Ancheta Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA) privind modul în care au fost încheiate patru contracte pentru informatizarea şcolilor şi securizarea frontierei în valoare de aproximativ  un miliard de euro e mai degrabă o reactulizare a discuţiei despre modul în care operează multinaţionalele în statele emergente.

Potenţialul de creştere (şi resursele) din ţările emergente, nivelul de salarizare redus al oficialilor care conduc aceste state şi concurenţa acerbă dintre marile corporaţii au consacrat metode de a câştiga pieţe fără nici o legătură cu economia de piaţă. Microsoft şi EADS (care fac obiectul anchetelor actuale din România) se adaugă unei lungi liste de multinaţionale despre care există fie suspiciuni, fie dovezi că au călcalt strâmb în goana după clienţi. Scandalurile în care au fost implicate compania suedeză Ericsson (privind realizarea sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112) sau grupul german Daimler (au existat informaţii că şi România se numără printre ţările în are producătorul auto a mituit oficiali pentru contracte de achiziţii) sunt printre cele mai recente.  

Un laptop pentru fiul lui Gaddafi 

Schimbând georafia şi regimul politic, mai multe grupuri financiare puternice sunt investigate de autorităţile americane şi britanice pentru modul în care au câştigat contractele pentru administrarea fondurilor suverane ale Libiei, pe vremea fostului dictator Muammar Gadafi. Investigate sunt firma elveţiană de brokeraj Tradition Financial Services, banca franceză Societe Generale sau firma de private equity Blackstone Group. De precizat că Libyan Investment Authority, un fond suveran înfiinţat de Libia în 2007, are o valoare de 60 de miliarde de dolari, adică 60% din întregul sistem bancar românesc.

The Wall Street Journal dezvăluie într-o ediţie recentă detalii picante legate de practicile brokerilor de la Tradition Financial Services în relaţia cu statul libian. Un executiv al companiei elveţiene l-a angajat pe Sakher Koussa, fiul şefului unui serviciu secret al lui Gadafi, iar lui Seif Gadafi, unul dintre fiii dicatorului, i-a cumpărat un laptop Apple în valoare de 1.900 de dolari. Evident, aceste gesturi pot părea neînsemnate în comparaţie cu limuzina blindată în valoare de 300.000 de euro pe care Daimler a oferit-o preşedintelui Turkmenistanului – un detaliu care a reieşit din scandalul izbucnit în 2010.

A oferi o limuzină blindată unui înalt oficial nu e o practică legală însă motivele pentru care managementul unei multinaţionale poate abroba acest lucru sunt limpezi ca lumina zilei.   

1. Pieţele emergente sunt mine de aur. Dinamica cererii de bunuri şi servicii, infrastructura precară  sau costurile de producţie scăzute din aceste zone au fost o tentaţie istorică pentru multinaţionalele occidentale. Marile companii europene sunt prezente în Asia şi Africa încă din perioada colonială. În anii ’70 şi ’80, corporaţiile americane au început să domnine investiţiile străine directe de pe aceste pieţe. Valurile de privatizări din America Latină au atras şi mai mulţi investitori occidentali.

Nici crize economice sau politice, precum căderea pieţelor asiatice din 1997-98 sau actualul conflict din estul Ucrainei, nu au descurajat corporaţiile să-şi extindă operaţiunile în lumile emergente. Lucruile s-au precipitat la mijlocul anilor 2000 când ţări precum Brazilia, Rusia, India şi China (BRIC) au devenit marea atracţie. Iar criza creditelor subrpime din SUA şi criza datoriilor suverane din Euopa au acentuat fenomenul. De exemplu, China – vedeta statelor emergente – a atras în 2010 de două ori mai multe investiţii străine directe decât în 1998, potrivit The Economist. Economia chineză a crescut anul trecut cu 7,7% (e adevărat, pe stagnare) în vreme ce Produsul Intern Brut al SUA a progresat cu doar 1,9%. 

Pieţele emergente au devenit în ultimii 15 ani surse de venit din ce în ce mai importante pentru multinaţionalele occidentale însă prezenţa în China sau în Brazilia nu e un loc în Paradis. Producătorii de bunuri de larg consum (Coca-Cola, Nestle, Unilever, Procter&Gamble) se plâng deja de o scădere a consumului, ceea ce le erodează profiturile. Totodată, retailerii Carrefour (Franţa), Walmart (SUA) sau Tesco (Marea Britanie) au început să-şi reducă prezenţa din pieţele emergente.

În sine, lupta anticorupţie din China a erodat piaţa unor afaceri străine: vânzările de Remy Cointreau, coniacul preferat al multor oficiali din Partidul Comunist s-au diminuat anul trecut.

2. Salarii ca la stat . Anul trecut, publicaţia online Forsal.pl îl eticheta pe preşedintele României ”săracul Băsescu” la antipod cu ”bogatul Gasparovici”, preşedintele Slovaciei. Dacă ne uităm la salariul lui Gasparovici, de şase ori mai mare decât cel al lui Traian Băsescu, înţelegem sursa antitezei. Preşedintele Slovaciei câştigă lunar 7.840 de euro - de trei ori mai mult decât preşedintele Bulgariei şi de două ori cât preşedintele Poloniei.

Salariul preşedintelui, un etalon pentru salarizarea bugetară, poate şi o explicaţie a faptului că România se situează pe locul 68 (din 177 de state analizate) în clasamentul ”Corruption Perceptions Index” realizat de Transparency International. Polonia ocupă locul 38, iar Slovacia se află pe a 68-a poziţie. Precizare: cea mai puţin corpută ţară este Danemarca (locul 1), iar Somalia se află la polul opus.

Anul trecut, mass media a publicat salariul preşedintelui chinez Xi Jinping care are venituri anuale de 19.000 de dolari, incomparabil mai puţin faţă de omologul său american, Barack Obama, care câştigă 400.000 de dolari pe an. Mergând cu paralela mai departe, preşedintele Industrial and Commercial Bank of China, cea mai profitabilă bancă din lume, câştigă 185.000 de dolari pe an, sub 1% din compensaţia anuală care îi revine CEO-ului băncii americane de investiţii Goldman Sachs.

Această prăpastie dintre venituri poate fi anticamera corupţiei. Adăugaţi aici şi lipsa de reglementare: o bună parte dintre contractele investigate de DNA datează din perioada anterioară aderării României la Uniunea Europeană.

3. Competiţie, competiţie, competiţie.  Criza  financiară care a cuprins întreaga lume în 2008-09, dublată de criza euro au făcut ca principiul darwinist potrivit căruia ”supravieţuieşte cel mai adaptat” să devină mai actual decât oricând. Paradoxal, marile corporaţii care au reuşit să supravieţuiască (inclusiv cele care au beneficiat de ajutorul guvernului american) au devenit şi mai puternice.

Inovaţia tehnologică şi ascensiunea unor noi vedete globale provenite chiar din ţările emergente sunt doi dintre factorii care îi fac pe marii jucători occidentali să stea într-o alertă continuă. De exemplu, apariţia unei noi generaţii de producători de biotehnologie a reprezentat o provocare pentru producătorii de medicamente tradiţionali, presaţi de povara investiţiilor pe care trebuie să le facă pentru descoperirea de noi molecule. 

Saturaţia de pe pieţele occidentale (mai ales în materie de consum) a determinat multinaţionalele să iasă din cochilie şi să exploreze teritorii noi. Competiţia de pe pieţele tradiţionale s-a mutat în pieţele emergente.  De remarcat că astăzi, o treime din veniturile marilor companii europene provin din statele aflate în dezvoltare, faţă de sub 20% cu nouă ani în urmă, potrivit unui studiu Morgan Stanley, citat de The Economist.

Care sunt limitele competiţiei pe pieţele externe e o întrebare la care Statele Unite au răspuns încă din 1977 când a fost publicat Foreign Corrupt Practices Act. Această lege le spune multinaţionalelor americane sau celor care au acţiuni listate în America ce să nu facă în relaţia cu oficialii străini: în niciun caz, să nu ofere cadouri menite să creeze un avantaj de business în raport cu alte companii. Şi am văzut ce se poate obţine în Libia cu un laptop Apple de 1.900 de dolari.