România, printre campioanele europene la „fărâmițarea” terenurilor agricole. Cum a ajuns aici

România se află, alături de Grecia şi Polonia, în topul țărilor UE cu cea mai ridicată pondere a exploataţiilor agricole familiale, fenomen numit de specialiști „fărâmițarea” terenurilor agricole.

99% din suprafața agricolă a României este formată din exploatații agricole familiale

În Uniunea Europeană erau, în 2020, 9,1 milioane de ferme, majoritatea (un nivel estimat de 93%) putând fi clasificate ca exploataţii agricole familiale (ferme conduse de familie, unde 50% sau mai mult din forţa de muncă agricolă este furnizată de lucrătorii familiali), arată datele publicate marţi de Oficiul European de Statistică (Eurostat).

Exploataţiile agricole familiale reprezentau cel puţin 80% din totalul fermelor în toate ţările din UE, exceptând Estonia (65%) şi Franţa (58%). Ţările UE cu cea mai ridicată pondere a exploataţiilor agricole familiale erau Grecia, România şi Polonia (toate cu o pondere de aproximativ 99% din totalul fermelor).

Exploataţiile agricole familiale domină structura agriculturii din UE în ceea ce priveşte numărul de exploataţii, contribuţia lor la forţa de muncă din agricultură şi, la un nivel mai redus, zona de teren cultivată şi valoarea producţiei generate.

Aproape şase din fiecare zece ferme (aproximativ 57%) sunt operate doar de deţinător şi de membrii familiei. La alte 36% din ferme, forţa de muncă din familie reprezintă cel puţin 50% din totalul forţei de muncă.

Exploataţiile agricole familiale erau responsabile pentru majoritatea suprafeţei agricole utilizate în 2020 (aproximativ 61% din cele 157,4 milioane hectare utilizate), cea mai mare parte din totalul forţei de muncă din agricultură (aproape 78%), majoritatea efectivelor de animale (aproape 55%) şi producţia standard (aproximativ 56%).

Deşi exploataţiile agricole non-familiale reprezentau în 2020 doar aproximativ 7% din totalul fermelor din UE, ele erau responsabile pentru o pondere mult mai ridicată a suprafeţei de teren folosită pentru producţia agricolă (aproximativ 39%), a totalului forţei de muncă din agricultură (aproximativ 22%), a efectivelor de animale (aproximativ 45%) şi a producţiei standard (aproximativ 44%).

Cum a ajuns România în această situație

De ce a ajuns în această situaţie România, săraca ţară bogată din sud-estul Europei? Pentru că avem parte de o fărâmiţare extrem de mare a pământului arabil, după cum au explicat pentru „Adevărul“ specialiştii în agricultură.

„Plecând din anii 1990, când efectiv fostele CAP-uri au fost dezmembrate şi pământul a fost distribuit, avem o perioadă de circa 33 de ani în care parcelele de pământ arabil şi-au schimbat proprietarii, au fost transferate între ferme cu voinţa proprietarului şi astfel aceasta fărâmiţare s-a menţinut şi chiar s-a acutizat de-a lungul timpului“, a declarat Cezar Gheorghe, consultant Agri Column, care a trecut în revistă date oficiale care arată cât de gravă este fărâmiţarea pământului în România după destinaţie.

În ţară exista, la nivelul anului 2021, un număr de aproximativ 8 milioane de hectare cu destinaţie către cultură mare intensivă, un număr de peste 4 milioane de hectare de păşuni şi fâneţe şi circa 0,3 milioane de hectare cu diverse destinaţii.

„Avem 2,48 milioane de proprietari de pământ ce îşi împart 1,5 milioane de hectare, cu o medie de 0,62 ha. Alte 600 de mii de proprietari cultivă peste 2 milioane de hectare, cu o medie de 3,1 ha/proprietar, în timp ce alte 263 de mii de proprietari deţin 2,5 milioane de hectare, cu o medie de 9,59 ha/proprietar. Mai sunt 6.000 de proprietari ce deţin 418.000 de hectare cu o medie de 70 de hectare, iar ultimul grup cu peste 12.000 de fermieri ce lucrează aproape 6 milioane de hectare cu o medie de 485 ha/fermier“, a explicat consultantul.

„Ce ne arată această statistică?”, întreabă specialistul, răspunzând că este „o situaţie incertă” a unui număr de 3.578.000 de hectare gestionate de un număr de 3.140.000 de proprietari, care au o producţie de subzistenţă, efectuată cu un minimum de lucrări agricole, cu o tehnologie ce se află în urmă cu 30 de ani. „Foarte mulţi dintre proprietari dau terenurile în arendă, dar nu garantează disponibilitatea de a lăsa acest teren pentru a fi lucrat prin contracte pe perioadă îndelungată. Foarte mulţi dintre proprietari nu lucrează terenurile, acestea fiind lăsate la voia întâmplării“, ne-a declarat consultantul.

Agricultura de subzistență

Categoriile proprietarilor care deţin teren arabil continuă cu un grup ce deţine o suprafaţă de 2.500.000 hectare şi care desfăşoară o agricultură de subzistenţă fără tehnologie modernă. A patra categorie generează, de asemenea, un grup cu o pondere de 70 de hectare, ce înţeleg agricultura intensivă, însă dimensiunea medie a fermei nu-i ajută în accesarea de suport financiar şi dezvoltare din cauza gradului de mărime şi a expunerii negative pe fondul de distribuţie comercială. Astfel, grupul acesta creează valoare lanţului comercial intermediar ce duce la trecerea prin 3-4 mâini a producţiei şi, în acest fel, fiscalizarea nu este vizibilă.

Cât despre grupul celor care lucrează peste 100 de hectare, aici regăsim o pondere mare a pământului arabil românesc. În acest caz, regulile se schimbă, dependenţa de organisme de creditare este evidentă şi, astfel, valoarea adusă lanţului de distribuţie şi fiscalizări este foarte pronunţată. Fără a insista prea mult pe acest grup exponenţial pentru Agribusiness-ul românesc, specialistul a spus că el intră în divergenţă cu celelalte grupe expuse mai sus. Aşadar, aici este vorba numai despre expunerea fiscală şi ponderea numărului mare al celorlalte trei grupe vs grupul celor ce lucrează peste 100 de hectare.