De când mi-am asumat contribuţie în proiectul Coaliţiei pentru Educaţie, sunt fascinată, rămân des cu gura căscată la propriu, uitându-mă la diferitele paliere ale sistemului. Comparaţia cu un aisberg ar fi nedreaptă: e ceva ce se vede, în spatele căruia este un altceva, care se ghiceşte, dar de „lovit“ te loveşte ceva ce nu gândeşti. Şi te loveşte pe tine diferit de restul, nu suntem toţi pe acelaşi vapor – am stabilit deja că nu facem lucruri „împreună“.

Concret, zilele acestea, în care suntem ocupaţi cu războaiele dintre părinţi şi profesori, dintre părinţi şi părinţi, dintre profesori şi profesori şi tot aşa, „undeva, departe“... se analizează oportunitatea menţinerii Centrelor Judeţene de Resurse şi Asistenţă Educaţională – CJRAE sau CMBRAE (de la Municipiul Bucureşti). Durează puţin să explic contextul, că nici straturile acestea nu se dezvăluie foarte uşor:

Discuţia despre desfiinţarea lor vine ca urmare a revoltei specialiştilor din aceste centre, pentru un spor de 10% neadăugat la salarii. (După câţiva ani în care am văzut majorări de salarii în sectorul public, aproape că aş putea jura că uitările astea, pentru o categorie sau alta, sunt intenţionate, prea se repetă, de fiecare dată n.m.). Ştiu de această „speţă“ de pe la începutul lunii februarie, când Aura Stănculescu, directoarea CMBRAE, a participat la o întâlnirea la Ministerul Educaţiei, mijlocită de cele două sindicate, care, de altfel, au avut şi poziţii publice. Observăm că purtătorul de mesaj este un profesionist recunoscut, care nu solicită rezolvarea problemei în interes personal, nefiind beneficiar direct. Discuţiile nu au avut rezolvare favorabilă astfel încât, din 4 martie, au început proteste ale profesorilor consilieri şcolari şi profesorilor logopezi în multe judeţe, acesta fiind un exemplu.

Mulţi dintre oamenii cu voce în PSD, experţi în educaţie, au iniţiat proiecte legislative prin care doresc creşterea numărului de consilieri şcolari, prin scăderea ratei de „un consilier la 800 de elevi“. Mai mult, chiar Ministra a declarat recent că este nevoie de mai mulţi profesori de sprijin şi consilieri şcolari.

... Exact. Înainte de a creşte numărul lor, desfiinţăm structura din care fac parte.

Profesorii consilieri şcolari şi profesorii logopezi, angajaţi ai CJRAE/CMBRAE sunt specialişti care efectuează în fiecare an evaluarea copiilor care nu au împlinit şase ani şi pe care părinţii îi vor înscrişi la şcoală, asigură terapii şi sprijin pentru copiii în nevoie, fac consiliere şi orientare şcolară şi profesională. Legea Educaţiei spune că elevii cu cerinţe educaţionale speciale (CES) beneficiază de suport educaţional prin cadre didactice de sprijin şi itinerante, de la caz la caz, organizarea acestor servicii realizându-se de către CJRAE/CMBRAE. Citiţi Legea, sunt mai multe prevederi.

Recapitulare:

Problemă: prea puţini bani la Bugetul de Stat, insuficienţi pentru majorările de salarii din sectorul public.

Cauză: ... (completaţi dumneavoastră);

Soluţie: cele două ore de educaţie fizică din primar, făcute de profesori de educaţie fizică (programul de guvernare 2018 -2020, spune „trei ore) să fie susţinite de învăţătoare – potrivit argumentului „aşa era pe vremea noastră şi era mai bine“. Ah! Nu acesta este subiectul, aceasta a fost una dintre încercări!

Soluţia este să desfiinţăm CJRAE, să se întoarcă oamenii la catedră, sau să de ducă la catedră, din toamnă, că acolo iau sporul de 10% (sau cât o fi, că subiectul nu sunt banii, ci puterea).

Să spunem încă o dată: „Resurse şi Asistenţă Educaţională“

Să repetăm denumirea acestor centre.

Şi să ne întrebăm cine are nevoie de resurse şi asistenţă educaţională?

Doar elevul? Dar profesorul?

Poate are nevoie de mentorat?

Poate are nevoie de sprijin pentru managementul stresului?

Poate vrea să facă parte dintr-un grup de sprijin pentru profesori?

Poate vrea să facă parte dintr-o comunitate de practică facilitată?

Poate are nevoie de un spaţiu de învăţare şi dezvoltare pe care îl poate accesa. Ca să înveţe cum să accepte transformarea lumii în care trăieşte. Sau să reînveţe să îi fie drag de meseria pe care o practică. Pentru că oamenii mari se mai rătăcesc şi au nevoie de ghizi profesionişti pentru găsirea luminii.

Povestea învăţătorului de la Iaşi e ceea ce se vede din sistem: un strigăt uriaş care spune că adulţii de la catedră sunt aproape singuri în procesul lor de adaptare la nevoile copiilor pe care îi au în sala de clasă. Şi au nevoie de sprijin profesional sau profesionist.

E mult de muncit în sistem. Şi multe nevoi.

Şi una este cea de redefinire a rolurilor actorilor din sistem – arhitectura instituţională. Poate că aceste Centre se vor desfiinţa pentru că fiecare şcoală va primi, din toamnă, minim un profesor consilier şcolar. Şi „capcana“ acestei duble subordonări actuale (CJRAE si şcoala unde sunt alocaţi, plus obligaţia de catedră) va fi rezolvată în beneficiul tuturor. Organizate sub forma acestor centre sau nu, serviciile pe care le oferă sunt necesare şi sunt subfinanţate, sublivrate celor care au nevoie de ele şi e urgent nevoie de extinderea lor.

****

O menţiune specială pentru două Doamne (în pregătirea zilei de 8 martie). Este vorba despre Silvia Muşătoiu, directoarea Colegiului Şincai, care a refuzat să semneze contractul de management modificat prin adăugarea de clauze inacceptabile de către Primarul Sectorului 4 şi de dna Aura Stănculescu, directoarea CMBRAE, despre care am povestit mai sus. Ele sunt două exemple despre ce înseamnă curaj şi depolitizare în educaţie – în sensul că nu aduci la şcoală partidul în care crezi sau pe care îl susţii.

Sistemul, cel de educaţie, vede pentru prima dată după mulţi ani, ce înseamnă să existe directori independenţi, care au participat la un concurs, nu sunt numiţi politic. Nu va dura mult, vine 2020, anul în care multora li se termină mandatul. Vom vedea ce spune noua lege însă am emoţii că măcar aceste limite mai largi ale managementului unităţilor şcolare vor fi menţinute. Am emoţii pentru că peste două luni expiră mandatele obţinute prin concurs de Inspectorii Şcolari Generali. În mod normal, până acum, etapele concursurilor trebuiau să fie publice.

Sper să nu spun într-o zi, „să ne bucurăm de cât a fost“.