INTERVIU Tania Popa, actriţă: „Când am plecat din Basarabia, m-a speriat un singur gând: plecam într-o ţară străină, unde se vorbeşte o limbă străină“ VIDEO

INTERVIU Tania Popa, actriţă: „Când am plecat din Basarabia, m-a speriat un singur gând: plecam într-o ţară străină, unde se vorbeşte o limbă străină“ VIDEO

Tania Popa a câştigat anul acesta marele premiu de la „Ferma vedetelor“ FOTO Pro TV

AMBIŢIE La 17 ani, Tania Popa (45 de ani) a venit, din Republica Moldova, la Bucureşti pentru a deveni actriţă, deşi marea pasiune a vieţii sale este în continuare designul vestimentar. Actriţa, pe care Gheorghe Dinică o alinta „rusoaica“, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre „cea mai frumoasă copilărie“, despre visuri, împliniri şi dezamăgiri şi despre o dragoste ca-n filme.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru Tania Popa viaţa e un carusel nebun de emoţii, iar ziua e prea scurtă pentru tot ceea ce are de oferit „Fata din curcubeu“. Personalitatea ei solară se reflectă într-un zâmbet radiant, principala ei armă împotriva lumii posace, ce încearcă, din când în când, să-i fure strălucirea. Tania te cucereşte pe loc prin naturaleţe şi sinceritate, gesticulează mult, râde des şi colorat, te înduioşeză cu lacrimile ei pe care şi le drege apoi cu şi mai mult râs, te învârte şi te ameţeşte, apoi îţi dă drumul lăsându-te beat de încântare. Nu regretă nimic, căci nebunia ei frumoasă i-a adus în cale fericirea. S-a căsătorit prima oară la 18 ani. „Nu ştiu ce a fost în capul meu“, spune ea, deşi pare că niciodată n-a stat prea mult pe gânduri. S-a recăsătorit şi a divorţat din nou. Apoi, când se aştepta mai puţin, dragostea i-a ieşit din nou în cale şi n-a mai plecat. I-a spus „Da“ lui Veaceslav, un basarabean cu 11 ani mai tânăr, la doar două săptămâni după ce s-au cunoscut, iar la o lună după nuntă, a rămas însărcinată. Sunt căsătoriţi de 10 ani şi Tania le spune acum atât de simplu femeilor: „luaţi ce vi se oferă, că niciodată nu se ştie...“

„Weekend Adevărul“: Eşti energică, efervescentă, optimistă şi mereu zâmbitoare...

Tania Popa: Toţi avem defecte (râde)

 

Mai mult de 40 de roluri

Numele: Tania Popa

Data şi locul naşterii: 19 ianuarie 1973, Căuşeni, Republica Moldova 

Starea civilă: căsătorită, doi copii 

Studiile şi cariera: A venit în România să studieze actoria la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale “ din Bucureşti în 1990.  A făcut parte din promoţia 1994, a absolvit la clasa profesorului Grigore Gonţa. 

A debutat la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ în 1993 cu rolul Ismena, în spectacolul „Antigona“, după Sofocle. Cariera ei teatrală cuprinde peste 40 de roluri. Actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, a jucat şi la teatrele „Ion Creangă“, Mic, Nottara, Foarte Mic, Comedie, etc. 

A jucat în numeroase filme, dintre care: Patul lui Procust (2001), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007), După dealuri (2012), Sunt o babă comunistă (2013), Poziţia copilului (2013), Boeing Boeing (2013) şi Ana, mon amour (2017).

Locuieşte în: Bucureşti

 

Le consideri defecte?

Uneori, în lumea asta, să ştii că sunt. Mai ales asta cu râsul. Eu deja îl consider un defect. Nu-mi explic de ce sunt tot timpul aşa (n.r. – zâmbeşte cu toţi dinţii). Că am şi riduri d-astea de expresie. Efectiv mi se duce gura şi, uneori, când conduc, mă trezesc că mă dor maxilarele şi îmi dau seama că zâmbesc. Zic: „Bun, acum de ce zâmbesc?“ Fără motiv. E frumos. Merg cu maşina - mamăăă! Ciripesc păsărele – wow! Plouă afară, uite oameni pe stradă – Nu ştiu. Chiar nu-mi trebuie niciun motiv.

Simţi uneori că oamenii nu fac faţă energiei tale?

Uneori, în puţinele momente de luciditate (râde), mă gândesc că poate e obositoare chestia asta a mea, deşi nu mi-a zis lumea. În schimb, de foarte multe ori lumea mi-a zis: „Băi, ce stare bună îmi dai! Mamă ce energie transmiţi!“. Şi mă gândesc că poate nu este neapărat agasantă starea asta a mea, ci dimpotrivă, transmite bine.

E o întrebare clasică, dar aş vrea să ştiu, în special de la tine, care este gândul cu care îţi începi ziua.

Niciun gând (râde). N-am niciun gând, dar la mine, în fiecare dimineaţă este un singur regret, dar este tot timpul, şi când mă culc şi când mă trezesc: că nu e ziua mai lungă. Este lucrul care îmi lipseşte cel mai mult în viaţa asta. Am un miliard de lucruri pe care vreau să le fac, idei, gânduri, şi eu când îmi pun ceva în cap, eu chiar încerc să le fac. Înnebunesc că nu se dilată timpul. Mă trezesc fără ceas pe la 6.00 – 6.30. E adevărat, nu mă culc târziu, nu sunt pasăre de noapte, dar cât sunt în picioare sunt în continuă mişcare.

„Am avut o copilărie cu adevărat fericită“

Bunica provenea dintr-o familie de boieri care deţineau tot satul, dar comuniştii le-au luat tot

Aş vrea să-mi vorbeşti despre copilăria ta în Republica Moldova.

Doamne, chiar alaltăieri m-am întors din Republica Moldova, unde merg foarte rar. Mama, socrii mei şi sora mea mai mică sunt aici, mi-a rămas doar o soră la Chişinău. Nu-mi permite timpul şi mă duc, mai nou, doar când plecăm cu vreun spectacol, ceea ce se întâmplă foarte rar. Acum două zile m-am întors din Republica Moldova, unde am plecat aşa…aiurea. Finii mei ne-au întrebat ce facem în weekend şi mi-am aruncat ochii pe frigider, pentru că frigiderul este altarul cu programul meu, şi le-am zis „Ah, n-am nimic, am doar duminică spectacol“. Ei: „Plecăm în Moldova? Haideţi la noi! Haideţi!“ şi am zis „Hai!“. Mi-am dat seama că unchiul meu locuieşte la doi paşi de bunicii mei din partea mamei, unde am copilărit în mare parte. Vară de vară eram acolo sau la bunicii ceilalţi. Am zis hai să trecem! N-aş fi crezut… eu tot timpul dacă mă întrebi de copilărie fac... (n.r. – zâmbeşte larg). Nu că n-aş face în general, dar e mai larg zâmbetul. 

Am avut o copilărie cu adevărat fericită, am fost un copil atât de fericit… Am 45 de veri primari, îţi dai seama când ne adunam vara la o bunică sau la alta? Nu existau telefoane şi televizoare, noi ne jucam, mergeam la câmp, făceam boacăne. Eu zic cu bucurie că de prin clasa a V-a lucram vara pentru că atunci când munceam primeam şi bani. Acum, când m-am dus, îmi zvâcnea inima în piept. Încercam să recunosc ceva. În primul rând, totul mi se părea foarte mic, unde mie în copilărie mi se părea totul foarte mare. Când am văzut curtea, nucul ăla care are acum aproape 100 de ani… Nu mai e casa bătrânească, e casa nouă, care este cam la fel, puţin refăcută. Un unchi locuieşte acolo. Cel mai tare este că în casa bătrânească erau aceleaşi perne de zestre care erau când eram eu mică, puse în casa mare, cu flori d-alea frumoase, icoana veche de 300 de ani, toată poleită cu aur, pentru că bunica venea din familie de boieri. Ei deţineau tot satul, dar când au venit comuniştii, s-a căsătorit cu un ţăran, cu bunicul meu, ca să nu fie deportaţi şi au dat toată averea. Acum îmi dau seama că aveau de unde să aibă o icoană atât de valoroasă şi de scumpă. Tot... Cuptorul... pe care ne adunam cu toţii, tot era acolo. Şi în oraşul meu micuţ, Căuşeni, nu doar la bunici. Şi acolo a fost minunat. Regret că ai mei copii nu au avut această copilărie, pentru că noi aveam activităţi în continuu la şcoală. Aşa sunt eu, mie mi-a plăcut asta. În fiecare săptămână erau: concurs de pictură, concurs de ikebana, concurs de cântat... Noi aveam tot timpul activităţi. Mă duceam la cercuri de cusut, de lut, de strâns folclor, auzi tu... ne duceam să adunăm folclor de prin ţară. În două luni mă plictiseam şi mă duceam la alt cerc. Nu eram... „Ne vedem în parc? Bine, ne-am văzut toţi în parc“ (n.r. – mimează tastatul pe telefon) Şi stăm în parc şi ne scriem pe Whatsapp: plm, bnb, pls – eu nu înţeleg nimic, că scriu cu iniţiale. Mie îmi place cum a fost la fermă (n.r. – emisiunea „Ferma vedetelor“ de la Pro TV). Când a venit bărbatu-meu să mă ia eram cu ochii ca melcul, cu răni toată pe mâini, nespălată, nepieptănată, fericită: „Hai să-ţi arăt oile! Uite, facem mâncare, aici e aia...“. Zici că eram nebună. Dar mie asta îmi plăcea. Şi el a zis atât: „Să nu mă pui să îţi iau fermă! Punct. Ai ieşit de aici, revenim la viaţa noastră.“

Îţi aminteşti vreo trăsnaie din copilărie?

Da, mi-am adus aminte chiar acum când am fost la bunici, mă rog, ei şi-au adus aminte multe pozne, că eram copil năzbâtios. Avem vreo 6 ani şi am intrat în pivniţă. Bunicul, evident, avea butoaie imense cu vin, şi eu m-am dus cu o cană de metal, mi-am umplut-o cu vin şi n-am mai închis butoiul. Urcam treaptă cu treaptă, mai luam o gură de vin, mai urcam. Mă simţeam wow! Am ieşit afară, am dat cu ochii de bunicul, care primul lucru m-a întrebat: „Ce bei acolo?“ S-a prins imediat şi a intrat în pivniţă, unde deja era totul plin cu vin şi chiar ţin minte că mă ţinea cu o mână, eu levitam pe sus şi „pac-pac“ la fund.

Părinţii credeau că va fi cântăreaţă, fiind nelipsită de pe scena serbărilor din oraş FOTO Arhiva personală Tania Popa

Marele vis: design vestimentar

 

Ce-ţi doreai să fii când erai copil?

Multe. Eu cum făceam ceva, eu aia voiam să fiu. Ai mei au crezut cu adevărat că o să fiu cântăreaţă. Eu cântam de mică, nu exista petrecere sau manifestaţie în oraşul meu la care eu să nu fiu aia ultima care venea să cânte. Probabil aveam ceva deosebit... (râde). Îi distram tot timpul, spuneam glume, tot timpul imitam, mă puneau pe scăunel: „Ia, arată-ne cum face unchiul cutărică! Ia, cum face mătuşa?“ Şi eu îi imitam. Aveam chestia asta, dar ei nu, ziceau că o să fiu ori cântăreaţa, ori lider, adică ce puteam să fiu - preşedinte de colhoz. Că erau colhozuri atunci, cum în România erau CAP-uri. Nu visau ei că voi fi preşedintele ţări, dar dacă era preşedinte de colhoz cred că ajungeam (râde). Deci un conducător, că eram d-asta: Hă-hăăă! (n.r. – ridicând o mână deasupra capului) şi venea „poporul după mine“, de mică. Eu, din clasa a V-a, de când am mers prima dată la cercul de croitorie şi am făcut primul şorţuleţ, a fost dragoste la prima vedere şi asta mi-am dorit, îmi doresc şi voi dori câte zile voi avea: să fac design vestimentar. Şi nu e vorba să gândesc nişte rochii, ci în mod special să le fac, asta este pasiunea cea mai mare a vieţii mele. Marele meu regret, când am terminat şcoala la 17 ani şi trebuia să mă duc la facultate, că noi nu aveam liceu, erau doar 10 clase obligatorii, este că n-am avut curajul şi nici susţinerea financiară să mă duc la şcoala de design vestimentar la Leningrad, la Sankt Petersburg. Asta mi-am dorit cu adevărat.

Tu ţi-ai făcut şi rochia de la petrecerea de nuntă.

Toate, toate rochiile de covor roşu, de premiere, evenimente importante, eu mi le fac, da.

Singurul „monument artistic“ al neamului

 

Ai moştenit talentul artistic de la cineva din familie?

Tatăl meu cânta la chitară şi la acordeon. Ca actorie, nu am remarcat niciodată lucrul ăsta, dar aveau aşa firi artistice. O singură verişoară, din ăia mulţi veri, a terminat actoria la Moscova, dar s-a întors în Republica Moldova, s-a căsătorit cu un preot şi acum este preoteasă. Şi probabil este foarte bine. În rest nimic. Sunt singurul „monument artistic“ (râde) al neamului meu care este foarte mare.

Pe tatăl tău când l-ai pierdut?

Pe tata l-am pierdut în ’93. Culmea e că atunci mi se părea că a murit la o vârstă înaintată... A murit dintr-un accident stupid, s-a otrăvit din greşeală, la vârsta de 49 de ani. Acum îmi dau seama că a murit foarte tânăr. Eu având 45, simt că acum începe viaţa. Când ne întâlnim cu familia, este obligatoriu să se aducă aminte de tatăl meu, pentru că eram un om care îşi dădea, la propriu, totul de pe el, oricui. Era de o generozitate ieşită din comun, îl iubea necondiţionat toată lumea. Era medic pe salvare. Mi-am dat seama cât de iubit era la înmormântare. Sunt dintr-un orăşel mic şi la înmormântarea lui am avut senzaţia că este o manifestaţie de 1 mai, unde se aduna cea mai multă lume. Veniseră din sate, din suburbii, de peste tot. Era ca mine, toţi îmi spun că semăn cu el - energic, vesel tot timpul, îi plăcea sportul ca şi mie. Nu plâng când îmi aduc aminte de el, decât dacă se insistă pe subiect, dar pot să zic că de foarte multe ori am simţit prezenţa lui, însă numai când eram pe scenă. Ăsta este imensul meu regret, că el nu a apucat să mă vadă pe scenă sau la televizor. Sunt convinsă că ar fi fost extrem de mândru de mine. 

„Fată bătrână“ la 18 ani

 

Cum îţi aminteşti prima dragoste din adolescenţă?

Dragii mei, eu m-am căsătorit fecioară la 18 ani prima dată (râde). Mă gândesc cu groază ce a fost în capul meu, că fiica mea are 18 ani şi face acum 19 ani. Mă rog, eu venind din Republica Moldova la facultate, la 17 ani, deja eram anul al doilea la 18 ani. Eram pe modelul moldovenesc – eşti fată bătrână dacă de cum ai terminat şcoala nu te-ai căsătorit. Eram deja puţin panicată. Cam acolo cred că a fost prima dragoste, că în rest a fost o foaie-verde, îţi dai seama. Eram foarte băieţoasă. 

Drumul „străinătăţii“ din Basarabia în România

Cum a fost venirea în România? Ţi-a fost greu sau te-ai adaptat uşor?

Uită-te puţin la mine! (râde) Pe mine cred că dacă mă duci la Polul Nord, după o săptămână voi fi prietenă cu toţi urşii de pe acolo (râde). M-a speriat un singur gând: plecam într-o ţară străină, să învăţ, unde se vorbeşte o limbă străină. Pentru că şi asta este o poveste bine cunoscută – eram spălaţi pe creier de foştii lideri din Uniunea Sovietică şi nu ştiam nimic despre ce se întâmplă mai departe de hotarele ţării noastre, drept urmare eu ştiam că mă duc în România, o ţară care este la graniţă cu Basarabia, deci nu ştiam că suntem acelaşi popor, că vorbim aceeaşi limbă. Voi vorbeaţi limba română, noi limba moldovenească, deci nicio legătură (râde). Atunci, asta mi se părea complicat, dar ajungând aici, am constatat cu stupoare că înţeleg limba română. O jumătate de an, colegii mei români s-au chinuit să-mi explice pe limba pe care o vorbeam împreună (râde) că suntem acelaşi popor şi că vorbim aceeaşi limbă şi noi nu înţelegeam. Nu mi se lega în cap. Cum? Că eu sunt din Moldova, voi sunteţi din România, noi vorbim moldoveneşte, voi vorbiţi în româneşte. Şi ei spuneau: „Păi nu vezi că ne înţelegem?“. Într-un final, evident, s-au mai deschis şi la noi graniţele, s-au
mai purificat şi în creierul nostru multe lucruri.

Cum te-ai simţit cânt ai înţeles că suntem acelaşi neam?

Mi s-a părut normal. Eu foarte repede m-am acomodat. Cred că după prima lună mie mi-a fost foarte clar că n-o să mă întorc în Republica Moldova, că aici îmi voi practica meseria şi chiar m-am ambiţionat să învăţ cât mai repede să vorbesc fără accent, să învăţ cuvintele lipsă din vocabularul meu, pentru că, de fapt, asta a fost problema. Noi vorbeam aceeaşi limbă, sigur, noi cu accentul de rigoare, dar aveam vocabularul foarte sărac. Nu înţelegeam foarte multe cuvinte pentru că nu le auzisem niciodată, cuvinte, de altfel, foarte banale, de exemplu „mezeluri“ sau „mercenie“.

 

Ai simţit şi o diferenţă de stil de viaţă?

Eu sunt absolut convinsă că din cauza barajului lingvistic, noi ne simţeam puţin mai aşa... ca ruda de la ţară, pentru că nu vorbeam corect româneşte şi simţeam asta. Atunci, avem un soi de... să stăm cuminţi în banca noastră şi cam aşa cred că ne purtam la început, dar în niciun caz că eram mai proşti.

 

Mă înfurie când unii, văzându-mă la televizor sau într-un interviu, îmi scriu: „Du-te la tine în ţară!“

 

Te-ai simţit vreodată dată la o parte din cauza asta?

Da, până în prezent. De mai multe ori am auzit şi, sincer, mă doare şi dacă se insistă mă înfurie lucrul ăsta, când unii, văzându-mă la televizor sau într-un interviu, îmi scriu: „Du-te la tine în ţară!“ Fraţilor, batem toţi apa în piua acum: „Centenaaaarul! Marea Unire! Frăţiorii noştri basarabeni!“ Unde mă trimiteţi? Păi nu suntem cu toţii acelaşi popor? „Basarabia noastră, surioara noastră mai mică…“ Mă înfurie treaba asta, mă trimit unde în ţară? Iar asta cu „la ruşii tăi“ nu există. Noi am trăit într-o fostă Uniune Sovietică cu 15 republici surori. N-am decis eu să fac lucrul ăsta, n-am hotărât. Aaaa, că ne-au corcit pe toţi acolo şi toţi avem tot felul de origini, îmi pare rău, dar şi în România sunt atâtea corcituri. Că e cu Ardelean, că e cu ungur, că e moldovean, că e oltean. Eu am corciturile mele, de ruşi de ucrainieni, dar sunt româncă, am cetăţenie de român. Asta cu „aţi venit să ne mâncaţi pâinea…“ Wow! Mă înfurie şi mai tare. Eu sunt angajată din ’94 în statul ăsta, eu plătesc taxele la stat. Ăştia care îndrăzniţi să spuneţi că vă mănânc pâine, eu vă plătesc pensia să zic aşa. Cei care spun lucrul ăsta uită că sunt foarte mulţi români plecaţi ca să câştige un ban să-şi întreţină familia aici, că nu-şi permit poate. V-ar plăcea, fiind în afară, voi care munciţi pentru familia voastră, să vi se spună: „Duceţi-vă în ţara voastră!“? Care e problema? De fapt, globul pămânesc este pentru oameni. N-ai decat să te duci unde vrei, să faci ce vrei, atâta timp cât nu faci rău. Ăsta e de fapt lucrul cel mai important: Să nu faci rău nimănui! Că îl faci fără să vrei e altceva. Mie mi se pare regula de bază pe lumea asta, în rest, despre ce vorbim aici?! (râde) Uite, vezi, haide că nu sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze. Să nu mă enervezi că... Sunt foarte drăguţă, foarte bună, un om foarte pozitiv, dar dacă mă supăr, mă supăr.

Tu ce părere ai despre unirea României cu Basarabia?

Nu se va întâmpla niciodată. Din păcate, acolo încă este foarte prezentă manipularea şi tot ce am trăit noi până în ’90. Adevărul este că sunt acolo, cu ruşii lângă ei, care niciodată nu vor permite să-şi rupă ei tamponul de Europa. Şi oamenii, dacă îi iei pe fiecare în parte, şi îi pui ca procent, mulţi nu vor, pentru că nu înţeleg avantajul unirii. Eu sincer mă bucur că sunt aici. Mă consider câştigată şi mulţumită. În rest, nu ştiu când şi dacă se va întâmpla vreo unire. E la un nivel mult mai înalt, nu noi, poporul, putem decide asta, chiar dacă am vrea. 

„Ca actriţă, mi-am făcut damblaua în tot ce am vrut“

 
Să vorbim şi despre lucruri mai pe placul tău – despre teatru.
 
Tania Popa: Eh, de unde ai scos tu asta? (Râde)
 
Nu-ţi place teatrul?
 
(N.r. – suspină) Aş pune multe, multe puncte... (n.r. – face o pauză) Este o meserie foarte grea. Şi pe cât este de frumoasă pe scenă, pe atât este de grea, crudă, nemiloasă şi curvă, pot să zic lucrul ăsta. Iar eu sunt omul care sunt. Am un creier foarte simplu şi sănătos şi pe mine lucrurile astea mă întristează foarte tare... Din fericire, am apucat să trăiesc în această meserie tot ce se putea. Eu ca actriţă sunt foarte împlinită, mi-am făcut damblaua în tot ce am vrut. Dar este atât de crudă lumea în care mă învârt...
 
Ce te deranjează cel mai mult?
 
În acestă meserie, ca să creezi, îţi trebuie o stare de bine, trebuie să fie o bucurie generală. Mâncătoria, datul la gioale, lupta asta... mi se pare inutilă, pentru că fiecare avem drumul nostru şi dând în cap unuia nu o să-ţi faci loc mai bun, fiecare e cu locul lui. Dacă crezi tu că ai obţinut ceva, dând pe cineva la o parte sau făcând vreo măgărie, ai grijă că o să plăteşti în altă parte. Nu ai cum să faci un rău şi să treci lacrimă prin viaţă. 
 
 

„Am avut o perioadă în care n-am mai vrut nimic“

 
Poţi să ne dai exemplu de o situaţie în care ţi s-a făcut ţie o nedreptate?
 
Nu o să dau un caz concret, pot să spun doar un singur lucru, că atunci când pui suflet în ceva şi îl creezi, îl scoţi din tine exact cum ai scoate un copil, simţi că este al tău, îl creşti, îl dai lumii şi lumea este înnebunită de ce vede, plânge, râde, zice „wow!“ şi trăieşte nişte stări fantastice văzându-te şi tu trăieşti o fericire cum tu nu poţi s-o descrii, iar apoi ţi se ia lucrul ăla, din orgolii, din răutăţi, din frustrări... Am trăit o agonie şi extaz la propriu. Pe câtă bucurie am simţit şi o împlinire maximă, exact apoi am simţit la polul opus o durere atât de mare... A murit ceva în mine. Am avut o perioadă în care n-am mai vrut nimic (n.r. – vorbind printre lacrimi). Ce ciudat că poţi să simţi în meseria asta a naibi pe care o fac, că ce creezi este ca un copil, care apoi ţi se ia... Este groaznic. În schimb, chiar dacă plâng acum, că de mult nu am mai fost zgândărită în punctul ăsta, am depăşit lucrul ăsta. Simt că pot să fac multe alte lucruri, dar nu o să mai fac niciodată aşa ceva... Pot să dau multe alte lucruri din fericire, şi nu neapărat în actorie. Simt că Dumnezeu mi-a dat câte puţin din foarte multe lucruri şi cât trăiesc vreau să experimentez tot la ce mă pricep. Din fericire, cânt şi am concerte, creez haine şi asta îmi dă o satisfacţie maximă. Anul trecut am ratat, că am filmat la „România, jos pălăria!“, dar anul ăsta nu o să mai ratez şi o să fac masterul în Scenografie de Costume. Cu dinţii mă ţin de lucrul ăsta şi vreau să creez costume pentru scenă. Vreau să îmi duc la împlinire visul meu de a face o casă de vacanţă pentru bătrâni şi o să fac lucrul ăsta. Simt că pot să dau atâtea lucruri încă şi am foarte-foarte multe idei şi o să le fac pe toate. N-o să-mi plâng de milă să zic: „Mamă, ce aveam şi nu mai am!“ Nu! Pot să fac încă foarte multe lucruri şi atât o să zic: dacă faci un rău atât de mare cuiva, n-o să-ţi fie tot timpul bine în viaţă. Şi eu ştiu că dacă cândva mi-a fost rău, înseamnă că odată am greşit şi am făcut cuiva ceva care n-a fost bine şi plătesc pentru asta şi îmi asum.
 

Tania Popa, în rolul vieţii sale din „Fata din curcubeu“, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti FOTO TNB

La un spectacol din Festivalul Naţional de Teatru, mi-a ieşit mâna din umăr. Am oprit spectacolul şi s-a anunţat o mică pauză să-mi pun mâna la loc.
 
Spune-ne o amintire din culisele teatrului care îţi este foarte dragă.
 
 

Pot să mă mândresc şi să mă laud cu asta şi o să am ce povesti nepoţilor, că am apucat să joc alături de, ştii cum zici, marii actori ai scenei româneşti şi începi cu: Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Mircea Albulescu (foto dreapta), Marin Moraru, toţi pe care îi iei la rând acum, care s-au dus, dar s-au dus aşa... în doi-tei ani i-a curăţat pe toţi. Era o vorbă, că Dumnezeu s-a hotărât să îşi facă un teatru, mai bine îşi făcea un partid. Pe cei mai buni care rămăseseră, i-a luat, iar eu am jucat cu toţi. La toţi le-am dat replică şi am primit replică din partea lor. Era fantastic, pentru că înainte veneam mult mai devreme la teatru, - acum mă duc cu un sfert de oră înainte să înceapă spectacolul-, pentru că colegii mei mai în vârstă ne spuneau sute de poveşti din turnee, din ce trăiau ei, din accidente, ce păţeau pe scenă. Era fascinant pentru mine. Şi mă uit cu groază că au rămas atât de puţini din vechea gardă. Toţi se duc şi rămânem noi şi poate şi de noi tot aşa or să zică: „S-au dus şi ăia“ (râde). 

Uite, îţi zic, că mi-am adus aminte. Eram în Festivalul Naţional de Teatru. Eu acum câţiva ani am avut un accident tot pe scenă, când dădeam cu spatele într-un semiîntuneric, la spectacolul „Sinucigaşul“. Am căzut de pe scenă, iar în cădere am vrut să mă apuc de scenă, n-am apucat decât să îmi răsucesc mâna şi de atunci îmi iese mâna din umăr. De multe ori, la spectacolul „Fata din curcubeu“, îmi mai ieşea din umăr. Lumea nu se prindea la cum jucam eu - mai „hâc-hâc“ mai „mhh“, mă mai loveam de perete, reuşeam să-mi pun mâna la loc. Nu se prindea lumea. Mulţi chiar îmi spuneau: „Mamă, cum era momentul ăla! Frate, simţeam cum fiecare os te doare“. Pe mine chiar mă durea osul. 
 
Eh, şi la un spectacol din Festivalul Naţional de Teatru, îmi iese mie mâna din umăr. Mai zic un monolog... - deja începea să mă doară, durerea este oricum groaznică - şi n-am reuşit să mi-l pun la loc. M-am oprit, s-a oprit spectacolul, s-a anunţat o mică pauză să-mi pun mâna la loc (râde) şi a început al doilea spectacol, când unii au ieşit la o ţigară, unii au început să-şi dea cu presupusul: „Ştiţi, vreţi să vă trag de mână? Că am văzut şi la vărul şi la unchiul meu că aşa făceau... “. „Nu, nu, nu, nu mă trageţi de mână!“ Alţii: „Dar dacă vă puneţi aşa...“ (râde) Era un teatru în teatru. N-a durat mult, 5-7 minute, dar am avut senzaţia că a fost o oră. Cel mai drăguţ a fost când a venit o doamnă, cred că îi era şi milă de mine că eram desfigurată de durere, şi mi-a zis: „Vreţi o cafeluţă?“ (râde) Într-un final, am zis „Gata, ştiu, mă aşez, trebuie să îmi găsesc poziţia, să-mi caut…“, că e ca într-un şurub, ca într-o balama, îl pui la loc. Mi-am pus la loc mâna, am anunţat „Gata!“ - Toţi „Gata, hai!“, lumea toată, de la fumat, s-au strâns pac-pac-pac, s-a stins lumina, am continuat aşa, cu o aripă ruptă, şontâc-şontâc, că în spectacolul ăla chiar se putea şi au venit aplauzele. Lumea s-a ridicat în picioare, cred că şi de milă, aplaudau, plângea toată lumea pentru că, mă rog, aşa era şi spectacolul. Eh, în momentul ăla a ieşit şi pianistul - că pe scenă eram doar eu şi pianistul- cu piciorul în ghips. Eu uitasem că el era cu piciorul în ghips. Şi eu am venit la aplauze cu aripa ruptă şi el a venit cu cârja după el. Deci în momentul ăla s-a rupt sala. Eu când l-am văzut îmi venea să plâng, să râd, el a ridicat din umeri. Deci au durat aplauzele alea cred că un sfert de oră, ceea ce este enorm. Lumea plângea şi râdea în acelaşi timp.  Na, trăim multe acolo pe scenă.
 
Unde mai poate să te vadă lumea în spectacole?
 
Sunt angajată a Teatrului Naţional de foarte mulţi ani şi acolo poate să mă vadă lumea în: „Sinucigaşul“, „Terorism“, „Orchestra Titanic“, în „Magic Naţional“. La Teatrul Elisabeta pot să mă vadă în „Boeing, Boeing“ şi „Dezbracă-te, vreau să-ţi vorbesc!“, la Café-Teatru Godot pot să mă vadă în „Dragostea durează trei ani“ şi „Ce ne spunem când nu ne vorbim“, la Teatrul Metropolis pot să mă vadă în „Pijamale“ şi, totodată, în mai multe locuri din această ţară, pot să mă asculte cântând în celebrele mele Russian Night, că nu-mi iese să cânt în româneşte, dar ruseşte este din moştenirea străbunilor mei, deci mă pot asculta peste tot. (râde) 
 

„Soţul meu mă admiră foarte tare în tot ce fac“

 
Povestea ta de dragoste este una de film. 
 
Apropo de toată povestea cu soţul meu, o să încerc să concluzionez într-o chestie foarte optimistă ca un sfat pentru tinerele fete bătrâne care îşi aşteaptă prinţul pe cal alb, să fie deştept, frumos, cu bani, să le iubească, să le respecte, să o lase să-şi facă carieră: Nu există aşa ceva, dragele mele. Şi nu mai căutaţi calul la dinţi, luaţi ce vi se oferă, că niciodată nu se ştie, poate este exact ce trebuie. Dacă nu e bun, divorţaţi şi vă luaţi altul. Pam-pam! Cazul meu. Poţi să aştepţi să cunoşti un om mulţi ani, să vezi dacă ţi se potriveşte, să te căsătoreşti, să divorţezi. Dar poţi să-l iei fără să-l cunoşti, practic, – cazul meu, nici nu-i ştiam numele de familie –, să fie o nebunie negândită pe moment, să îţi zică după o săptămână de când te ştie: „Ce faci luni dimineaţa?“ – „Sunt liberă“ – „Ne căsătorim“- „Da.“ – „Nu spunem la nimeni.“ – „OK.“ şi să treacă zece ani şi să constaţi că descoperiţi şi mai multe lucruri noi pe care le aveţi în comun, că gândiţi la fel, că aveţi aceleaşi aspiraţii în viaţă, că sunteţi prieteni, la modul ca două babe bârfitoare, „taca-taca“, care comunică atât de bine şi frumos şi aşa mai departe. Este cazul meu.
 
Tania şi Vaceaslav s-au căsătorit în secret, în 2008, avându-i ca naşi pe Mărgineanu şi soţia lui, şi şi-au reînoit jurămintele vara aceasta, la 10 ani de la căsătorie
 
 
 
Ai simţit din prima că este sufletul tău pereche?
 
N-am simţit nimic, că pluteam în aburi de alcool (râde). Nu e OK să zic asta, dar ăsta este adevărul. Dacă tu te-ai duce într-un club, să asculţi cum cântă un prieten şi te-ai duce cu soţia lui şi cu alte prietene şi în acea seară să fie cocktail-urile gratis pentru doamne şi domnişoare, n-ai fi fraieră să nu profiţi de o seară superbă, să te simţi bine? Şi să mai fie şi altul ca tine şi să ne intersectăm şi pur şi simplu să dansăm şi din a doua zi să ne vedem zi de zi şi într-o săptămână să te întrebe ce faci luni dimineaţa. Cam asta a fost. Nu cred că am gândit o clipă. Ceva era, clocotea în mine, pentru că de aia ne-am văzut în fiecare zi, îmi doream să-l văd. Apoi am aflat că este mult mai mic decât mine, l-am văzut la lumina zile şi este într-adevăr foarte frumos soţul meu, am descoperit apoi că este foarte deştept şi inteligent, dar asta cred că e a zodiei, e Vărsător. Nu-mi explic, dar este cevaaa… Nu există să vrea ceva să facă şi să nu-i iasă. Eu cred că dacă ar vrea să opereze pe cineva, s-ar documenta puţin şi ar face-o (râde). Ne certăm în fiecare zi, face parte din procesul nostru de zi cu zi, dar astea deja nu sunt certuri, nici măcar şicane, fără ele ar fi atât de plicticos, anost… Mamă, să vezi ce împăcări avem…Wow! (râde) Cel mai minunat pentru mine acum, este că mă admiră foarte tare în tot ce fac. Pentru el sunt cea mai bună actriţă, cea mai bună cântăreaţă, cea mai bună croitoreasă, cea mai bună în toate şi este măgulitor pentru mine ca femeie. Chiar mă ceartă: „Cum, cum poate să-ţi zică asta? Dar tu eşti Tania Popa!“ şi eu zic: „Iete, mare brânză, sunt Tania Popa...“, el: „Cuuuum? Dar tu eşti actriţă…“. Mă pune pe un piedestal şi este atât de plăcut pentru mine ca femeie. Şi se ocupă şi de educaţia copiilor, e foarte tare. (râde)
 
 
Care este secretul unei căsnicii trainice?
 
În primul rând, trebuie să existe categoric respect. Să-i respecţi nevoile, să-i respecţi pasiunile, să-i respecţi toanele. Şi susţin cu înverşunare că prietenia este de bază într-o relaţie, să fii cel mai bun prieten cu soţul sau cu soţia. Trăiesc cu atâtea cupluri în jurul meu care îşi ascund tot felul de lucruri. Eu i-am zis soţului meu: „Eu, banii pe care îi scot făcând nu ştiu ce, îi pun deoparte“. Eu dacă vreau să îmi cumpăr nu ştiu ce nu o să iau din fondul familiei. De aia mi-i pun deoparte şi el ştie că eu dacă fac haine la atelier, banii sunt treaba mea. Dar nu ascund niciodată. Prefer să mă cert. O ceară sănătoasă, că oricum ne împăcăm. Păi dacă eşti prieten, eşti sincer cu partenerul. Asta cu îndrăgosteala trece, rămâne iubirea, iar iubirea e altceva. Iubirea rămâne. Ăsta e un sfat pe care l-aş da fiicei mele, în primul rând, şi mi-aş dori să-l urmeze: să-şi facă de cap un pic, să greşească, să mai calce strâmb, să experimenteze şi apoi să vrea să-şi întemeieze o familie. Poţi să simţi asta şi la 20 de ani, nu trebuie să simţi la 40, dar eu sunt fericită că am greşit, că am făcut atâtea prostii la viaţa mea, pentru că acum sunt atât de liniştită şi mi-e atât de bine în familie şi nu vreau decât să ajung acasă, Doamne, să plec cu familia, să călătorim, o altă pasiune a vieţii mele. Şi asta este foarte important, să ai aceleaşi pasiuni cu soţul. Noi iubim ploaia, noi iubim călătoriile, noi iubim să gătim, el iubeşte ordinea, eu... Mă rog, şi eu iubesc ordinea, dar la mine în atelier (râde).
 
Tania are un fiu cu Veaceaslav, Slavic (9 ani), iar din a doua căsătorie are o fiică, Daria (18 ani) FOTO Facebook

 

citeste totul despre: