Interesul superior al copilului implică şi respectarea drepturilor cadrului didactic. Un caz de umilire publică cu spectatori copii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Buna dimineaţa! Sunt Monica Anisie, ministrul Educaţiei, şi v-am auzit de pe hol cum urlaţi la copii”. Să ne imaginăm un exerciţiu. Aveţi propoziţiile de mai sus şi va trebui să redaţi contextul în care ar fi putut fi formulate. Să încercăm un model de răspunsuri din care să alegeţi.

Să zicem, aşadar, că Doamna ministră a Educaţiei a fost în vizită la o şcoală în mediul rural şi când se afla pe hol a auzit, dintr-o sală de clasă, cum un cadru didactic le vorbea copiilor pe un ton ridicat.

Lăsând la o parte sintagma nefericită „urlaţi la copii”, care din următoarele variante este corectă:

a. doamna ministră a aşteptat pauza şi i-a adresat cadrului didactic, personal, cuvintele de mai sus, spunându-i, totodată, că ar fi mai util să încerce o metodă de predare prin care să folosească un limbaj mai prietenos;

b. a participat la un dialog cu cadrele didactice din şcoală (eventual convocate într-o şedinţa extraordinară a consiliului profesoral) şi apoi a avut o discuţie separată cu cadrul didactic respectiv, căruia i-a adresat cuvintele de mai sus (cu adagio finalul de la pct. a.);

c. a intrat direct în clasă şi i-a atras atenţia cadrului didactic în timpul orei, în faţa copiilor.

Trebuie să alegeţi răspunsul care este corect din punct de vedere legal sau etic. Mă aştept ca cel puţin în situaţia în care sunteţi sau aţi fost cadru didactic să alegeţi varianta a. sau b.. Ambele sunt  etic corecte, iar din punct de vedere legal aş merge pe b..

Exerciţiul de mai sus se bazează pe realitate. O realitate în care faptele dau măsura stadiului în care ne aflăm. Atât persoanele implicate, direct sau indirect, cât şi cei/cele care au comentat. Înainte de a explica ce s-a întâmplat, vă voi cere răgazul unei introduceri ajutătoare la înţelegerea mai îndeaproape a situaţiei.

De câţiva ani, prin asociaţia VeDemJust, domnul judecător Cristi Dănileţ face eforturi uriaşe pentru a introduce educaţia juridică în învăţământ, ca materie opţională. Merge prin şcoli, discută cu elevii/elevele, cu cadrele didactice, îi/le invită la instanţa unde profesează şi le arată lumea justiţiei, organizează jocuri de rol, cu copiii, în instanţele de judecată, a elaborat un curriculum şi un manual, a instruit mai multe cadre didactice care deja predau (unele voluntar) această materie.

Este util ca elevii/elevele să beneficieze de educaţie juridică. Să facă distincţie între tipuri de fapte ilicite, să înţeleagă ce sunt drepturile, obligaţiile şi că exercitarea drepturilor şi aplicarea sancţiunilor pentru nerespectarea obligaţiilor se fac în baza unor proceduri care, la rândul lor, sunt importante şi obligatorii. Să înţeleagă, spre exemplu, că o oră de educaţie şcolară constituie un drept al lor, dar că această oră se desfăşoară după o procedură şi că în cadrul orei trebuie să li se respecte şi celelalte drepturi, cum şi cadrului didactic care o predă trebuie să i se respecte drepturile.

Să ne întoarcem, acum, la cazul nostru. Pe pagina de socializare a filialei PNL Mehedinţi, în seara de 14.01.2020 a fost postată o înregistrare video în care vedem cum doamna ministră a Educaţiei, aflată într-o campanie lăudabilă de sesizare a lipsurilor materiale în şcolile din mediul rural, ascultă în faţa unei săli de clasă din care se aude, pe un ton ridicat, vocea doamnei învăţătoare. După un gest de mirare indignată, doamna ministră intră direct în clasă (fără să bată la uşă şi fără să ceară voie) însoţită de mai multe persoane cu camere de luat vederi, se duce direct la doamna învăţătoare, în timpul orei de predare, şi îi adresează cuvintele de mai sus. Emoţia doamnei învăţătoare -- care s-a speriat când uşa s-a deschis brusc şi s-a dat un pas înapoi -- şi tremurul din glas ne arată cât de puternic a fost impactul.

Ca să redau scena şi trăirile cu exactitate, mă văd nevoit să detaliez: mai întâi, doamna învăţătoare a fost speriată de zgomotul uşii deschise brusc şi de intrarea, aproape simultană şi în viteză, a doamnei ministre, a cameramanilor şi a reporterilor (în jur de 10 persoane); apoi, când doamna ministră s-a prezentat, chipul doamnei învăţătoare a început se se însenineze (în astfel de momente, când ştii că îţi faci meseria cu dăruire, te simţi ales – nu orice cadru didactic are şansa să fie vizitat de ministrul Educaţiei); bucuria însă nu a apucat să se instaleze: „... sunt ministrul Educaţiei şi v-am auzit cum urlaţi la copii”. Ce sentinţă... Cu vocea tremurândă, aproape plângând, doamna învăţătoare a explicat că nu a „urlat”, că aşa e vocea domniei sale. Mass-media au preluat cazul, rostogolindu-l în favoarea doamnei ministre (urâtă favoare!). Este foarte greu să priveşti această scenă pe ecran, şi încerc să îmi imaginez cât de dificil a fost pentru doamna învăţătoare să o trăiască. Să ne imaginăm acum cu toţii cât de traumatizant a fost pentru copii, adăugând că aceştia erau în clasa pregătitoare. Dacă nu aţi văzut filmul, vă recomand să nu vă uitaţi!

Revenind acum la educaţia juridică, ştim că sunt norme ale educaţiei care impun anumite proceduri. Mai întâi, este de spus că nu poţi intra într-o sală de clasă, în timpul predării, decât cu acordul cadrului didactic (excludem situaţiile de forţă majoră, sau de pericol iminent, cazul descris neregăsindu-se printre ele). În plus, accesul cu camerele de luat vederi, în sala de clasă, în timpul orei, fără acordul cadrului didactic şi toată desfăşurarea de forţe, în care cameramanii fugeau prin clasă ca să prindă un unghi potrivit din care să o filmeze pe doamna învăţătoare, ne duc în domeniul filmului artistic în care urmează să vedem o execuţie. A urmat discuţia cu doamna învăţătoare, mai exact mustrarea şi în fapt umilirea acesteia în faţa copiilor, chiar dacă s-a forţat un ton protocolar. Dreptatea nu se face cu camerele de luat vederi, în timpul orei, în faţa copiilor. Sancţionarea (inclusiv mustrarea) unui cadru didactic se face după discutarea faptelor de care este acuzat, cu obligaţia de a i se da dreptul la apărare, în consiliul profesoral.

Lăsând zona juridică, să trecem pe tărâmul eticii. Sigur, ne gândim, în primul rând la copii. Dar nu a existat o situaţie care să fi necesitat o intervenţie, cel puţin nu o intervenţie atât de disproporţionată faţă de faptele care au generat-o. Apoi, cu gândul tot la copii, nu poţi să intri în forţă (fără să baţi la uşa pe care ai deschis-o brusc şi fără să ceri permisiunea persoanei care răspunde în acel moment de ce se întâmplă în sală), însoţit de cameramani care aleargă ca după o victimă, într-o sală în care sunt copii, aşezaţi în bănci, cu cărţile şi caietele în faţă. Mai ales că persoana care ţinea ora era o femeie (şi cea care a intrat la fel). Am ascultat de mai multe ori zgomotul din sală. Da, doamna învăţătoare avea tonul ridicat (în prima sau a doua zi după vacanţă, copiii sunt mai energici, dornici să vorbească între ei, să interacţioneze). Nu era, însă, o situaţie care să justifice o astfel de intervenţie. Explicaţiile pe care le-a dat doamnei ministre şi apoi reporterilor şi modul în care se adresa arată o femeie blândă, afectuoasă, potrivită pentru a lucra cu copii mici.

Cum spuneam, campania doamnei ministre este de apreciat. Merge prin şcoli, ia contact direct cu problemele din sistemul de învăţământ preuniversitar, merge apoi la primarul localităţii şi discută critic despre lipsa dotărilor elementare din unităţile de învăţământ. Încearcă să motiveze autorităţile locale să finanţeze corespunzător acest sector atât de important, educaţia. Totodată, face publică această situaţie şi astfel sensibilizează. Este un efort în interesul copiilor, efort care merită susţinut şi lăudat. Din inerţie, probabil, vede probleme şi acolo unde nu sunt. Problema nu e că le vede, ci că le sancţionează inadecvat.

Dacă doamna învăţătoare s-a bucurat – chiar şi pentru 4 secunde -- când a văzut că doamna ministră îi întinde mâna, aceasta din urmă, de fapt, a ratat marea întâlnire. Dacă încearcă să găsească finanţare pentru starea materială a şcolilor din mediul rural, a ratat ocazia de a o felicita pe doamna învăţătoare, în faţa copiilor, pentru modul în care arăta clasa (şi ştim bine că frumuseţea unei clase este meritul aproape total al cadrului didactic care răspunde de clasă, al doamnei învăţătoare, în cazul nostru). Ca drama să mai urce un nivel, doamna ministră a întrebat-o pe doamna învăţătoare de ce copiii sunt în papuci. „Pentru că merg afară, la toaletă, doamnă, şi apoi vin în clasă plini de ... noroi – se umflă parchetul” i-a explicat doamna învăţătoare doamnei ministre care a uitat că venise pentru a găsi metode de a susţine material şcoala. Parchetul într-o astfel de şcoală este o bucată de Rai, iar mizeria cu care copiii ar fi venit de la WC-ul din curte – deşi doamna învăţătoare a dorit să nu-i vorbească urât  doamnei ministre, spunând politicos ”noroi” -- ar fi fost un risc major pentru sănătatea lor. Din nou, prilej pe care doamna ministră l-ar fi putut folosi pentru aprecierea doamnei învăţătoare în faţa copiilor.

Juridic, doamna învăţătoare din satul Frumuşica, judeţul Ialomiţa, are dreptul să deschidă un proces împotriva doamnei ministre a Educaţiei, drept pe care îl au şi părinţii, în numele copiilor, pentru trauma pe care au fost nevoiţi să o suporte. Nu ştiu dacă vor uza de acest drept.

Continuând pe drumul eticii, ar fi frumos ca doamna ministră să le ceară scuze doamnei învăţătoare şi copiilor. Sper să o facă!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite