şi că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minţi. „Gîndiţi-vă că aveţi copii la şcoală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de ruşinea de a tăcea ca laşii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toţi s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiştii copilul, lăsîndu-i doar pe copilaşii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel şi-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat şi sfoiegit, a încercat să şi-l tragă pe cap după căderea comunismului.
 
Mult mai tîrziu, Andrei Pleşu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproşat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ţi că noi doi şedeam liniştiţi la tine în curte şi convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă laşi baltă şi fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un ţigan prin faţa casei tale spoitingiri!”
Trecut-au anii şi golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societăţii de consum, cu o mînă pe volan şi cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.
 
Făcînd o comparaţie între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultăţii de Ziaristică de la Ştefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaţ pe nări iarba idealismului. Că nu oricine îşi putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătuşa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, să-şi plimbe cu atîta candoare cămila fiinţei prin oaza de libertate a Facultăţii de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanţuri la cursuri. Şi în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenţilor despre civilizaţia untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.
 
Stau şi mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică şi i-am pus părul pe moaţe Anei Blandiana, adică muşteriilor care au tăbărît pe mine din senin.
 
𝐒𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐡𝐮𝐬, 𝐜𝐮 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥
 
După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoşii cărora le-a servit ultima împărtăşanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproşi.
 
În şiragul strălucitor al despărţirilor post-goetheene, mărgica vineţie pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-şi vadă victimele rămase în viaţă.
 
Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ţinta unor nesfîrşite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.
 
Tîrît de Andrei Pleşu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăieşte parcă în faţa unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiţi să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele şi de a-l sorbi pe cel din faţa lui Măgureanu, dejucînd astfel intenţia malefică a directorului SRI.
 
La cîteva zile după atentatul eşuat se trezeşte la uşă cu mesagerul diavolului, care îi pune în braţe drept plocon o lădiţă cu şase sticle de catran învechit în beciurile instituţiei.
 
Aşa cum vitriolul Miţei Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu vieţile oamenilor de dragul unui experiment ştiinţific, aşteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculiţel asupra şoriceilor dalbi din laboratorul societăţii civile.
Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohanniceşte „Ghinion!”. Căci, plini de recunoştinţă, cobaii chercheliţi păreau a-i cerşi din priviri încă o butelcuţă.
 
Dacă membrii Grupului ar fi căzut laţi în ziua aceea, România şi-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-şi fractureze conştiinţa cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuşi domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.
 
În locul cartofului străpuns de-o ţepuşă am fi avut astăzi în Piaţa Revoluţiei un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Ţarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, îşi strînge la piept pisoiaşii pe care el însuşi i-a omorît. 
Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:
 
“Şi totuşi, starea de alertă în privinţa directorului proaspăt înfiinţatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la uşa apartamentului meu din Intrarea Lucaci şi îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiţă cu şase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiţei cîteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa.
 
Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic.”
 
Citeşte şi
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările