INTERVIU Şerban Copoţ, Hienă de la Animal-X: „La 18 ani aveam bodyguard şi şofer. Cui nu i s-ar fi urcat la cap?“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Şerban Copoţ
Şerban Copoţ

Cântăreţul şi prezentatorul TV Şerban Copoţ (38 de ani) a povestit cum a virat de la visul de a deveni navigator spre o carieră de succes alături de Animal X, dar şi cum a decis să pună pe pauză muzica, dedicându-se primei sale pasiuni.

Şerban Copoţ şi-a amintit frânturi din copilăria sa, marcată de expediţii alături de fraţii mai mari, planşe de desen şi viniluri cu Pink Floyd. Şi-a dorit să-i calce pe urme tatălui şi să devină marinar, aşa că s-a înscris la liceul militar, crezând că va fi aşa cum văzuse în filmele americane. A fost frumos, dar şi şocant. Când era de serviciu pe companie, încerca mişcări de breakdance văzute la televizor pe podelele lustruite cu ceară. 

Pentru că avea un râs aparte, a fost poreclit Hienă şi alături de doi prieteni buni, Vierme şi Şopârlă, a format Animal X. Puştii cu frizuri ciudate, mişcări de dans şi beat-uri nebuneşti au cucerit rapid publicul, deşi nu au fost mulţi cei care au crezut în ei la început. Isteria era atât de mare, încât la 18 ani, Şerban Copoţ nu putea merge nici la facultate fără bodyguard. „Se dormea în faţa casei mele cu cortul. Era un soi de pelerinaj. Toţi fanii ştiau ce facem minut cu minut“. Şerban a vorbit deschis şi despre piedicile care li s-au pus, fiind „interzişi“ la radio şi TV.

În 2013, Animal X s-a destrămat, ca urmare a unei înţelegeri pe care băieţii din „formula de aur“ au făcut-o: „Înţelegerea noastră, după ce am făcut câteva concerte, a fost - dacă ajungem vreodată să facem chestia asta pentru bani, ne lăsăm. Şi da, în 2013, am ajuns la concluzia că alergăm mai mult după bani decât după fun şi nu ne doream asta. Nu ne-am dorit niciodată să devenim lăutari sau mercenari“.

Şerban Copoţ s-a îndreptat către televiziune, prezentând mai multe emisiuni la Antena 1, şi şi-a dedicat mai mult timp marii lui pasiuni - natura. Toate cunoştinţele pe care le-a acumulat de-a lungul numeroaselor expediţii le-a aşternut în volumul „Manualul exploratorului“, iar anul acesta a organizat şi prima ediţie „Tabăra exploratorilor“, două proiecte înglobate sub denumirea „Liga exploratorilor“ şi susţinute de Kaufland România.  

„Adevărul“: Care este prima imagine care îţi vine în minte când te gândeşti la copilărie?

Şerban Copoţ: Zilele în care mergeam cu bacul pe Dunăre cu bunicii, cu părinţii şi cu fraţii.

Cum a fost să copilăreşti cu trei fraţi mai mari?

Intens (râde). Mi-o mai luam şi pe coajă, pe meritate, nu eram vreun sfânt, făceam drăcii, deşi aveam nişte limite impuse de fraţii mei, îmi plăcea să le depăşesc. A fost plăcut, a fost un transfer de informaţii noi în trei direcţii şi o bună parte din hobby-urile lor le-am îmbrăţişat şi eu, unul dintre ele fiind chiar drumeţiile, expediţiile alături de prieteni. La început am mers cu ei în expediţii, iar pe la 10 ani ne-am făcut o gaşcă la bloc şi am început şi noi să explorăm împrejurimile, să mergem la Lacul Taşaul, Babadag, Hagieni.

Serban Copot FOTO Antena 1

Cum a fost prima expediţie?

Stângace, ne căram după noi mâncare, voiam să facem grătar, dar nu ştiam să facem focul. Într-un fel sau altul ne descurcam. Aveam chibrite şi fiecare băţ era o ultimă şansă. Făceam experimente cu lupa.

Ardeaţi furnici?

Nu! Mi-erau tare dragi, eu chiar încercam să le protejez, le făceam baraj să nu le ia apa când ploua, le duceam firimituri în fiecare zi. Era amuzant, prima mea poreclă a fost Gâză, pentru că iubeam foarte mult gâzele.

Ce fel de copil ai fost?

Eram un copil normal, nu ieşeam în evidenţă, dar în general am fost extrem de curios şi mi-a plăcut să învăţ lucruri out of the box.

Mama a fost profesoară de desen.

Da, mama mi-a pus creionul în mână şi, avându-l pe fratele mai mare, Angi, la Arte, în mod evident am început şi eu să desenez. Desenam ore în şir şi ce puteam să desenez dacă nu gâze? (râde) Tot felul de furnici, buburuze, peisaje, m-a fascinat felul în care se vedea lumea de la firul ierbii, voiam să ştiu cum decurge viaţa asta mică, a fiinţelor mici.

Ai cântat de mic?

Cântam ca un copil normal, toate învăţătoarele mă puneau în cor şi în spectacole pentru că eram destul de limbut. Nu m-am concentrat foarte mult pe cântat, dar îmi plăcea să ascult multă muzică, fraţii mei aveau viniluri cu Pink Floyd. Dacă stau să mă gândesc, am avut parte de o cultură muzicală foarte aleasă. Până la urmă, am fost şi privilegiaţi pentru că, tata fiind navigator, aveam acces la muzică din Vest. Aducea casete, viniluri. Îmi aducea şi jucării şi ceasuri, dar marile bucurii la 4-5 ani erau dulciurile. Să poţi să bei o doză de suc sau să pui mâna pe un Ou Kinder sau pe o gumă de mestecat era wow!

Cum a fost copilăria în absenţa tatălui?

Tata era destul de mult timp plecat, evident că era greu, lipsea figura paternă din casă, dar având trei fraţi mai mari, cel mai mare cu 13 ani, şi pe mama nu simţeam atât de acut lipsa lui. Plus că aveam o grămadă de treabă. Iar când venea tata, prima săptămână era rai, dar apoi începea să ceară carnetul de note (râde).

Era exigent?

Bineînţeles, existau nişte reguli: totul până la şcoală. Regula de aur a fost: şcoala pe primul loc. Mai târziu şi-a făcut loc şi să nu vii cu poliţia la uşă“ (râde).  

Breakdance pe podelele liceului militar

Aţi avut probleme cu securitatea, e adevărat?

În 86 tata a emigrat, a rămas în Germania. Şi da, s-au făcut presiuni pe familie, ne-au ameninţat, am fost urmăriţi, ascultaţi, dar noi nu făceam cine ştie ce încât să le oferim motive să o bage pe mama la beci. Fratele meu nu a putut să dea admiterea la Academia de Marină, pentru că ai mei nu erau membri PCR. Nu este uşor când încerci să-ţi păstrezi coloana vertebrală într-o astfel de lume.

De ce a luat această decizie tatăl?

S-a hotărât să rămână în Germania pentru că treaba se împuţise din ce în ce mai rău în România şi, având patru copii, s-a gândit că poate vom avea un altfel de viitor, o altfel de şansă. El voia să ne mutăm cu toţii acolo, numai că Securitatea nu a acceptat, a respins dosarele prin care tata solicita vizita. Până la urmă au acceptat să se ducă mama şi cu fratele cel mare, iar noi am rămas acasă, ca să fie siguri că se întorc. Până la urmă tata s-a întors în 90, crezând că s-a schimbat ceva, dar s-a înşelat. S-a întors în marinărie, apoi s-a vândut flota. Săracul tata, a avut parte de o depresie... pe care în mod evident a dus-o bărbăteşte, dar au fost nişte ani foarte grei.

Ai făcut liceul militar. A fost dorinţa ta?

La început mi-am dorit, după aia m-am răzgândit. (râde) De mic mi-am dorit să devin marinar, tata era marinar, fratele cel mare la fel. Mi-a plăcut marea, navigaţia, aventura şi am crezut că dacă merg la liceul militar va fi totul ca în filmele americane, frumos. A fost frumos, dar e un şoc emoţional la 14 ani să baţi pasul de defilare şi să duci o astfel de viaţă, dar m-am adaptat, mi-am făcut şi prieteni.

Care a fost primul şoc?

Au fost multe, tocmai atunci îmi lăsasem şi eu pleată, era perioada Nirvana, The Prodigy, ieşisem campion naţional la yachting. Şi, deodată, a trebuit să mă tund, să mă trezesc la 6 dimineaţa, a fost o luptă pentru adaptare pe care am resimţit-o. După ce am terminat cu liceul eu nu m-am mai întors acasă, am rămas total independent.

image

Cum a început povestea Animal X?

În 96 am început Animal X. Noi eram pasionaţi de dans, eram sergenţi de serviciu pe companie şi erau nişte podele lustruite tot de noi cu ceară şi încercam scheme de breakdance pentru că alunecam foarte bine, dar în schimb ne rupeam genunchii şi coatele. Când colegii erau la ore, noi dansam, încercam mişcări pe care le vedeam la televizor. Mie muzica îmi provoca nişte stări pe care nu le puteam explica altfel decât prin dans.

De unde ideea cu poreclele?

Din copilărie, toţi aveam porecle. Mi-au zis Hienă pentru că râdeam tot timpul, mai ales când păţeau câte ceva mai rău, asta îmi reproşau, că râdeam. Între timp am învăţat mai întâi să întreb dacă eşti bine, apoi râd, dar râd cu o poftă... nu poate omul să plângă de râsul meu (râde).

La început nu ne-am luat în serios. Eram uimiţi de reacţiile oamenilor, la un moment dat era o isterie atât de mare încât nu mai înţelegeam nimic. Deşi mergeam cu Dacia, aveam viaţă de Michael Jackson pe scenă.

Cum a fost debutul?

Debutul a fost în 99, când ne-am întâlnit la TV Neptun cu băieţii de la 3rei Sud Est. Noi am venit să dansăm, iar Laurenţiu văzând ce succes aveam, trăgeau fetele la noi, dădeam autografe, ne-a întrebat: „Ştie vreunul dintre voi să cânte?“ Eu zic: „Da, binînţeles“. „Păi nu vreţi să vă fac un album?“, „Aaa, nu, nu vrem aşa ceva“. Dar până la urmă aşa a început totul.

Şi, cum a fost cu succesul care v-a lovit?

A fost surprinzător, noi nu aveam un plan, nici casa de discuri nu a crezut în noi la început. Ei mizau pe Candy. Noi nu filmasem nici clip şi în toamna am făcut Polivalenta, cu 4.000 de oameni afară, adică a fost un şoc total pentru casa de discuri şi pentru toată lumea. Înţelegerea noastră, după ce am făcut câteva concerte, a fost: „bă, dacă ajungem vreodată să facem chestia asta pentru bani, ne lăsăm“. Iar tot ce s-a construit în Animal X s-a construit în jurul prieteniei dintre noi trei. Atâta timp cât ne simţim bine cu ceea ce facem, hai să-i dăm înainte. Tot conceptul, toată dileala a fost a noastră, de la coregrafii, look, felul în care am comunicat, totul a fost al nostru, doar partea de compoziţie a fost a lui Laurenţiu, care a fost un producător excelent. Dar în rest am fost noi şi asta a făcut diferenţa între noi şi alte trupe, poate d-asta am şi avut succesul pe care l-am avut, pentru că eram o reţetă originală din cap până în picioare.

A fost greu de gestionat această faimă la 18 ani?

La început nu ne-am luat în serios. Eram uimiţi de reacţiile oamenilor, la un moment dat era o isterie atât de mare încât nu mai înţelegeam nimic. Îţi dai seama, eram nişte puşti şi vedeam cum leşinau gagicile în faţa scenei. Deşi mergeam cu Dacia, aveam viaţă de Michael Jackson pe scenă. (râde) A fost distractiv şi foarte tare. Până când s-a produs un declic, cel puţin la mine. Prin 2001 am văzut un puşti tatuat cu Animal X, avea vreo 17 ani şi le-am zis băieţilor: „Băi, staţi aşa, noi avem o responsabilitate, oamenii ăştia chiar se uită în gura noastră“. Se ajunsese la nebunii de genul să adune mucurile de ţigări pe care le fumam. Noroc că toţi trei am fost cu picioarele pe pământ şi ne ţineam unul pe altul să nu o luăm razna, să nu ne credem cine ştie ce super dive, cred că şi asta a plăcut la noi, că am fost naturali, nu ne-am crezut altceva decât eram. Sunt amintiri frumoase, tari de tot.

În acelaşi timp ai recunoscut şi că ai avut perioada ta de aroganţă.

Da, cum să nu, te ia valul, crezi că eşti miezul din nucă, e normal. Gândeşte-te că la 18 ani aveam bodyguard şi şofer, cui nu i s-ar urca la cap? Zilnic eram însoţit de bodyguard, pentru că la mine se dormea în faţa casei cu cortul. Era un soi de pelerinaj. Toţi fanii ştiau ce facem minut cu minut. Erau zilnic cel puţin 20 de persoane în faţa casei noastre şi trimiteau mesaje către fun cluburi: a venit, a plecat.

Şi cum ai reuşit să revii cu picioarele pe pământ?

Îţi revii uşor-uşor, cu ajutorul prietenilor, îţi mai dă şi familia nişte şuturi în fund. Îţi revii. Mi-e greu acum, încerc să fiu cât se poate de aproape de adevărul de atunci. Într-un fel priveşti viaţa la 20 de ani şi altfel o vezi la 38 de ani, schemele tari pe care le făceai atunci nu ţi se mai par la fel acum. Ideea e că am trăit foarte intens perioada aia şi avem nişte amintiri foarte tari.

„Ce-i cu maimuţăreala asta cu dansul, mă?“ 

Ai făcut şi Facultatea de Litere. Cum de ai continuat cu şcoala având în vedere programul pe care îl aveai?

Trebuia să fac, era promisiunea mea în faţa tatălui. Deşi mergeam la facultate cu bodyguard. Încercam şi eu să mă împrietenesc cu colegii şi mi-a făcut secretara o fază...

Ce fază?

Erau primele cursuri şi am întrebat-o pe secretară la ce sală se ţin. „Vai, domnul Copoţ, haideţi că vă duc eu“, „Nu, doamnă, lăsaţi că merg singur“, „Haideţi, insist“. „Bine, dar discret“, zic. „Dragi copii, ia uitaţi pe cine avem la noi în an“. Mamă, am înnebunit (râde zgomotos). Toată facultatea se uita la mine, voiam şi eu să-mi fac prieteni. Doamnă, ce mi-aţi făcut? Eu eram pe camuflaj, îmi pusesem şapcă, hanorac. E ca şi cum ai merge pe întuneric şi la un moment dat pune unul lanterna pe tine. Eram prins ca şobolanul. Dar una peste alta au fost nişte ani foarte mişto.

Ai reuşit să-ţi faci prieteni în facultate?

Da, amici, nu chiar prieteni, pentru că oricum era un blocaj, nu puteau să treacă peste faptul că eu sunt ăla, deşi eu încercam să mă port natural, cât de natural puteam având în vedere că aveam mereu bodyguardul după mine.

Am avut nişte războaie, s-au făcut multe milioane de pe urma noastră şi când am vrut şi noi să devenim independenţi, cuiva nu i-a convenit, cuiva care avea foarte multă influenţă în industrie şi am fost interzişi pe TV şi pe radio, şi la concerte.

Cum au privit părinţii decizia de a face muzică?

Tata nu a fost de acord, tata îşi dorea să fiu navigator, comandant. „Ce-i cu maimuţăreala asta cu dansul, mă?“ El nu a fost de acord, adică a trebui să duc lupte mari cu tata pentru a înţelege că eu îmi doresc acest drum şi pentru a-l convinge că pot face ceva la capătul acestui drum. Am avut înţelegerea clasică: dacă te ţii de facultate poţi să cânţi cât oi vrea.

Până la urmă a înţeles că asta îţi doreai?

A înţeles, evident, după ce am scos albumul şi a văzut că e un produs finit, nu doar stau şi dansez prin baruri, cum îşi imagina el. A văzut şi că fac bani, foarte mulţi bani la vremea aceea, şi că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie pe care o pot controla, gestiona, să nu pic în vreo patimă a alcoolului sau mai ştiu eu ce. Atunci mi-am dat examenul de maturitate în faţa lui tata şi am devenit prieteni. Acela a fost momentul în care relaţia tată-fiu s-a transformat într-o relaţie de prietenie.

Mama te-a susţinut de la început?

Mama a crezut în mine tot timpul, mama e partea artistică a familiei şi ea dintotdeauna m-a încurajat, eram Prâslea, era normal să mă susţină în tot demersul ăsta şi întotdeauna a încercat să-l tempereze pe tata: lasă-l, lasă-l, că o să fie bine, e talentat.

Tata a fost mândru în cele din urmă?

În mod evident. A fost la un singur concert, la care a stat în maşină, n-a putut, aşa emoţii avea pentru mine încât nu putea să mă vadă pe scenă. (râde) Tata era foarte emotiv când venea vorba de mine. A fost primul şi singurul concert la care a fost.

„Nu ne-am dorit niciodată să devenim lăutari sau mercenari“ 

Ajunseserăţi să faceţi lucruri doar pentru bani?

Da, în 2013, am ajuns la concluzia că alergăm mai mult după bani decât după fun şi nu ne doream asta. Nu ne-am dorit niciodată să devenim lăutari sau mercenari, noi am avut întodeauna un vibe pe scenă şi întotdeauna cei din public au simţit acest lucru. Deşi nu mai eram difuzaţi de radiouri, când urcam pe scenă o rupeam în două, noi cântam rock şi drum and base, iar lumea sărea, făcea pogo, ieşea omor. Asta ţinea de vibe-ul de pe scenă, mă uitam în stânga şi-n dreapta, ştiam că sunt cu prietenii mei cei mai buni şi ştiam că urma să facem un concert şmecher şi ne simţeam bine, bine, bine. Vibe-ul ăsta mi se pare esenţial într-o trupă. A fost o formă de respect faţă de publicul nostru să tratăm fiecare concert cu respectul cuvenit, să fim implicaţi 100.

Aţi fost şi interzişi la radio. Ce s-a întâmplat?

Am avut nişte războaie, s-au făcut multe milioane de pe urma noastră şi când am vrut şi noi să devenim independenţi, cuiva nu i-a convenit, cuiva care avea foarte multă influenţă în industrie şi am fost interzişi pe TV şi pe radio, şi la concerte. Noi ceream 2700 de euro pe concert, iar pe liste eram trecuţi cu 19.000 ca să nu ne ia nimeni. Noi nu puneam preţ pe bani, ştiam că vin şi pleacă. Am investit mult în scule de studio, când a aflat producătorul nostru că vrem să ne facem studio, a anunţat casa de discuri că nu ne mai compune piese. Până la urmă casa de discuri l-a liniştit, „bă, zi mersi că nu dau banii pe droguri“. Acela a fost şi momentul de schismă între noi şi fostul producător. Eu sunt un om tolerant, accept multe, dar în momentul în care îmi interzici să evoluez, atunci înnebunesc şi rup lanţul.

Cum aţi resimţit aceste piedici la nivel de trupă?

Ne-a unit şi mai tare, am mers pe premisa că fiecare succes de-al nostru e direct proporţional cu o bucată din ficatul duşmanului (râde). Aşadar ne-am dus în studio şi ne-am făcut muzica aşa cum am crezut noi de cuvinţă, am scos acele balade, am experimentat foarte mult, pentru noi a fost o perioadă benefică din punct de vedere creativ şi ne-a apropiat foarte tare. Din 2005 am schimbat stilul, i-am primit şi pe ceilalţi băieţi în trupă şi am avut altă dinamică, parcă am renăscut, pentru că oricum simţeam că nu mai facem ceva original. A fost o perioadă de studio foarte frumoasă pentru noi. O lună şi jumătate am stat în Ibiza, am închiriat o vilă şi am compus muzică, am făcut 40 şi ceva de piese, am lucrat mult. Noi am rămas uniţi în ciuda problemelor, mai presus de orice am rămas prieteni. Şi acum ne vedem săptămânal.

Cum v-aţi hotărât să puneţi stop?

A fost o decizie comună, dar eu am spus primul, pentru că deja îl aveam pe băiatul meu Teddy şi stilul ăsta de trupă, să fac mercenariatul ăsta, să alerg toată ziua după bani nu se mai pupa cu viaţa de familie, iar pentru mine familia a fost mereu pe primul loc. Le-am spus băieţilor că am alţi băieţi de care trebuie să am grijă (râde). Dar cumva ştiam că va veni momentul, având problemele pe care le aveam, noi ne-am ajutat unul pe altul să avem câte un alt business, un plan de rezervă, o altă cărare pe care să mergem. Iar în momentul în care am decis să luăm o pauză şi să nu mai lansăm albumul, deşi aveam material pentru patru albume, aveam fiecare un drum.

Cum a fost ultimul concert?

Nu a fost ultimul, noi o să revenim, noi am luat o pauză atunci. Am primit multe eforte să mă relansez solo, niciodată nu voi face asta, doar cu băieţii mei.

Mai are loc o trupă ca Animal X pe piaţa muzicală actuală?

Nici nu mă interesează piaţa muzicală, are o dinamică foarte bună, avem trupe, dar noi când vom reporni Animal X, va fi Animal X-ul de la vârsta pe care o vom avea. Multă lume ne certa că nu mai cântăm muzică din anii 2000. Dar tu mai porţi pantofi din 2000? Poţi să porţi la 20 de ani ce purtai la 11 ani? Nu se poate. Iar noi nu am mers pe reţete, fără să fiu rău. Noi am fost foarte volatili, ne-am plimbat prin stiluri, pentru că noi am considerat că o trupă e ca un organism viu, evoluează, noi am crezut foarte mult în evoluţie.

Cum a fost perioada de după ce aţi pus pe pauză. Ai fost melancolic?

De melancolie nu scapi niciodată, nici acum nu am scăpat, e muzică, e în sângele meu. I-am scris cântecele lui Teddy, am scris o carte pentru copii, „Toi Patoi şi Moş Crăciun“, care are şi muzică de Crăciun, trebuia să fac ceva. M-am focusat pe partea de televiziune pentru că e mult mai comod, contractele sunt mult mai ferme, pot să petrec mai mult timp cu familia. A fost o tranziţie pe care am absorbit-o destul de uşor alături de soţie, plus că noi ne vedeam în continuare, viaţa de trupă, aşa cum am trăit-o noi, presupunea să stăm non stop împreună, să stai în studio cam 10 luni din an, nu prea avea treabă cu viaţa de familie.

„Manualul exploratorului“, o invitaţie pentru familie 

Imagine indisponibilă

Cum a apărut „Manualul Exploratorului“?

Şase ani m-am documentat, de fapt, pot spune că toată viaţa m-am documentat pentru această carte. E o carte care mie mi-a lipsit în copilărie şi e o carte pe care am căutat să o fac cadou copiilor mei şi nu am găsit-o şi atunci am zis că o fac eu. Am muncit atâta timp la cartea asta pentru a fi o unealtă la îndemâna tuturor, sunt nişte informaţii care există de când lumea, doar că nu au fost compilate într-un limbaj atât de prietenos şi ilustrate atât de frumos. Nu e o carte pe care să o studieze copilul singur, e o invitaţie pentru familie de a petrece timp împreună în mijlocul naturii.

Care au fost reacţiile?

Au fost reacţii excelente, inclusiv adulţii s-au bucurat şi au recunoscut că şi lor le trebuia un astfel de manual. Reacţiile au fost foarte tari şi oarecum mă aşteptam, pentru că e un lucru care lipseşte, dar tot am fost plăcut surprins.

Organizezi şi tabere pentru copii. Povesteşte-mi puţin despre acest proiect, el este o continuare practică a ghidului.

Anul acesta nu mai sunt locuri. E o tabără construită pe patru module: să înveţe să facă un foc, să înveţe să-şi facă un adăpost, să înveţe să se orienteze şi lecţii de prim ajutor. Acestea sunt cele patru mari aptitudini cu care copilul va pleca din această tabără. Nu va fi genul de tabăra în care doar ne vom distra, e genul de tabără din care copilul trebuie să plece cu nişte informaţii, el trebuie să plece de acolo un om mai bun, asta urmărim noi. Tabere de distracţii sunt multe, dar tabără de exploratori e numai una. Anul acesta se întâmplă la Straja, un loc foarte frumos, unde avem parteneriat cu Salvamontul, vom avea 15 instructori care se vor ocupa de 90 de copii, eu voi fi acolo, va fi un program destul de intens şi distractiv, sigur că vom păstra şi componenta de fun, pentru că ei trebuie să se şi disteze.

Teddy merge cu tine în expediţii. I-a plăcut din start?

Nu cred că i-a plăcut din prima. Teddy a descoperit uşor, uşor fascinaţia naturii prin poveşti, îl luam cu mine şi-i arătam: „uite, tati, ce gâză, uite aici la fluturele ăsta, ia uite pinul ăsta, răşina asta lipicioasă, ia pune mâna şi vezi“. Am primit multe întrebări de la părinţi legate de modul în care ar putea să le stârnească interesul copiilor faţă de natură. Poţi începe din faţa blocului, opreşte-te câteva minute şi ascultă ciripitul unei păsări, oare ce pasăre ar putea fi, uită-te în copac după ea, caută informaţii despre ea. Eu am un binoclu şi am o ciocănitoare în spatele blocului, de câte ori o aud, îi chem pe băieţi: băieţi, a venit ciocănitoarea. Şi ne uităm la ea prin binoclu, vedem cine o găseşte primul. Natura e în jurul nostru tot timpul, nu trebuie să mergi chiar în vârf de munte pentru o găsi, poţi începe din parc, descoperi lucruri foarte interesante la tot pasul dacă eşti dispus să acorzi puţină atenţie. Lui Tedy a ajuns să-i placă mult şi empatizează destul de mult. De câte ori trecem pe lângă o zonă defrişată, îl aud cum oftează şi aproape că plânge, e foarte nelămurit de nedreptatea oamenilor.

Cum îi explici?

Cum să-i explic... „Tată, pe lumea asta există şi oameni needucaţi, oameni care nu înţeleg, oameni nepăsători“. D-aia generaţiile lor, generaţiile de exploratori care vin din urmă vor fi generaţii de copii pregătiţi, care înţeleg importanţa naturii pentru om. Deşi omului îi place mai mult să se gândească la lupta lui cu inteligenţa artificială şi cu roboţii care vor veni, uită că de fapt până la roboţi avem alte probleme, ne batem joc de ce este în jurul nostru. În momentul de faţă e cel mai important proiect al meu, Liga Exploratorilor, şi mulţi ani de acum încolo o să-mi petrec timpul încercând să îmbunătăţesc ceea ce fac acum de aşa manieră încât chiar să devină o comunitate şi un stil de viaţă pentru copii şi pentru părinţi. Vreau ca părinţii să prindă încredere că acolo se întâmplă lucruri bune şi că este locul în care îşi pot lăsa liniştiţi copiii.

Şerban Copoţ, alături de soţie şi cei doi copii

Imagine indisponibilă
Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite