Carmen Avram, realizatoare TV: „Visez să mă retrag într-o căsuţă la ţară“

Carmen Avram, realizatoare TV: „Visez să mă retrag într-o căsuţă la ţară“

Carmen Avram

Realizatoarea emisiunii „În premieră“, de la Antena 3, visează la ziua în care se va apuca să scrie cărţi. În căutarea unui subiect bun, trăieşte deocamdată emoţiile „hard“ pe care i le oferă televiziunea.

Ştiri pe aceeaşi temă

După 15 ani de Pro TV, în septembrie 2010, Carmen Avram a făcut marea schimbare în viaţa ei profesională: s-a mutat la Antena 3, unde realizează, din luna martie, împreună cu o echipă pe care ea o numeşte „specială", emisiunea „În premieră". Premiile pe care le-a obţinut în aceste opt luni - şapte la număr - recompensează excelenţa în jurnalismul de calitate. Premiul APTR, premiul Juriului oferit de revista „TV Mania", premiul Flacăra pentru Jurnalism şi Premiul Special al Juriului în cadrul Galei International Media Excellence Awards de la Londra sunt doar câteva dintre acestea.

„Adevărul": La un training cu studenţii spuneai că un jurnalist fără sensibilitate nu poate face reportaj. Dar jurnalismul „adevărat" nu se mai „vinde" - divertismentul ieftin şi facilul online câştigă teren. Te macină acest neajuns?

Carmen Avram: Da, le‑am zis asta şi studenţilor de la Iaşi, şi studenţilor de la IMA (Intact Media Academy), unde predau un curs despre reportaj. Mă macină, dar înţeleg fenomenul. Ca să baţi o viaţă „hard", ai nevoie de o sursă de distragere a atenţiei de două ori mai „hard". Aşa că nu pot blama publicul atunci când alege divertismentul facil, în detrimentul a ceea ce numim jurnalism adevărat. Numai că noi, la „În premieră", am constatat un fenomen îmbucurător: ne-a crescut publicul, am atras oameni noi, dintre care unii renunţaseră la televizor, tocmai pentru că nu mai găseau decât divertisment... uşor, să-i zicem (...). Am avut o revelaţie acum câteva zile când, la Gala Premiilor Flacăra, unde am fost şi noi laureaţi, Mircea Diaconu ne-a zis „voi, acolo, faceţi film".

Vorbind despre emoţii: când ai trăit cel mai intens, în profesia ta?

Mie, anul 2011, mi s-a părut cel mai tare dintre toate. Pentru că a fost pentru prima oară când am avut pe mână un produs şi a trebuit să fac cu el tot ce pot eu mai bine. A fost un an aşa de plin încât aproape că nu-mi amintesc o zi de repaus emoţional. Nici vacanţa de vară n-am simţit-o, pentru că am vorbit încontinuu la telefon cu colegii mei. Cei care nu erau în concediu lucrau la noul generic şi ne sfătuiam la fiecare pas. Dar nu mi-a părut rău. Apoi, a fost emoţia de a descoperi nişte oameni extraordinari, reporterii, cameramanii, monteurii şi asistenţii cu care lucrez, şi care mi-au dat o energie pe care n-o bănuiam. A existat însă şi o experienţă personală, ca reporter de teren, în martie, când am fost în Egipt şi când, împreună cu Cristian Tamaş, am trăit nişte zile de coşmar. Atunci am aflat cum trebuie să se simtă animalele când sunt vânate. Pentru că noi, jurnaliştii străini, am fost pe post de vânat în timpul revoltelor din Egipt, şi a fost groaznic. Groaznic pentru că nu puteai să-ţi faci meseria, groaznic pentru că viaţa ta era în pericol. Am scăpat, din fericire, dar n-o să uităm, nici Cristian, nici eu.

Ce note aveai la compunere, în şcoală? Existau atunci semnele acelei sensibilităţi despre care vorbeşti?

E o întrebare pe care nu mi-a mai adresat-o nimeni şi, sincer, nu m-am gândit la asta. Acum realizez că da, în şcoală am avut nota maximă la compunere. Eu am făcut şcoala cu predare în limba germană, aşa că aveam compuneri şi într-o limbă, şi în alta. Şi mergea bine la amândouă. Îmi plăcea să scriu şi să spun poveşti. Am pe undeva, pe acasă, un caiet plin cu nuvele pe care le-am scris în şcoala generală şi pe care mi‑ar plăcea să le recitesc acum. Am scris chiar şi un miniroman SF. În plus, cochetez de ani mulţi să mă retrag undeva, într-o căsuţă, la ţară, şi să mă apuc de scris cărţi. Cred că am s-o fac în ziua în care am să simt că am găsit un subiect bun.

Cât de acut simţi povara acelor drame (oameni cu boli incurabile) sau nedreptăţi (copii geniali fără nicio şansă în România)?

Ştii foarte bine că jurnalismul e, uneori, o ocupaţie ingrată.  Unii te acuză că exploatezi durerea oamenilor, dar nu se gândesc că oameni suntem şi noi. Cu emoţii, cu dureri, cu amintiri care îţi revin atunci când întâlneşti un caz asemănător cu experienţa trăită de tine. Fiecare astfel de interviu te doare. Dar, în acelaşi timp, trebuie să scrii, să arăţi asta. Poate se rezolvă ceva. Am avut un material despre copiii dispăruţi ai României. Sunt sute care nu au mai fost găsiţi niciodată şi pe care nu-i caută nimeni. Carmen Moise s-a întors de la filmare cu inima frântă. Am trăit, şi ea, şi eu, cu speranţa că, după material, măcar unul dintre ei va fi găsit. Carmen tresare şi acum la fiecare mail primit de la telespectatori. Pe de altă parte, am avut un material cu copiii flămânzi din comuna Glodeanu. Ni s-a rupt inima când am văzut imaginile. Stăteam în grup, la montaj, cu toţii, şi chiar şi băieţii aveau ochii în lacrimi. Dar, dacă nu dădeam pe post asta, azi, acei copii n-ar fi avut hăinuţe, cărţi şi mâncare de ajuns, pentru că după difuzare a fost un val de simpatie enorm şi oamenii au sărit în ajutor.

Eşti căsătorită cu un jurnalist (Adrian Ursu, n.r.). Discutaţi despre munca voastră sau lăsaţi „la uşă" ceea ce este străin de casa voastră?

Nu se poate lăsa la uşă o meserie ca asta. Când începi să o faci, te transformi definitiv şi irevocabil. Orice ai mai face după, tot ca jurnalist o să funcţionezi. Acasă vorbim de foarte multe ori despre serviciu, eu îi cer sfatul lui Adi, iar, de curând, de când el a început emisiunea „Secvenţial", unde face tot reportaj, îmi mai cere şi el sfatul. El e plin de idei şi scrie senzaţional, aşa că eu îl şcolesc mai mult pe imagine, că-s mai veche în domeniu. Toată viaţa noastră se învârteşte în jurul presei, ne-am cunoscut ca jurnalişti şi aşa trăim de foarte mulţi ani. Chiar şi când ne uităm la filme, tot jurnalişti de televiziune suntem. Comentăm imagini, abordare, posibile subiecte. Dar nu ne oboseşte. Dimpotrivă, ne stimulează mintea şi ne vin idei.

"A existat însă şi o experienţă personală, ca reporter de teren, în martie, când am fost în Egipt şi când, împreună cu Cristian Tamaş, am trăit nişte zile de coşmar. Atunci am aflat cum trebuie să se simtă animalele când sunt vânate. "

"Nu se poate lăsa la uşă o meserie ca asta. Când începi să faci jurnalism, te transformi definitiv şi irevocabil."

„Autosuficienţa e moartea profesionalismului"

O experienţă uluitoare pentru echipa voastră a fost reportajul cu acei bogaţi din Rusia care s‑au retras să trăiască simplu, primitiv chiar, în Siberia. Ce dificultăţi aţi întâmpinat?

Materialul a fost făcut de Yevghenia Kironaki şi Andrei Captarenco. Erau la Moscova, au luat un avion de pasageri până în Siberia, iar de la aeroport o dubiţă veche, fără amortizoare, cu care au mers ore lungi, prin pustietatea de zăpadă. Oamenii din Siberia au fost deschişi la vorbă, dar înainte de ei trebuiau făcute două materiale extrem de dificile: unul cu marii specialişti în paranormal ai Rusiei, şi unul la Cernobîl. Djuna, de exemplu, o femeie extrem de puternică pe vremea URSS, s-a răzgândit de câteva ori înainte de a da interviul, în condiţiile în care echipa plecase la Moscova special pentru ea. În final, au ajuns la un compromis, să nu fie filmată la faţă, să i se audă doar vocea, ceea ce, pentru o televiziune, e frustrant. Apoi, la Cernobîl, era problema radiaţiilor şi a obţinerii unor declaraţii de la nişte oameni care n-au mai apărut în presa din România. Din fericire, Yevghenia şi Andrei s-au des­curcat foarte bine. Le-a plăcut mult în Siberia şi au rămas profund impresionaţi de filosofia de viaţă a oamenilor de acolo, ruşi extrem de bogaţi, care au renunţat la tot, ca să trăiască în sălbăticie, să facă baie cu zăpadă topită şi să-şi crească copiii după reguli pe care lumea civilizată le-a abandonat demult. E şi asta o perspectivă asupra vieţii.

Ai plecat la Antena 3 după 15 ani de Pro TV. Ai nostalgii?

Îmi aduc mereu aminte cum eram când am început să lucrez în televiziune, cât de mult a trebuit să învăţ. Se întâmpla în 1996, mi se pare că au trecut două vieţi de atunci. Dar continui să învăţ şi astăzi, la Antena 3. Eu cred că, atunci când te opreşti din învăţat, trebuie să renunţi la meserie. Îmbătrâneşti. Autosuficienţa e moartea profesionalismului. Am rămas prietenă cu unii dintre foştii colegi de la Pro TV, ne vedem când avem timp, vorbim uneori la telefon şi ne respectăm reciproc.

Pregăteşti ceva special pentru emisiunile de Sărbători?

Se filmează chiar acum, în câteva ţări. Poveşti şi personaje frumoase, calde, pozitive, într-o emisiune specială. În timp ce noi vorbim, Carmen Moise şi Cristian Tamaş sunt pe teren, pregătind surpriza. 

Care este destinaţia de vacanţă de sărbători?

Am vreo trei variante. Fie mă duc în Austria, la fraţii mei, fie merg la Sinaia, cu Andreea Berecleanu, Andrei Zaharescu şi alţi prieteni foarte dragi, pe care îi văd rar, fie o să aleg o destinaţie semi-exotică, atât cât să schimb aerul, clima şi peisajul. O să decid, probabil, ca în fiecare an, cu câteva zile înainte.

Ştiu, eşti ingineră: dacă n-ai fi fost nici jurnalist, nici inginer, ce profesie ai alege dacă ai da timpul înapoi? Actriţă, regizoare, scriitoare?

Vorba americanului, definetely, actriţă. Toată viaţa am visat să joc. Din păcate, până acum, n-am avut decât un rol mic - pe principiul nu clipi, că mă pierzi - în „California Dreamin'- Nesfârşit". Am jucat, evident, rolul unui reporter şi am avut măcar satisfacţia că s-a uitat Armand Assante la mine - la televizor, în film, că nu era pe platou când au turnat secvenţa cu mine. Îmi amintesc însă ce ruşine mi-a fost de regizorul Cristian Nemescu, Dumnezeu să-l odihnească, pentru câte duble, triple şi cvadriple a trebuit să tragă, pentru că mie, de emoţie şi de entuziasm, nu-mi prea ieşea textul. Mă gândesc la Cristian Nemescu de multe ori, cât de mult m-a impresionat atunci. Cât de tânăr era, cât de cald şi de calm, ce profesionist desăvârşit a fost. Mare, mare păcat că l-am pierdut!

Ce autori preferaţi ai?

Simplu. Mario Vargas Llosa şi Gabriel Garcia Marquez. Orice. Tot. Oricând. Într-o vreme mă gândeam că, dacă o să public o carte, o să pun în prefaţă un text cu umile scuze faţă de Marquez, că îmi permit să stau pe un raft de bibliotecă alături de el. Atât de mare mi se pare că e. Dar, mi-a spus cineva că ar da dovadă de vanitate şi am renunţat. La text. La carte, nu.

Ce este mai important: a şti sau a cunoaşte?

Asta e o întrebare foarte, foarte grea. Şi mă întreb: dar oare ştim ceva? Sau doar ni se pare? În viaţă, ca şi în meserie, e bine să cunoşti, ca să (ai impresia că) ştii, dar dacă nu ştii, nu poţi cunoaşte întotdeauna. Mi-e teamă că nu se poate una fără alta. Deşi, uneori, e mai bine să nu ştii.

Carmen Avram, parcurs profesional

Realizatoarea TV Carmen Avram s-a născut la 8 martie 1966 la Vişeul de Sus, Maramureş. Înainte de Revoluţie a fost inginer de drumuri, căi ferate şi poduri, apoi profesor de matematică la Iaşi. A intrat în presă în 1991, fiind întâi corector la săptămânalul „Expres Magazin", apoi jurnalist la „Evenimentul Zilei". Între 1996 şi 2010 a lucrat la Pro TV. Din martie 2011 este realizator al emisiunii „În premieră", la Antena 3, şi director editorial al acestui post.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: