INTERVIU Cristina Cioran: Adrian Sârbu m-a văzut la castinguri şi a zis „o vreau pe fata care seamănă cu Cameron Diaz“

Actriţa şi prezentatoarea TV Cristina Cioran (41 de ani) a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre copilăria de la malul mării şi din săli de cinema, despre mutarea la Bucureşti şi primii paşi în televiziune.

Cristina Cioran şi-a amintit de copilăria din Constanţa, de concertele pe care le susţinea prin casă la spray-ul FA şi de zilele petrecute în cinematograf derulând filme. 

Ne-a povestit despre prima reclamă pe care a obţinut-o după ce la casting a făcut o mutră pe care o văzuse la vărul ei, dar şi despre cum asemănarea cu actriţa americană Cameron Diaz i-a purtat noroc. 

I se pare că seamănă într-adevăr doar atunci când plâng. Nu am întâlnit-o pe Cameron Diaz, dar Cristina Cioran are ochii ca marea şi un râs fermecător. 

„Adevărul“: Te-ai născut în Constanţa. Cum a fost copilăria la malul mării?

Cristina Cioran: Plaja făcea parte din viaţa noastră cotidiană. Noi, constănţenii, aveam un loc special, nu mergeam la plajă unde mergea toată lumea. Noi mergeam la Hotel Bucureşti, acum nu mai există, dar atunci era o zonă foarte populară. Era foarte frumos, era foarte liber totul. Acum ai o senzaţie de aglomerare incorectă când mergi la noi la plajă, nici n-ai pe unde să mergi, unde să-ţi pui un prosop.

Ce fel de copil erai?

Extrem de zbuciumat, am fost un copil atomic, nici nu ştiu, sincer, cum au reuşit părinţii mei să depăşească chestia asta, pentru că eram foarte energică. Nu stătea nimic în calea mea, trebuia să ştiu tot, să văd tot, să umblu peste tot, să caut, să cunosc eram extrem de curioasă. Mai târziu, prin liceu, am devenit şi destul de rebelă, ascultam muzică rock.

Asta se asculta în casă?

În casă se asculta radio, adică foarte multă muzică clasică. În adolescenţa mea se făcea schimb de casete, iar cine avea o casetă era şmecher tare, se făcea un fel de contrabandă, deşi nu le dădeai de tot, le schimbai cu altele. Ascultam Pink Floyd, Queen. Am crescut ascultând radio, mă lăsea mama cu radio-ul pornit şi peste ani recunoşteam vocile prezentatorilor. 

Tu ai şi voce. Cum ai descoperit-o?

Urlând prin casă la spray-ul FA. (râde) Toţi copiii cântau, dansau. Eu nu cred că există copii talentaţi şi copii netalentaţi. Cred că există doar copii talentaţi şi copii greşit îndrumaţi. Toţi copiii sunt o sursă infinită de talent şi pasiune, trebuie doar să le descoperi zona cea mai potrivită pentru ei. Noi mergeam la Casa Pionierului la toate cercurile posibile - dans modern, dansuri populare, litearatură, canto, poezie. La toate am fost, mai puţin la matematică (râde). Iar în clasa a IX-a m-am dus la Şcoala Populară de Artă. Am vrut de fapt să mă duc la teatru, dar mi-a fost jenă să spun poezii în faţa oamenilor. Deşi când eram mică spuneam toate poeziile, cântam toate cântecelele, îmi doream foarte tare să fac spectacol, dar când am conştientizat povestea cu publicul n-am mai fost aşa de sigură pe mine. Îndrăgeam şi muzica foarte mult şi, cumva, îmi era mai simplu să cânt, am ales calea mai uşoară atunci. Nu mi-a părut rău, am avut un profesor extraordinar, chiar dacă era foarte dur. Când am dat examenul m-am rugat să nu pic la el şi când m-am uitat pe rezultate intrasem prima la clasa lui. 

Şi, ai avut probleme?

Nicidecum, ne-am înţeles foarte bine noi doi. Eu aveam o timiditate artistică, nu ştiam că am emoţii, la acel examen am descoperit, pentru că efectiv m-am blocat, nu mai puteam să scot niciun sunet.

Şi cum ai depăşit momentul?

Am ieşit din sală, am luat o gură de aer şi nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă, nu înţelegeam, eu care făcusem spectacole toată copilăria şi nu avusesem nicio problemă. Ştiu că m-am întors, mi-am făcut curaj şi am cântat, m-am întors un pic cu spatele la profesori să nu-i văd şi aşa am reuşit să depăşesc emoţiile. 

Dar pasiunea pentru actorie cum s-a născut?

Tatăl meu a fost director de cinematograf şi am văzut încă de mică o mulţime de filme. Filmul nostru de familie preferat era „Pe aripile vântului“, pe care l-am văzut de peste 20 de ori. Când aveam vacanţe stăteam de dimineaţa până seara la cinema. Vedeam filmele ori din sală, ori de la cabina de proiecţie, unde veneau filmele pe negative. Erau nişte role mari de filme, erau vizionate, după care rola se punea pe un derulator şi se derula manual, o prindeai de o altă rolă nouă şi o derulai. Asta era activitatea mea preferată, derulam toate filmele, îmi plăcea la nebunie. Iar când erau premiere, veneau actorii şi eu mişunam printre ei, îmi doream foarte mult să fiu în lumea asta, îmi plăcea extraordinar.

Părinţii te-au susţinut?

Iniţial, nu m-au încurajat, pentru că viaţa de actor dinainte de Revoluţie era frumoasă, boemă, dar nu era văzută foarte sigură, mai ales pentru o fată. Erau şi acele legende că dacă nu te cuplezi cu un regizor nu o să faci niciodată nimic, dar n-am crezut în asta. Mie mi s-a părut că talentul, dorinţa şi pasiunea sunt mult mai importante şi te pot duce unde îţi doreşti. Am dat la facultate la Bucureşti, deşi taică-miu nu a fost de acord. El şi-ar fi dorit să fiu orice altceva în afară de actriţă. După care, pentru că în anii ăia lumea se schimba, cred că a revenit la sentimente mai bune. Nu am apucat să vorbim prea mult despre asta, pentru că el a murit când eu eram în anul I de facultate… Ştiu că făcusem o reclamă şi chiar îmi doream foarte tare să vadă că am făcut ceva, dar nu a mai apucat.

Ai avut parte de situaţii neplăcute de-a lungul carierei?

Cred că am avut un sistem de apărare foarte bine definit. Eu fiind şi mai băieţoasă, cumva eram văzută şi destul de agresivă, nu prea aveai curaj să mă întrebi cine ştie ce tâmpenie, pentru că îţi dădeam o replică acidă. Mă uitam urât, mă apăram foarte bine, nu eram deloc vulnerabilă în prezenţa altora. Voiam să par foarte curajoasă, foarte tupeistă, foarte îndrăzneaţă ca să nu aibă nimeni curajul să vină peste mine. Şi nu, nu am avut cereri dubioase, simţeam când cuiva îi place de mine, dar tăiam din faşă orice chestie. Eu m-am înţeles mereu bine cu femeile, m-am ferit cât am putut de bărbaţi cu care să lucrez tocmai pentru că eram setată de tata, care ne băga în cap tot felul de lucruri. Şi atunci m-am ferit. M-am înţeles foarte bine cu femeile, cred că mi-a şi lipsit foarte mult sora mea mai mare, aşa că în orice femeie o căutam de fapt pe ea. În viaţa mea, femeile care erau în poziţie de decizie m-au susţinut. Atunci când lucrezi între bărbaţi, trebuie să fii una dintre ei, nu poţi fi nici exagerat de feminină, nu poţi fi nici exagerat de vulnerabilă, trebuie să te transformi. Eu consideram că nu sunt deloc feminină, am aflat ulterior de la prietenul meu de atunci. Dar eu mă vedeam foarte băieţoasă, pentru că aşa se cerea, nu puteai să rezişti sau să răzbaţi dacă nu erai o luptătoare.

Ai fost deseori comparată cu actriţa Cameron Diaz. Când ai auzit prima dată că semeni cu ea?

Prima oară mi-a zis un prieten, nici nu ştia cum o cheamă pe actriţă, dar văzuse un film cu ea. Eu nu ştiam, nu o văzusem. După care Adrian Sârbu, el mă văzuse la castinguri şi a zis: „o vreau pe fata asta care seamănă cu Cameron Diaz“. Atunci am aflat şi eu de ea şi am văzut câteva filme. De exemplu, în „Masca“, mie nu mi se pare că semănăm, dar e un film în care plânge şi când am văzut-o… Doamne, zici că eram eu! Eu n-am nicio problemă cu asta, dimpotrivă, mi se pare super. Nu m-a deranjat absolut niciodată şi nici nu văd de ce ar deranja pe cineva dacă i se spune că seamănă cu o vedetă de talie internaţională. Ar trebui să te bucuri.

Regreţi că nu ai încercat şi o carieră în muzică?

Da, asta cu cântatul am regretat-o toată viaţa mea. Nu ştiu exact de ce nu am mers mai departe. Primul meu rol a fost într-un musical, o coproducţie Anglia-România. Am cântat un an, am fost într-un turneu prin multe teatre din Europa. Atunci a fost un moment în care puteam să rămân în Londra, pentru că aveam o deschidere foarte mare.

Şi de ce nu ai făcut-o?

Nu am vrut, nu mi-am dorit, nu ştiu de ce. Aveam 23 de ani, am crezut cu tărie că pot face ceva în România şi că nu trebuie să plec.

Cum a fost mutarea în Bucureşti, la facultate?

Venirea la Bucureşti a fost foarte interesantă, a fost aşa, un nou capitol, o altă viaţă, departe de familie. Mi-a plăcut foarte mult, am stat la cămin o perioadă. La început, mama m-a ajutat foarte mult, după care am început să lucrez, să fac reclame. Atunci, o reclamă bine negociată te ţinea cam un an, cu chirie cu tot, deci era bine de tot. 

Îţi aminteşti primul casting la care ai fost?

Da, îmi amintesc. A venit la facultate un foarte bun agent de casting care lucra la Castel Film şi căuta actori. Ne-a făcut nişte poze la curs, iar după o săptămână m-au chemat la casting. Ştiu că între timp am ratat un casting pentru „King Arthur“, o coproducţie România-Canada, pentru că mi-era ruşine, jenă, nu reuşeam să depăşesc emoţiile. Apoi, am dat un casting la o reclamă pentru un detergent, trebuia să fiu o prezentatoare TV, eram la pupitru şi scoteam mâna prin ecran şi luam o cutie de detergent. Mi-aduc aminte şi textul: „Tot mai multe gospodine se plâng că rufele lor nu mai sunt la fel. De vină este apa dură“. Iar la casting am făcut o mutră pe care o făcea vărul meu, o mutră tâmpită şi cred că aia a contat foarte mult, pentru că şi la filmare m-au pus să fac aceeaşi mutră. (râde)

Primul tău rol principal a fost în „Margo“, al lui Ioan Cărmăzan. Cum de te-a ales? 

Mi-a zis că m-a ales că eram mai ciudăţică, aşa. (râde) Nu mă aşteptam să mă aleagă pentru rolul principal, m-am bucurat enorm. A fost primul meu rol principal, mi-a plăcut foarte mult, a fost şi o experienţă grea, copleşitoare, a fost un personaj foarte greu, mi-a fost greu şi să-mi imaginez. Era o fată forţată de împrejurări să devină prostituată şi am căutat în sufletul meu momente comparabile ca să iasă bine rolul. De exemplu, în film murea mama, cum să joci aşa ceva? Nici nu vrei să-ţi imaginezi aşa ceva, dar am proiectat moartea tatălui meu. Pentru a găsi adevărul în joc trebuie să găseşti un correspondent al emoţiei respective din viaţa ta. A fost intens, dar am fost şi foarte mulţumită, mi-a plăcut foarte mult filmul şi publicul a fost încântat. 

Au fost proiecte pe care le-ai refuzat?

Deşi nu e indicat să refuzi, am făcut-o, au fost nişte proiecte care nu mi se potriveau. De exemplu, am refuzat un rol primit după ce m-am lăsat de fumat, iar personajul pe care ar fi trebuit să-l joc fuma. Nu, sub nicio formă. Am refuzat pentru că ştiam ce înseamnă repetiţii, fumat, fumat, fumat. Eu care îmi doream atât de tare să scap de chestia asta. Eram conştientă că m-aş fi reapucat. 

Au fost şi perioade în care ai stat pe bară. Cum resimţi ca actor astfel de momente?

Da, au fost şi perioade în care nu am avut proiecte. Dar mereu am făcut alte lucruri, am avut joburi în alte domenii. Nu ai cum să nu ai momente de dezamăgire, pentru că tu lucrezi cu sentimentele şi cu sfuletul în meseria asta, nu ai cum să nu ai tristeţi, dezamăgiri, până şi ciudă. Ciudă pe tine că poate nu ai fost suficient de bun. Eu am suferit la un moment dat şi o depresie după ce a murit o parte din familia mea fulgerător şi nu am mai vrut să aud de nimic. A fost o perioadă foarte neagră pentru viaţa mea şi atunci am pus un stop. Dar mi-am revenit, am trecut peste şi...

Cum ai reuşit să te aduni?

Am discutat cu mine foarte mult. Tu eşti unicul care te poţi salva. O supărare din asta trece când îţi dai seama că asta e viaţa, te maturizezi. E dramatic, pentru că tu, ca tânăr, te gândeşti: mamă, o să fac tot ce-mi doresc, trebuie doar să muncesc suficient, să lupt suficient. Ai tot felul de fraze d-astea motivaţionale şi te loveşte viaţa cu câte o chestie pe care nu ai programat-o în niciun fel, la care nici nu te-ai gândit vreodată că se poate întâmpla şi atunci se instalează de fapt o tristeţe greu de imaginat. Dar îţi revii, sari gardul ăla şi o iei de la capăt, pentru că nu ai de ales. 

Privind în urmă, eşti mulţumită de ce ai făcut?

Foarte! Nu există lucruri pe care nu le-aş face, dar sunt lucruri pe care le-aş face în plus. Nu am regrete, sunt destul de orgolioasă şi pe mine mă supăr cel mai greu. Eu mă iert cel mai uşor, aşa că nu am cum să fiu supărată pe mine că am luat o decizie, pot fi puţin ofticată că nu am făcut anumite lucruri aşa cum îmi doream sau că am ignorant unele chestii. Trebuie să ai autocritică, să vezi unde greşeşti, pentru că altfel nu evoluezi, dar trebuie să te şi ierţi.

Mama e mândră? Îţi aminteşti primul spectacol la care a venit să te vadă? 

Mama a venit la musical, era un spectacol foarte greu şi de privit, şi de trăit, extrem de dur. Era un spectacol cu evrei muzicieni în lagăre şi la un moment dat ofiţerul SS trebuia să aleagă unul dintre deţinuţi, să-l atârne cu braţele de un trapez şi să arunce şi o găleată cu apă rece peste el. Eu eram deţinutul. (râde) Mama mea săraca… nici nu mai putea să vorbească. A fost mută, efectiv. „Vai, mamă!“ Îngrozită de oribilul momentului. Nu mai zic că eram şi dezbrăcată. (râde) A fost greu de tot pentru ea. 

Şi acum, te urmăreşte la televizor?

În fiecare zi. 

Prezinţi „Acces Direct“ de câteva luni. Cum e?

Îmi place foarte mult „Acces Direct“, am dat casting şi am simţit că voi fi eu aleasă. 

Care e cea mai grea parte?

Cel mai greu este să vorbeşti, să dezbaţi şi să combaţi nişte subiecte dure. Pe mine mă impresionează foarte mult bătrânii şi copiii, ei sunt cei mai neajutoraţi, cei mai vulnerabili. Şi când am asemenea subiecte mi-e foarte greu să mă detaşez, ştiu că trebuie să o fac, pentru că rolul meu acolo nu este să-mi dau cu părerea şi să mă emoţionez, ci trebuie să prezint o situaţie. Asta e cel mai greu. Nenorocirile astea care se întâmplă în România şi despre care lumea nu vrea să discute, crezând că ele nu există. Dacă nu vorbeşti despre un lucru nu înseamnă că el nu există. Din nefericire, trăim într-o lume extrem de dură şi de nedreaptă. Copiii sunt agresaţi verbal, violaţi, chinuiţi, bătuţi, aruncaţi pe stradă şi sistemul, care trebuie să-i apere şi să-i protejeze, nu face asta. Aici este de fapt supărarea. Toată lumea întoarce spatele. Emisiunea „Acces Direct“ tratează subiecte sociale şi multă lume spune că nu se poate uita pentru că e prea dură. Da, e dur, dar e doar o emisiune care prezintă bucăţi din viaţa unor oameni. Gândeşte-te cât de dur e pentru cei care trăiesc lucrurile alea, pentru cei care au de-a face cu aşa ceva zi de zi, pentru copiii care sunt instituţionalizaţi sau aruncaţi pe străzi şi sunt obligaţi să facă nenorociri pentru a supravieţu. Până la urmă, noi încercăm să prezentăm o realitate aşa cum este ea, fără să o poleim, fără să o dăm cu sclipici şi cu paiete. Înainte, în România nu se întâmpla să cadă un om pe stradă şi tu să treci nepăsător pe lângă el, acum se întâmplă. 

Care crezi că sunt motivele?

Pentru că oamenii se protejează, nu vor să vadă, nu vor să audă, vor să-şi închidă ochii şi să vadă doar ce le face bine, da, e un fel de a te proteja, de a rezista şi de a merge mai departe, dar hai să ne gândim totuşi că lucrurile astea se întâmplă. Trebuie să ne aducem aminte în fiecare zi cine suntem, suntem la fel de vulnerabili, la fel de mici, suntem nişte furnicuţe într-o lume care nu ne aparţine. Şi atunci, prezentând lucrurile astea publicului, el ne răspunde lăsându-se purtat de aceste poveşti şi, cumva, realizând că sunt poveştile oamenilor din jurul lor. Uite-te în jur, nu te uita la o clădire frumoasă de birouri, uite-te la cine e în clădirea aia de birouri, fiecare om are povestea lui, are dramele lui, nu cred că există nişte oameni într-un bol de sticlă şi trăiesc într-o fericire maximă, nu, fiecare are o rudă care i-a murit, fiecare are un părinte bolnav şi nu găseşte ajutor. Fiecare om are povestea lui. Sufletul te defineşte ca om, nu câţi bani ai în conturi, ce maşină conduci, nu contează, contează cine eşti de fapt şi cum te-ai format ca om, cu educaţia de acasă şi din şcoală. Nu poţi fi un om în regulă dacă n-ai sentimente, dacă eşti indiferent la tot, trebuie să-ţi pese şi asta face „Acces Direct“, arată oamenilor viaţa reală şi cumva îi forţează să le pese. Mie mi se pare o responsabilitate foarte mare şi extrem de important să existe o astfel de emisiune. Am invitaţi care încearcă să rezolve probleme, tragem la răspundere instituţiile publice ale căror scop este să ajute, să protejeze cetăţenii, ei trebuie să răspundă în faţa oamenilor. 

Ce te nemulţumeşte la România?

Eu m-am plimbat mult prin lume, dar nu am văzut atâţia copiii pe străzi, nu am văzut violatori şi criminali lăsaţi în libertate. Pe mine mă doare indiferenţa, indiferenţa autorităţilor, nu ies din birouri, nu scot nasul din hârtii să vadă viaţa reală. În hârtii sună bine, dar când ieşi pacientul e mort. Asta mă nemulţumeşte, indiferenţa. În momentul în care oamenilor nu le mai pasă, suntem pierduţi. În momentul în care oamenii devin imuni şi sunt interesaţi doar de pătrăţelul lor, în momentul ăla ne-am pierdut definitiv.